sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Prea noapte...

Era o vineri. 
Era o vineri ca oricare alta. Aparent. 
Era așezat pe pat când mi-a dat...vestea. Nu îmi venea să cred ce auzeam... 
Cum? Cum se poate să îmi fi făcut cineva una ca asta?
Mă privea în ochi fără niciun pic de regret... L-am privit ca și cum nu m-a deranjat deloc ce s-a întâmplat. Dar sper, îmi doresc mult de tot ca el să fi fost capabil să citească dezamărirea care mi-a cuprins sufletul, dezamăgirea că s-a întâmplat în acel mod, în acel context... 
Sper să fii fericit.
Asta le-am dorit tuturor oamenilor de care m-am despărțit. 

Și poate totuși nu ar trebui să regret nimic legat de povestea asta. 
Poate realitatea asta e mai bună decât oricare alta...
(...și totuși, cât de mult te-am iubit!)

Cumva, simt că viața mea se învârte într-un cerc la nesfârșit. 
Practic, ani la rând trăiesc aceleași povești, bazate pe aceleași idei, concepte și gânduri, singurile lucruri diferite fiind vârsta mea și perspectiva povestii.
Ce se întâmplă?
Oare o să pot ieși din acest cerc cumva?
Cum? 

sâmbătă, 31 decembrie 2016

De toate.

Uff, nici n-ai idee cât de tare mi-e dor. 
Mi-e dor să-mi bată inima. Să o simt cum face asta... 
Mi-e dor să zâmbesc în acel sens. 
Mi-e dor să scriu despre sentimente. Nu c-aș fi scris vreodată despre altceva.
Mi-e dor să îmi doresc să-mi închid laptopul două zile și să nu-mi pese de altceva... ci doar de noi. 
Sincer, mi-e dor să iubesc.
Despre povești? Aș putea să scriu oricând. 
El n-a fost persoana care m-a rănit cel mai mult. Cu toate astea, nu găsesc în mintea mea o persoană care să o fi făcut mai mult decât el... Nu a făcut-o cu inteție totuși... iar asta poate e tot ce contează.
Chiar credeam cu toată ființa mea că niciodată nu e prea târziu... dar totuși, câteodată e. De data asta a fost și poate că e mai bine așa. Poate nu trebuia să se întâmple altfel. 
E ultima zi din an. O altă ultimă zi.. dintr-un alt an. 
E perioada analizelor personale, perioada în care orice om se gândește la ce a făcut și la ce va face. 
Ce-mi doresc? 
Ei bine... nimic anormal. 
Să simt din nou. Să-mi învie cineva toți fluturii morți din mine din orice punct de vedere. 
Să-mi ating visele. Și nu-s puține... să intru în boardul internațional în BEST, să reușesc să lucrez la publicarea unei cărți, să-mi iau examenele și să continui toate celelalte lucruri pe care le fac. 
Să petrec de ziua mea. 
Să nu uit să mă distrez și să cunosc oameni. 
nu știu dacă o să fie un an mișto sau nu, dar tot ce contează este existența lui și a noastră. 
Mi-e dor să simt. Mi-e dor să trimit mesaje și să zâmbesc discret și random. 
Dar da, cel mai tare mi-e dor să simt. 
Și deși nu a trecut așa de mult timp din noiembrie, simt că a trecut o veșnicie de când n-am mai simțit. Și poate că, într-un final, de fapt, nici n-am simțit ceva... poate c-au fost doar iluzii care mi-au ținut fluturii în viață din când în când... dar știi? Fluturii nu-s ceva ce mor și înviu la nesfârșit... sau, nu știu? 
Poate nu-s o persoană care știe atât de multe despre fluturi... 
Învață-mă. 
Oricând. 
Oricine ai fi tu, cel care m-ar putea învăța despre asta. 

marți, 9 august 2016

Iluzii?

Pentru o clipă am văzut în ochii ei speranța.
O speranță imensă că va fi bine, fără nicio temelie. Așa știa ea să viseze, cât mai sus și departe. 
Pentru o clipă, părea că fiecare vis al ei va fi real când va dori ea... pentru o clipă, totul părea posibil în ochii ei. Era veselă, binedispusă și pregătită să înfrunte orice obstacol cu o ușurință greu de imaginat și de acceptat. 
Ochii ei, de obicei mici, acum erau mari, deschiși, pregătiți să vadă miracolul întâmplându-se. Puteai să vezi în ochii ei cea mai frumoasă realitate posibilă, era a ei, realitatea care fusese un vis, realitatea pentru care a muncit atâta timp. Și cât de mult a muncit...
Credeam că văd speranța, dar vedeam de fapt realitatea și fericirea de a trăi clipa din momentul prezent. 
Pentru o clipă. :)

Maia. August 2016.

Realizez că va veni o dimineață când mă voi trezi și tu nu vei mai fi aici. 
Așa cum s-a întâmplat vineri, când ai plecat...
Doar că atunci, în acea dimineață grea, tu vei fi plecat pentru totdeuana...
Mă voi trezi și tu nu vei mai fi aici.
Maia, știi că nu îmi plac înmormântările și că pentru cele 2 de până acum din familie am fost aproape pregătită psihic să le ”duc”. Dar știi... pentru a ta mă pregătesc de vreo 3-4 ani, când mi-am dat seama că într-o zi nu vei mai fi... și de atunci tot încerc să îmi pregătesc sufletul și nu pot. 
De exemplu, vineri, după ce ai plecat, venisem de la muncă și eram la laptop, ca întotdeauna, iar din 20 în 20 de minute întorceam capul spre pat să te caut, să te iubesc, să-ți văd privirea aia de adormită... și nu erai. Pentru o secundă, te căutam în restul camerei iar apoi îmi aminteam că ai plecat.
Ce bine că nu pentru totdeauna! 
Au trecut 4 zile și mi-e dor de tine de nu mai pot! 
Când o să vii înapoi, promit să te iubesc câteva zile doar pe tine și numai pe tine. 
O să te iau în brațe în fiecare noapte așa cum o făceam și înainte, dar de data asta mai strâns, mai cald și cu mai multă dragoste. O să te așezi pe gâtul meu să adormim împreună, așa cum faceam înainte. 
Maia, știu că e o postare extrem de dubioasă, dar te iubesc și mi-e dor de tine și trebuie să spun cuiva asta. Mi-e frică. Ok, recunosc. Mi-e frică! Dacă vineri a fost ultima zi când ne-am văzut? 
Știi cât de repede mor oamenii în zilele noastre? Ce să mai spunem de câini??? 
Mi-e dor de tine și sper că ești bine. 
Aștept să ne vedem. 
Să mă privești când râd, când plec spre țări mai calde, să mă aștepți când mă întorc. 
Să mă privești când plâng cu ochii în monitor, să mă enervezi în acele puține sâmbete când pot să dorm mai mult trezindu-mă cu noaptea în cap. 
Abia aștept. 
Ești cea mai dragă ființă de pe pământ. Nimeni și nimic nu o să schimbe asta.

vineri, 6 mai 2016

Rămân.

Toți mă întreabă de ce?
De ce încă mai sunt aici, de ce încă am planuri mari aici, de ce continui? 
De ce nu mă țin de facultate în acel mod impus de societate, de ce nu lucrez full-time, de ce nu aș accepta un job de vară în altă țară?
De ce îmi pasă, de ce, după atâta timp, încă citesc și răspund la mailuri zilnic, încă mă implic cât de mult pot (și e mult!), de ce nu mă opresc, de ce nu trec la o viață normală?
Normală? 
Haha. 
Pentru mine, viața mea de acum este una dintre cele mai normale pe care le-am dus până acum. 
Rămân pentru că fac ce îmi place.
Rămân! pentru că nu am nevoie de mai mulți bani. 
Rămân! pentru că vreau mai mult de la mine. De la BEST. 
Rămân! pentru că uneori simt că BESTul are nevoie de mine. 
Rămân! pentru că mă simt datoare să ajut organizația să crească, așa cum m-a ajutat ea să cresc.
Rămân! pentru că iubesc oamenii, pentru că fiecare zi din viața mea este imprevizibilă, pentru că mă trezesc în fiecare dimineață făcând ceea ce îmi place, pentru că este locul în care mi-am găsit locul. 
Rămân! pentru că mai am de arătat multe, de făcut multe. 
Rămân! pentru că este locul în care am ajuns să fiu cineva, locul care m-a ajutat să mă descopăr și să cresc în orice direcție aș fi vrut.
Rămân! din nou, pentru că iubesc oamenii, diversitatea lor, faptul că mă pot înconjura de oameni care să mă inspire... și de oameni pe care pot să îi inspir. 
Rămân. 
Pentru că e al naibii de bine să faci ceva ce îți place, să trăiești clipa la maxim, să nu îți pese de ziua de mâine. Visele mele sunt mai importante decât visele pe care le are societatea pentru mine. 
Rămân. 
Iar pentru asta îți mulțumesc BEST. 
Îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să trăiesc aproape 3 cei mai frumoși ani din viața mea și sunt sigură că mai vin câțiva. Îți mulțumesc că te-am găsit și că m-ai acceptat, învățat și crescut. 
Acum? E rândul meu.
Rămân!

miercuri, 27 aprilie 2016

hurricane.

E doar o pagină albă. 
E un loc în care-mi scriu furtunile sufletești. 
E un loc în care scriu doar în momente grele, în care mi-e greu, mi-e frică sau mă doare. 
Simt că acel moment vine. 
Poate e prima oară când mi se întâmplă.
Dar simt cum mă apropii de un moment greu.
Mă apropii de singurătate, mă apropii de mult timp liber.
Iar mie nu îmi place să am timp liber. 
Simt că va veni acel moment când voi avea atât de mult timp liber încât mă voi asculta. Nu vreau să mă aud. Nu vreau să îmi aud sumedenia asta de gânduri care e gata gata să iasă, să răbufnească ca un uragan. Sau ca o furtună. 
Știi? Încerc să previn acel moment, încerc să-mi caut un loc în care să plec, încerc să caut oameni cu care să stau... dar parcă toate încercările astea duc în aceeași direcție. Singurătate.
Să stau doar eu, cu mine și cu gândurile mele. 
Mi-e frică.
Poate uneori am nevoie de cineva care să-mi asculte gândurile pentru mine. Cineva care să fie filtrul gândurilor mele. Cineva care să aibă răbdare să le asculte... 

duminică, 24 ianuarie 2016

Timpuri...

Îmi place să port ceasuri. 
Pe lângă faptul că îmi plac ceasurile pe care le port, mai există un lucru care îmi place.
Îmi place să aud cum se scurge timpul. 
Mai ales seara.
Noaptea. 
Îmi place ca înainte să adorm cu capul pe mâna stângă, să aud ultimele secunde din zi (vorba vine) cum se scurg.
Parcă atunci când auzi ticăitul ceasului, conștientizezi în totalitate că timpul... chiar trece! 
Și trece repede. Iremediabil.
Îmi place să-mi ascult ceasul cum ticăie și parcă atunci când nu îl am la mână... e prea liniște, prea nimic. Parcă timpul e altul, parcă nu îți dai seama când a mai trecut o secundă.
Uneori mă găsesc uitându-mă la el.
Doar atât.
Nu fac nimic altceva decât să mă uit la ceas.
Secundarul se mișcă, timpul trece.
E clar că nimeni nu poate opri timpul.
Poate doar dacă... scoatem bateria de la ceas :)

Atât despre ceasuri, mă duc la culcare, cu capul pe mâna stângă, să ascult cum trece timpul. 

vineri, 8 ianuarie 2016

Dimineață

Oameni nebuni. 
Nu mai vreau să-i iubesc.
Nu mai vreau să iubesc oameni nebuni. 

marți, 15 decembrie 2015

What's next?

Am iubit.
Am iubit oameni deștepți.
Am iubit oameni urâți.
Am iubit oameni periculoși. 
Aventuriști.
Frumoși.
Ce trăiau viața cu prea multă adrenalină. 
Am iubit oameni de care acum mi-e frică. 
Am iubit oameni care erau frumoși și deștepți în același timp.
Și cu capul pe umeri. 
Am iubit oameni care mi-au făcut rău.
Am iubit oameni minunați. 
Frumoși și talentați. 
Oameni lângă care m-aș fi văzut o viață întreagă fără să mă plictisesc.
Oameni cu care discuțiile erau infinite.
Pe subiecte infinite.
Am iubit oameni cu care nu puteam schimba mai mult de două vorbe.
Oameni urâți dar cu suflet frumos.
Oameni bogați. 
Și săraci. 
Am iubit oameni care m-au schimbat.
Am iubit oameni pe care eu i-am schimbat. 

What's next? 

vineri, 4 decembrie 2015

dor și doare. 21.

Mi-e dor de mine. 
Mi-e dor să simt, să mă simt, să te simt. 

Dar oare mai știu eu cine sunt?
Oare știu eu de ce anume mi-e dor din mine? 
Oare mi-e dor de acel copil trist ce trăia într-o realitate prea dură pentru acea vârstă?
Mi-e dor oare... de acel copil ce asista la violențe în orice parte și direcție se uita?
Oare de acel copil ce visa la o viață mai bună fără nicio bază de pornire?
Sau poate... poate mi-e dor de acel adolescent care nu realiza cât de repede trece timpul și cât de multe ar fi putut să facă... cât de multe...
Să-mi fie oare dor de eu care știam ce vreau de la viață... ?
Stai, am știu eu vreodată ce vreau de la viață?
Nu cred, hai să nu exagerăm. Poate doar credeam că știu...

Nu știu.

Mi-e dor oare de cei pe care i-am iubit? 
Pe cine naiba am iubit eu? 
Și de ce ar conta asta? 

Am realizat zilele astea că mai am un pic și am douășunu de ani. EU? 21? Imposibil. 
Nu m-am obișnuit încă nici să am 20 și voi vreți să am 21? No way!

Când și cum am ajuns în acest punct? 
21 de ani de viață. 
Ce am făcut eu în viața asta?
Ce nu am facut eu în viața asta?
Ce ar fi trebuit să fac și nu am făcut?

Let's start to live a new present. 

marți, 6 octombrie 2015

Acasă?

Mi s-a reproșat de n-șpe mii de ori în viața asta că nu prea stau pe acasă, că ar trebui să petrec mai mult timp în interiorul casei și să nu mai umblu hai-hui. 
Ei bine, azi, după câteva schimburi de replici am găsit un răspuns pentru acest reproș.
O să stau pe-acasă când o să mă simt ca acasă.
Până atunci, îmi găsesc ”acasă” în multe alte locuri, unde mă simt bine.
Atât. 

miercuri, 23 septembrie 2015

Meh

Ultimele experiențe prin care am trecut m-au făcut să pierd un lucru extrem de important.
Un lucru pe care l-am căutat ani întregi, pe care l-am obținut habar n-am cum și apoi... apoi l-am pierdut. L-am pierdut atât de repede și de ușor, că nici nu știu când a plecat.
Am pierdut încrederea în mine. Acel lucru pe care l-am căutat atâția ani... îl aveam. Îl aveam fix în mâinele mele. Stătea în jurul meu și mă ajuta să cred în mine, să cred că pot muta munții din loc. Mă ajuta să cred că pot realiza orice îmi propun. Și mi-am propus multe. Și am făcut multe... 
Dar acum? Acum a plecat. Nu știu pentru câtă vreme și nu știu ce ar trebui să fac să se întoarcă din nou... Iar acum mă simt ca după o despărțire. M-am despărțit de cel mai important lucru pe care îl câștigasem. Acea încredere că poți. Acel curaj de a face lucruri. Acel curaj de a fi cine îți propui să fii. Am pierdut toate astea. Mi-e frica! 
Mi-e frică să mai fac lucruri pe care altă dată le-aș fi făcut cu o ușurință greu de imaginat. Mi-e frică să nu știu cine sunt și ce vreau. Și tocmai asta fac acum. Îmi trăiesc viața în această frică dubioasă. 
Mă întreb cât va trebui să aștept... n-am nicio idee, dar când mă uit în zare nu văd nimic, deci va mai dura o vreme...
Sper să fie bine, sper să mai fiu tot eu atunci când va veni din nou. Știu că o va face. 
Meh.

joi, 10 septembrie 2015

Câteva gânduri...

Tocmai am realizat că am nevoie de o viață mai sănătoasă. Da, și din punct de vedere fizic, dar poate mai important decât orice, din punct de vedere mental. 
Am nevoie de oameni sănătoși psihic în jurul meu, de oameni mai buni ca mine, mai deștepți, mai sănătoși, mai interesanți. Oameni de la care să am ce să învăț. Oameni care să mă surprindă în fiecare zi cu lucrurile incredibile pe care le fac sau le spun. 
Dar ce fac eu ca să merit astfel de oameni în jurul meu?
De ce ar vrea acel gen de oameni să stea în jurul meu? Eu ce am de oferit? Ce pot eu să îi învăț pe ei, cu ce îi pot surprinde? Ce am eu de oferit lumii din jur?
Eh, aceasta este o întrebare extraordinar de bună... și din păcate un pic cam fără răspuns aș zice.
Habar nu am. Probabil unul dintre lucrurile pe care nu le-am învățat încă este să mă vând, să mă promovez pe mine ca și persoană și să știu să îmi scot în evidență părțile bune. Nu știu să fac asta.
Poate într-o zi cineva va face asta pentru mine, sau poate voi învăța pur și simplu, într-o bună zi cum să fac asta... până atunci... meh, până atunci nimic. :))
Mi se pare ciudat că dintr-o dată așa, pur și simplu, încep să îmi vină gânduri în cap care merg scrise pe acest blog, chiar ciudat. 

marți, 8 septembrie 2015

Hidden heart

Am scris în anii ăștia de blog despre fel de fel de subiecte.
Majoritatea includeau fericire, tristețe, sentimente, povești sau întâmplări. 
Nu am scris niciodată despre cum să ne protejăm inima de ceilalți. Nu am scris pentru că nu m-am gândit niciodată la asta. E, deseori, un cerc vicios. De ce? Pentru că treaba stă cam așa.. întâlnești pe cineva, vă cunoașteți, vă placeți, vă iubiți, vă răniți și vă promiteți că n-o să mai faceți același lucru din nou. Dar apoi, ghici ce, apare altcineva și devii mai reținut. Apoi vine replica ”ești așa din cauza celor dinaintea mea? cu ce am greșit eu să nu ai încredere în mine?”... păi dragul meu, cum să-ți spun... da, sunt așa din cauza ălora dinainte, sunt așa pentru că încerc să-mi protejez acea bucată de inimă rămasă și nu, nu ai nicio vină, dar ăsta-i riscul vieții. 
Și se-ntâmplă asta mereu și mereu și mereu. 
Nu-mi place să n-am încredere în oameni. Am de fiecare dată, până la proba contrarie. Dar până la acea probă intervin alte lucruri, intervine.. povestea. Și atunci, e mai greu, mai durereos și poate chiar mai complicat.. să renunți. La ce să renunți până la urmă? La un om în care nu ai încredere? La un om care poate chiar nu merită timpul tău, sms-uri, gânduri, momente, amintiri, povești și poate chiar sentimente... 
Da, trebuie să renunți...
Și totuși plecasem de la cum să ne protejăm... inima sau viața sau.. amintirile pe care le creem. 
Nu știu.
Nu știu cum să facem asta. 
O soluție ar fi să nu mai iubești, să nu mai trăiești cu adevărat, să nu mai riști... Și unde mai e viața în toată povestea asta, unde mai e fericirea la care tânjește atâta lume neștiind cât e de aproape și de simplă. 
Nu o să poți face asta. 
Nu știu și n-am învățat încă să trăiesc în timp ce îmi protejez, poate chiar ascund, inima undeva departe, greu de găsit, greu de ajuns, greu de cuprins. 
Nu știu încă să fac asta și nici nu cred că voi putea învăța vreodată...

joi, 20 august 2015

Fericirea.

E ceva ieftin.
Fericirea e ceva ieftin.
E atât de ușor să ajungi să fii fericit, fără nimic, fără nimic în plus sau în minus față de când erai trist. 
E atât de ieftin și ușor.
Oare de ce e fericirea atât de ieftină?
Ne chinuim zile întregi, săptămâni, luni să fim fericiți, dar, de fapt, fericirea e atât de aproape de noi, e atât de aproape, întotdeauna... Fericirea o vei găsi întotdeauna în tine sau în oamenii, lucrurile, întâmplările din apropierea ta. Trebuie doar să îți poți deschide ochii în așa fel încât să o vezi, să ți-o atribui și să simți că ești fericit. 
E atât de simplu să vorbești despre fericire când ești fericit. 
E atât de ieftină, simplă și... atât.

marți, 9 iunie 2015

Singurătate

N-am mai fost de mult singură. 
Nu, nu din punct de vedere al unei relații, ci din punct de vedere fizic, uman. Am fost mereu înconjurată de oameni, de mulți oameni... și fiecare vrea ceva de la tine. 
De aproape 2 zile sunt singură.
Stau într-un hotel de 4 stele. Doar eu și gândurile mele. Doar eu și cu mine.
Mi-e frică.
Mi-e frică să stau de vorbă cu mine. Mi-e frică să mă cunosc din nou. Nu mai știu cine sunt, ce vreau, nu-mi mai cunosc idealurile... Sunt un visător, de fapt, ăsta e singurul lucru de care sunt absolut sigură că a mai rămas în mine. Visele.
Ce am nevoie? Cine vreau să devin? Vreau să mă schimb? 
Dacă aș fi altcineva și m-aș întâlni cu mine... mi-ar plăcea acea persoană? Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu acea persoană ore întregi? 
Singurătate. 
Doar eu și un cer albastru pe care încep să apară stele. Eu înconjurată de brazi, munți și câteva bănci pline de povești. Eu și un lac care-mi amintește povestea mea de demult.
Mi-e atât de greu să-mi vorbesc.
Stâlpii ce luminează sunt atât de galbeni... de ce sunt oare galbeni? 
De ce nu vreau să vorbesc cu mine? 
Și totuși... îmi iubesc viața și când mă uit în jur, mă întreb dacă ceilalți oameni simt la fel.
Mi-e frig.
Dar frigul este bun... îți dai seama că ești încă viu. Frigul se simte. Îți simți fiecare celulă cum tremură... deci încă exiști.
Pe cer sunt mai multe stele acum. 
Se aude un avion. 
Mi-e dor să călătoresc.
E frig și aproape noapte... iar mie mi-e dor să știu cine sunt, dar totodată mi-e frică să aflu.
Și până la urmă, sunt doar un om singur.

marți, 26 mai 2015

20.

Acum vreo două săptămâni trebuia să scriu într-un formular vârsta mea. 
Am scris 19. 
Am privit ecranul 5 secunde.
Am șters.
Am scris 20. 
Cum?
Când?
Când s-a întâmplat asta? 
Și eu care credeam că-ți ia ceva timp să ajungi să fii mare...
Eu nu sunt mare. Nu sunt și nici nu voi fi prea curând. 

De ceva timp caut să mă angajez. Și nu pentru că mă plictisesc și nu am ce face cu timpul meu liber... Vine un moment în viață când știi sigur că nu vrei să faci asta, dar totuși... trebuie. 
Mă simt ca un copil aruncat. Ca un copil care trebuie să aibă un job. Care trebuie să stea 4-6 ore (în cel mai fericit caz) într-un loc numit job. Un copil care o să învețe să spună ”nu pot să vin acum, mă duc la muncă”, un copil care o să aibă șef, task-uri și salariu. 
Pot eu să fac asta?
Sunt eu gata să intru în această lume? 
Și când voi mai avea timp să fac ce iubesc? Când voi mai avea timp să fac ce deja trebuie să fac? Când voi mai avea timp să trăiesc, să iubesc, să simt, să visez?
Da... unde se vor duce visele mele? Or să mai aibă loc să stea prin mintea mea? 

sâmbătă, 16 mai 2015

No title

Sa iti fie frica nu e o greseala. 
Crede-ma... s-ar putea ca mie sa imi fie mai frica decat iti este tie. 
Mi-e frica sa te vad. Mi-e frica sa iti vorbesc. Mi-e fucking frica de ideea de a sta cateva ore/zile impreuna cu tine. Nu, gresesc! Nu mi-e frica de asta, mi-e frica de ce se va intampla dupa... Cum vom putea sa ne descurcam cu gandurile si cu sentimentele (exista?) noastre?
Dar, hei! Pana la urma viata nu-mi este formata din ganduri de genul. 
Vrei sa renunti? O poti face (sau ai facut-o?) 
Eu nu vreau sa renunt!
Si stii de ce? Nu pentru ca-s o nebuna si nu pot sa traiesc fara tine, nu e cazul inca. 
Nu vreau sa renunt pentru ca viata mea este formata din momente. Din clipe. Din fericire. Iar ce se intampla dupa... trebuie sa fie tot o fericire, tot o bucata de clipa. 
Ce rost are sa renuntam la... nimic? 
De ce sa renuntam la niste lucruri din teama? 
Unde mai este aventura din viata fiecaruia dintre noi daca ne oprim din a face lucruri din cauza unei frici pe care noi insine ne-o instalam in minte?
Daca vrei sa renunti, renunta. Dar nu cred ca strica daca vorbim despre asta. 
Renunta, dar nu uita ca vei ramane mereu cu acea tipica intrebare... ce ar fi fost daca..? 
O sa iti amintesti peste o vreme de mine, chiar de-ar fi sa nu mai vorbim niciodata de acum inainte... o sa iti amintesti. O sa iti amintesti si o sa vrei sa stii cum ar fi decurs totul, cum ar fi fost aceasta poveste, cum si mai ales ce s-ar fi intamplat... 
Deciziile fac parte din viata noastra. Clipele la fel. Si fericirea. 
Acum, decizia e intre noi. Cine si cum o va lua? Cine si pe ce criterii? 
Eu nu renunt la momente, clipe, fericire, experienta. Tu?



miercuri, 13 mai 2015

Random.

Scriu din ce în ce mai rar.
Am o viață ocupată și o iubesc așa de ocupată cum e.
Aș fi în stare să vorbesc nopți întregi cu tine despre orice lucruri.
Nu știu dacă viața mea e ocupată cu ce trebuie, dar hei.. ce mai contează atâta timp cât este ocupată?
Mă gândesc non stop la ce faci, la cum va fi, la ce va fi... îmi derulez imagini despre cum se va întâmpla... și totuși mi-e greu. Mi-e greu  să-mi imaginez. E ceva nou și e normal să fie așa...
Am o viață aglomerată în care nu mai știu ce parte din mine să ascult, nu mai pot delimita ce vreau să fac și ce trebuie să fac...

marți, 14 aprilie 2015

poate nimic. poate tot.

Şi oricât aş părea eu de indiferentă uneori, îmi pasă.
Îmi pasă de tot ce se întâmplă sau s-ar putea întâmpla în jurul meu.
Poate am spus de multe ori în ultimul timp că nu-mi trebuie o relaţie serioasă. Că de ce aş avea nevoie de aşa ceva, că nu are rost să pierzi atâta timp iubind pe cineva dar, întotdeauna există un dar. Asta vreau. 
Asta îmi doresc şi asta abia aştept. 
Să pierd tot timpul din lume iubind...
Şi nu ştiu dacă ştii, probabil că nu, dar mă gândesc de multe ori la tine. 
Şi te iubesc într-un fel mic. 
Şi mi-e dor de tine şi aş vrea să îţi spun toate lucrurile astea şi să ai o reacţie, orice fel de reacţie... mi-e frică pentru că ştiu că nu am ales persoana potrivită de care să îmi fie dor. 
E absurd. 
Tocmai tu, tocmai tu care mi-ai spus şi m-ai avertizat că nu trebuie să ajungem în acest punct. 
Ei bine, aşa sunt eu, depăşesc mereu limitele. 
Chiar şi pe alea pe care nu trebuie. Am depăşit-o şi pe asta şi mi-e dor de tine. 
Ce vrei să fac? 
Să te mint? 
N-o să fac asta.
 Mi-e dor de tine şi atât, vrei nu vrei sau vreau nu vreau, asta tot se întâmplă.
Mă gândesc prea des la tine. Şi ştiu că-i prea des dar nu pot controla asta. 
Mi-e dor de tine şi îmi vine să-ţi vorbesc de fiecare dată când te văd. Îmi vine să te sun şi să te întreb ce faci şi să mă întrebi şi tu ce fac. 
Şi să îţi spun ce fac cu adevărat.
Te uit câteodată dar ai adevăratul talent să mi te amintești cu fiecare ocazie. 
Știi? Ne întâlnim întâmplător cu diferite ocazii și tot ce faci este să îmi amintești de ce te-am iubit (te iubesc?). 
Niște cuvinte prea mari pentru tine. 
Nu te-am iubit și nici nu te iubesc. 
Dar habar n-am cum să numesc treaba asta care apare în aer când suntem unul în apropierea celuilalt.
Și nu înțeleg. 
Nu înțeleg ce vrei să spui prin ceea ce faci, nu înțeleg dacă și ce mai vrei de la mine. 
Nu am reușit să îți înțeleg comportamentul și gândurile, nici acum și nici atunci.
Dar acum nu înțeleg de ce ar trebui să fac asta? De ce ar trebui eu să te înțeleg pe tine?
De ce nu pot doar să trec peste și să trăiesc ceea ce urmează?
E un mister.
Tu ești un mister. 
Un mister de care m-aș îndrăgosti și peste 5 ani dacă ai reapărea în viața mea.
Un mister pe care nu o să îl uit niciodată deși... deși nu te-am știut vreodată!