duminică, 11 decembrie 2011

Atâta timp...

N-am mai scris de..o luna. Atât de trist. Când mi-am făcut blogul, l-am făcut cu un singur scop(sau mai multe)... să am cu cine vorbi când mi-e cel mai dor de el, când am probleme sau când am mai mare nevoie de cineva şi nu e nimeni. Faptul că nu am mai scris de atâta timp nu înseamnă că am avut cu cine să vorbesc sau că nu am avut probleme... Am avut destule, dar... cred ca nu am avut timp să stau să scriu tâmpenii pe-aici pe care oricum nimeni nu le citeşte. Am realizat că am sufletul gol, nu mai iubesc pe nimeni. Într-un fel e bine asta, păstrez locul gol până apare altcineva, dar pe de altă parte... acest gol nu e pentru mine, nu sunt făcută să am acest gol.
Mi-e teamă de faptul că se termină şi acest an 2011! Ştiu că timpul trece, necontenit, dar când se schimbă cifra anului, parcă realizez tot mai mult că a mai trecut un an. E ciudat! Ştiu şi conştientizez că timpul trece fără să fac ceva interesant cu viaţa mea, dar nu fac nimic ca să fac ceva interesant... Sper, sper şi iar sper că odată cu începutul anului 2012 să încep sa fac ceva cu viaţa mea, am aşteptat prea mult, a trecut prea mult, muuuult prea mult timp. Atât pentru azi, sper să am inspiraţie să revin într-o zi...
PS.: Sigur voi reveni când golul din mine v-a fi umplut... :)

vineri, 14 octombrie 2011

Inca un vis...

      Da! Ador chestia asta. Cand avem o lista plina de vise, unele mai posibile si altele mai imposibile. Ador cand dintr-o situatie banala ajung sa imi indeplinesc un vis, fie el posibil sau imposibil. E minunat! In acele momente simti ca ai totul, ca poti avea orice, ca poti face orice...  Da! Inca un vis mi se indeplineste. Pe langa visele cu concertele Voltaj si The Marker, luna aceasta voi merge in Suceava. Voi merge in locul in care am petrecut cea mai frumoasa perioada din viata mea din majoritatea punctelor de vedere, exceptand familia. Voi merge in locul in care am trait cele mai multe lucruri, unde am intalnit o persoana speciala care a devenit pe parcurs cea mai buna prietena a mea, acolo unde am invatat tot ce e mai important despre viata, unde m-am maturizat fara sa vreau si unde am suferit pentru a fi puternica in aceasta lume diferita. Voi merge in orasul in care am trait cele mai multe experiente din viata mea...
     Orasul in care am cunoscut cei mai multi oameni, locul in care am trait unele dintre cele mai frumoase zile din viata mea. Orasul de care imi este cel mai dor. Abia astept sa fiu acolo! Sa fiu din nou "cel mai fericit om de pe pamant" pentru 2 zile.
      O sa vizitez fiecare straduta pe care am mers atunci, fiecare banca pe care am stat, fiecare zona care imi aminteste de ceva de pe`atunci. O sa imi reamintesc in fiecare loc ce am facut acolo, ce am trait acolo, ce mi s-a intamplat acolo.  O sa fie minunat, chiar daca o sa am putin timp la dispozitie, o sa profit de fiecare secunda.
       Minunat! Vreau sa ii multumesc pe calea asta Dianei pentru ca mi-a oferit sansa de a revedea toate acele locuri... si sa ii reamintesc ca o iubesc! :)) Nu pentru chestia asta, ci pentru ca am avut (si inca mai am) multe de invatat de la ea si este un exemplu viu ca "se poate"!

duminică, 2 octombrie 2011

E ok aşa?

Îmi pasă prea mult de oameni şi mă enervează asta. Încerc mereu să fac totul să fie bine, să le fie bine tuturor, să fie totul în ordine şi să nu încurce pe nimeni ceea ce fac. Mereu încerc să nu întârzii, iar dacă întârzii încerc să anunţ. Dar ce se întâmplă când celorlalţi nu le pasă? Ce se întâmplă când fac degeaba toate astea? Vă zic eu ce se întâmplă... încet încet mi se umple mie paharul, iar când se umple, e grav. O sa îmi bag picioarele în toate relaţiile cu persoanele în cauză şi o să îmi văd de viaţa mea singură. Nu că mi-ar plăcea treaba asta, dar decât aşa... e mai bine. Şi din păcate...paharul e aproape plin. Defapt e de mult timp aproape plin... şi tot mai vărs din el ca să nu se umple. Dar de-acum gata..nu mai vărs nimic, nu mai are rost să trec peste atâtea lucruri fără să primesc nimic în schimb... Gata! :)

duminică, 11 septembrie 2011

Despre prietenie, singurătate şi ...atât!

Încep să nu mai înţeleg lumea. Ori poate am eu ceva stricat la cap şi toţi restul sunt ok. De ce naiba să ai o relaţie cu cineva dacă nu simţi nimic? Doar de dragul de a spune că nu eşti singur? Doar de dragul de a fi cu cineva? Sincer... mi se pare o tâmpenie, dar repet, s-ar putea să am eu ceva la cap, nu ştiu. De ce trebuie dragostea să fie asa de ... asa. Poate nu sunt eu aia expertă în relaţii, dar am ştiut să învăţ din greşeli şi din experienţele trecute ... şi e enervant să văd în jur oameni atât de superficiali, da! am găsit cuvântul potrivit pentru ei. Pentru ei, cei care îşi pierd timpul în relaţii false. Nu îmi place nici mie singurătatea, nici nu ştiu cui îi place, dar totuşi ... nici chiar aşa! În fine...să trec la alt subiect. 
Prietenia pentru mine nu are înca o definiţie şi nici nu v-a avea vreodată pentru că mereu voi mai găsi ceva de adăugat. Prietenia e atunci când îl poţi înţelege pe celălalt şi când şi el te înţelege. E atunci când e mereu acolo, oriunde ai fi. E atunci când petreci zile întregi alături de prietenul sau prietena ta. E atunci când spuneţi acelaşi lucru în acelaşi timp. E atunci când îl/o suni şi el/ea te sună pe tine. Prietenia se leaga într-un an, doi, trei ... nu într-o luna. Poate am nişte principii ciudate, dar asta e, aşa sunt eu şi nu vreau să mă schimb. 


Mâine începe şcoala. Un nou an, noi aventuri.

Dezamagire?

Hmm...pana mai ieri puteam sa jur ca ea e o persoana pozitiva din viata mea, un fel de model DEMN de urmat, o femeie puternica care a trecut peste toate problemele vietii... Dar nu e asa, nimic nu mai e cum era, nici macar ea. Vara asta mi s-a demonstrat pentru a mia oara adevarul. De fapt...il stiam, dar nu vroiam sa il recunosc, nu vroiam sa accept ca este asa, speram sa nu fie, speram sa se schimbe totul si sa fie bine. M-a dezamagit ea...tocmai cand planuiam sa fac ceva sa ii multumesc pentru tot ce mi-a oferit si tot ce m-a invatat in viata asta... dar oare... oare mai merita acum efortul? Mai merita??? Cand realizez ca a trecut peste probleme cu ajutorul paharului, cand toate problemele apar din cauza asta... De ce? De ce fac asta oamenii?  In fine... Era o persoana importanta in viata mea, acum... este doar ea, a ramas acelasi grad de rudenie, dar sentimentele s-au schimbat, cel putin din partea mea. Mi-e rusine de asta, mi-e rusine de ea ca face asta... :( 

miercuri, 24 august 2011

Un titlu simplu dar special : Voltaj!



M-am gandit de mult timp, de fapt de cand am inceput sa scriu pe blog, ca va veni o zi cand voi scrie despre Voltaj. Ii iubesc foarte mult, de asta tot am amanat momentul, pentru ca vroiam sa fie o zi speciala, cand voi avea o inspiratie speciala sa scriu despre ei, pentru ca sunt speciali. Multa lume ma intreaba stupefiata... nu te-ai saturat de ei? Eu rad, si le raspund mirandu`ma de intrebare, NU, cum poti sa te saturi de niste oameni atat de speciali, de atatea melodii inspirate din vietile noastre, de atatea clip`uri live in care toata lumea canta?  Nu o sa ma satur niciodata. E singura trupa din Romania, care sta, dupa concerte, ore intregi facand poze si dand autografe tuturor fanilor care sunt in spate si asteapta. Ei nu pleaca, ei nu fug, ei nu stau intre niste potilisti inalti si grasi, ei stau pur si simplu, langa noi, avand rabdare cu poftele fiecaruia.  Primul concert la care am fost, cred, a fost cand aveam vreo 11-12 ani. Am ramas impresionata de multimea care canta fiecare melodie, de fiecare om care sarea incontinuu, de Calin care a stat vreo ora jumate la autografe. Nu cred, nu pot sa cred, ca cineva care merge la un concert Voltaj, nu se indragosteste de muzica lor si de atmosfera pe care o fac. Nu pot sa cred asta.   Ce sa mai zic? Ca astept de 2 ani un concert Voltaj?  Da! Astept si nu stiu de unde am avut atata rabdare. Dar a venit si acest moment, adica va veni. Maine! Maine voi fi cel mai fericit om de pe pamant.


Acest lucru il scriam pe 29 iulie 2011. Dar m-am gandit sa nu il postez, sa astept sa scriu mai mult. De ce? Nu stiu. Poate pentru ca, cum spuneam si la inceput, acest post vreau sa fie special, vreau sa fie frumos si sa merite sa fie citit de orice fan Voltaj.


Atunci nici nu speram ca la nici o luna, voi avea ocazia sa ii vad din nou. Sa fiu din nou "cel mai fericit om de pe pamant."  E un miracol tot ce se intampla, e un vis devenit realitate, o minune care s-a intamplat. Mi s-a propus sa merg la Costinesti, pe 20 august, cu Volteam`ul. Eram aproape sigura ca nu o sa merg, era departe, bani nu aveam... Dar, cu speranta in suflet, am indraznit sa visez. Si visul meu...a devenit realitate. Astazi este luni, 15 august, voi pleca miercuri, iar sambata voi fi "cel mai fericit om de pe pamant".  Nu o sa postez nici acum acest post, astept sa vin de la concert, sa mai scriu, si apoi o sa public. :)


Da! Am revenit de la mare si de la concert. A fost minunat. Nu stiu daca am scris mai sus, inainte de concertul de la Bacau, inainte sa cante Voltaj, tremuram. De emotie cred...nu stiu. E senzatia pe care o ai cand dai un examen mare, sau cand te pregatesti de un eveniment foarte important din viata. La concertul din Costinesti, au fost mai mici emotiile, probabil pentru ca ii vazusem recent. Dar tot am avut cateva minute senzatia aceea unica.  E minunat ce fac ei pe scena, e minunat sa auzi atatia oameni cantand in acelasi timp aceleasi versuri. E incredibil chiar...  A fost destul de scurt, dar a fost minunat. Pentru mine cred ca orice concert Voltaj e scurt :)))...  Nici acum nu imi vine sa postez :)) Dar totusi... 
Urmatoarea intalnire cu Voltaj... 16 septembrie 2011 Brasov la Romanian Music Awards. :X  
Adios! 

Ceva.

Mă enervează foarte mult oamenii care merg pe stradă şi spun despre "ăla" sau "aia" uite ce înalt(ă), scund(ă), gras(ă), slab(ă) e. Mi se pare ceva foarte urât, mai ales când poate chiar acel om e într-una din categoriile astea. Nu înţeleg de ce trebuie să judece aşa... E o vorbă că numai Dumnezeu poate judeca, totuşi, noi oamenii, judecăm mereu... De ce? Nu ştiu. Eu vreau să cred că nu mai judec demult oamenii după aparenţe. Poate o mai fac câteodată, fără să îmi dau seama. Deseori în spatele acestor corpuri pe care toţi le judecă se află nişte suflete măreţe care sunt la un nivel mult mai înalt decât al celorlalţi.


Am scris mai demult chestia asta, dar nu am publicat, m`am gandit ca poate intr-o zi voi continua sa scriu, dar cred ca are sens sa ramana asa.

Ghiveci de cuvinte.

M-am intors. M-am intors de la mare. As fi vrut sa fie altfel, nu stiu ce a lipsit, poate vroiam mai multa liniste, poate vroiam mai multa energie...nu stiu. Oricum..nu asta e ideea. I-am dat blogul... acum il citeste. Tot ce scriu de acum poate fi citit de el cand are chef...sper sa uit chestia asta cand scriu si sa nu ma limiteze sau sa ma faca sa ma abtin. Imediat va trece si vacanta asta, la fel ca toate celelalte. La fel! Urasc cuvantul asta in aceste situatii, dar il doresc in altele. Vreau ca viata mea sa ramana la fel ca acum, sa am mereu 16-17 ani, sa o am mereu pe Maia, catelusa mea, o sa scriu intr-o zi un topic special pentru ea, sa am mereu timp sa stau... Dar totodata vreau sa imi schimb viata, vreau sa am o viata mai sanatoasa, mai incarcata, mai plina de ceva, de iubire. Vreau sa fiu mare, sa am viata mea in maini, sa o invart cum vreau eu. Stiu ca voi ajunge si acolo, si mai stiu si ca atunci imi voi dori enorm de mult sa retraiesc vara asta, sau poate vara trecuta, sau poate vara viitoare. Nu stiu de la ce am plecat in acest post si nici unde ajung, nu stiu nici ce titlu sa ii pun pentru ca scriu despre mai multe aspecte din viata. Oricum...nu conteaza. :))
Vara asta, daca as face o recapitulare, nu am facut nimic! Doar am stat... am mancat si am dormit...si atat! Singurele chestii bune au fost cele 2 concerte Voltaj, fara ele as fi avut cea mai urata vara din istorie, dar cu aceste 2 concerte, a reusit sa urce putin in top. :))  Ma inspaimant eu pe mine, pentru ca am atatea planuri in toamna asta, pfff, foaarte multe! Si mi-e frica ca nu o sa le fac pe toate, sau ca odata cu apropierea momentului in care trebuie sa le pun in aplicare, sa renunt la cateva. Dar totusi..nu vreau sa renunt la nici unul. Toate imi sunt folositoare mie... Eh...voi trai si voi vedea, zice o vorba din popor. :))
Acum e noapte, iar e noapte... iar ma iau dorurile. Si nu mi-e dor de el, si de data asta nu mi-e dor nici de trecut.  De data asta mi-e dor sa iubesc. Am prea multa dragoste de oferit, si nu am cui sa o ofer...si parca mi-e si teama de lucrul asta pentru ca, intr-o zi va aparea o persoana ce imi va cere dragoste, si eu i-o voi da pe toata. Fara sa raman cu vreo bucatica... si mi-e teama de asta. Nu mi-e teama de suferinta, pentru ca stiu ca orice suferinta ma va face mai puternica, dar mi-e teama ca acea persoana nu va primi cum trebuie dragostea mea...  Cu fiecare zi ce trece dragostea pe care o am de oferit creste, creste si se face din ce in ce mai mare... Au trecut deja vreo 2 ani de cand nu am mai oferit din aceasta dragoste, de atunci ea tot creste... Si nu mi-e rusine sau teama sa recunosc... :)) Apropo...o sa scriu intr-o zi un topic despre sinceritate! :)) 

Mda...cam atat pentru azi / acum... problema e titlul...habar n`am ce sa scriu acolo... :) Gata, am reusit. 
Revenind la vremurile bune, sa revin la salutul meu. Adios! 

duminică, 14 august 2011

Mi-e dor de tine.. MARE



Mi-e asa dor de mare. De rasarit. De soarele ce prajeste toate corpurile. De frigul de dimineata si de caldura de peste cateva ore. De valurile uneori nervoase. De nisipul cald care ma enerveaza cand se lipeste de mine. De apa aceea atat de mare... Mi-a fost dor de toate acestea. Imi vin in minte imagini cu locuri, strazi din acel loc, pe care ma plimbam inca de cand eram mica. Mi-am propus ca in acele cateva zile pe care le petrec acolo sa vizitez tot, sa merg in toate locurile in care candva mergeam, sa nu pierd nici un moment, sa dorm putin, sa ma plimb mult, sa fac poze care sa imi aminteasca in viitor cat de frumos a fost.  Mai sunt cateva zile pana la plecare, zile care o sa treaca ca niste ani... iar apoi in alte cateva zile, care vor trece ca niste secunde, voi reveni inapoi.. Imi doresc sa am acolo liniste, liniste sa imi pun ordine in ganduri si in suflet... cred ca doar acolo pot face asta. Imi doresc sa fiu doar eu cu marea, cu soarele si cu valurile. Nu cred ca voi putea, dar voi incerca, nu am ce pierde. 

Am s-alerg la mare sa-mi spal sufletul de noroi...am sa-l ard in soare si-l las sa spuna prostii. :x (Vama Veche - Suflet normal)

luni, 25 iulie 2011

Ursus Evolution

În acest weekend Braşovul a avut parte de 2 mari concerte. Nume multe, muzică bună, sau mai puţin bună. 


Sâmbătă, m'am uitat la meci (a început campionatul, yuhuu ) şi m-am dus, ce-i drept, mai târziu la concert, dar nu am pierdut mare lucru. Am ajuns la Paraziţii, îmi place genul lor, dar nu sunt deloc de acord cu versurile, mi se pare urât şi mai ales faptul că unul din ei, nu ştiu cum îl cheamă şi nici nu mă interesează, era drogat, beat sau cine ştie ce. Asta mi se pare lipsă de respect faţă de oamenii care îi ascultă muzica, care au venit la concert pentru ei, oamenii care îl plătesc etc. Apoi a cântat Cargo, a fost frumos, m-am trezit înconjurată de oameni cu plete, cu tricouri negre, cu berea şi ţigara în mână. O privelişte frumoasă, ţinând cont că pe buzele tuturor erau versurile melodiilor, toţi erau fericiţi şi încântaţi. Apoi a urmat Iris, cu aceeaşi frumoasă privelişte, şi cu o voce extraordinara a lui Minculescu. Deşi nu prea ştiam versurile melodiilor, îmi plăcea la nebunie atmosfera şi muzica însăşi, care ieşea din acele chitări. 


Duminica m-am dus doar pentru Guess Who, dar am prins şi trupa de început, care nu ştiu cum se numeşte, aş putea căuta dar nu am chef, cert e ca au cantat frumos, un rock bun iar sunetul din chitări a fost impresionant. Apoi a apărut Guess Who, sincer, mă aşteptam la ceva mai mult din partea lui, nu ştiu ce nu a fost bine sau ce nu mi-a plăcut, dar a lipsit ceva... Nu mi-a transmis dorinţa de a cânta odată cu el.... Nu mi-a transmis nimic. 
În fine, cum spuneam, am vazut multe feluri de oameni, de la oameni cu tricouri largi şi negre, până la câţiva băieţi gay care dansau pe muzica celor de la Cargo, de la copii de 7-8 ani fumând, până la oameni de 40-45 de ani cântând melodii de-a lui Puya... 
Organizarea a fost destul de ok, sunetul sub nivelul aşteptărilor, mulţi bani câştigaţi de terasele de pe Republicii şi de taximetrişti.


Ps. : Acest articol este o parere subiectivă a mea.

sâmbătă, 16 iulie 2011

sâmbătă, 9 iulie 2011

Error?!

Consider ca e important sa invatam din toate experientele vietii, sa invatam si sa nu mai facem aceleasi greseli. Dar cateodata invatam prea multe, spre exemplu, cand m-am mutat din orasul unde am trait, cred, singura mea dragoste de pana acum, mi-am pus in gand si in inima sa nu ma mai indragostesc asa de repede. Practic, eu m-am indragostit atunci doar privindu-l de cateva ori, nici nu stiam cum il cheama, unde locuieste, sau mai stiu eu ce... Nu stiam nimic, dar simteam ceva pentru el... Eh, usor usor am mai aflat cate ceva despre el. Am stiut de la inceput ca e un baiat deosebit si special... si nu era asa datorita aspectului fizic, il simteam ca e asa in interior, imi inspira incredere si se vedea (sau vedeam eu) ca e un tip foarte de treaba. Am avut placuta surpriza ca, dupa ce m-am mutat si am inceput sa vorbesc mai des cu el, sa observ ca e exact asa cum vedeam eu ca e doar privindu-l. 


Ajunsa in acest oras, urma sa cunosc foarte multi oameni noi, urma sa am multe cunostinte in diferite anturaje si mi-am dorit sa nu mai trec prin aceleasi lucruri, sa iubesc atat de mult o persoana si sa nu primesc inapoi nimic. Asa ca, i-am trimis o scrisoare inimii mele si am anuntat`o ferm si convins ca nu are voie sa se indragosteasca decat daca cineva doreste asta. Cum inima mea e foarte nesimtita, a ascultat imediat acea porunca si a respectat-o cu strictete...ce sa`i faci...nesimtenia...Asa ca am ajuns acum, dupa 2 ani si...ceva, sa imi fie dor sa iubesc, sa imi fie dor sa ies pe hol sa il caut din priviri, sa il astept la geam de fiecare data cand ajunge acasa, sa imi pazesc privirile insistente de privire lui intrebatoare... Mi-e dor de tot. Dar acum, cum spuneam si mai sus, inima mea fiind foarte nesimtita, nu mai asculta de mine, si de ceva timp ii spun sa iubeasca din nou, sa se indragosteasca de cine vrea dar ea...ea ce credeti ca face? Imi da eroare... si respecta cu strictete prima porunca...  Sper ca intr-o zi sa gasesc un virus puternic care sa puna stapanire pe ea, e o nesimtita! Mare nesimtita...:)

marți, 5 iulie 2011

Maria Magdalena Danaila - Ce mai faci?

http://www.youtube.com/watch?v=3Yq2-9mJCbc


I.
Noaptea a trecut ca o-ntristare de temut 
Zorii au venit ca un zambet nerostit
Rupta din tristete lacrima s-a spulberat
Focul am supus ca pe-un legamant nespus, dar
Azi te-am revazut ca pe un vis de necrezut
M-am reoglindit in tine
Si mi-a fost un pic rusine
O lacrima-n ochi a sclipit cand ne-am salutat zambind

R:
Ce mai faci ? Mersi, bine 
Cred ca mi-a fost dor de tine
Nu ne-am mai plimbat pe sub castani 
De vreo suta si ceva de ani

II.
Sangera-n cuvant nepasarea ta de vant 
Iar sufletul imi arde si se scurge in pamant
N-as putea acum sa spulber amintiri de scrum
Cum de poti zambi si in ochi ma poti privi
Vorbe nu gasim si ochi in ochi ne tot privim
Dar cum sa-ti spun ca niciodata
N-oi fi de tine vindecata
Fara mine unde pleci nu stiu
Dar imi simt sufletul pustiu

R:
Ce mai faci ? Mersi, bine 
Cred ca mi-a fost dor de tine
Nu ne-am mai plimbat pe sub castani
De vreo suta si ceva de ani









 Iubesc melodia asta, si atat. 

miercuri, 29 iunie 2011

Vreau o cutie`n viata mea...

Mi-as dori sa am o cutie, o cutie mare, in care sa imi adun toate lucrurile pe care le iubesc. Sa pot sa merg in cutie de fiecare data cand vreau, sa fie lumea mea, sa fie a mea si sa nu poata intra nimeni fara voia mea. In acea cutie as vrea sa fie un film, sa fie filmul vietii mele, sa ma pot uita la ce parte vreau eu, si sigur as pune aceeasi parte pe repeat de 1000 de ori, si tot nu m`as plictisi.... In cutia mea v`a fi mereu cald, dar nu foarte cald, uneori va ploua, uneori poate chiar va ninge... ba chiar mi`as pune in aplicare visul meu din copilarie...sa fie zapada si totodata 25 de grade... In cutia mea vor intra doar prietenii adevarati...sau poate chiar si altii, cert e ca foarte putini vor ramane in cutia mea... nu le voi permite sa ramana prea mult, pentru ca stiu sigur ca multi dintre acei "altii" nu ma vor intelege niciodata si nu vor putea sa convietuiasca cu mine, pentru ca... nu stiu... pur si simplu caracterele si mentalitatile noastre nu se potrivesc.  In cutia mea fiecare zi va fi o zi speciala, nu doar zilele de nastere, de sarbatori, de revelion. Apropo.... imi plac revelioanele pentru ca imi pot pune dorinte, cate vreau eu, si imi pot dori orice... De fapt asta putem face mereu, doar ca atunci e un fel de... "obligatie" sa iti pui dorinte... :D   Mi-as dori o astfel de cutie... dar nu exista asa ceva, mereu cand vrei sa traiesti in lumea ta pentru 5 minute vine cineva sa te intrebe ce faci, sau sa te puna sa faci ceva pentru el. Mereu se baga cineva sa ne strice noua, celor din cutie, pacea si linistea... Mereu e cineva care sa ne strice planurile, libertatea, linistea...  Dar asta e...cred ca ar trebui sa ne luam dopuri de urechi si sa ne traim viata!

marți, 14 iunie 2011

Dă-ţi voie să visezi!

Iubesc momentele când visez. Când am planuri ce îmi doresc să le îndeplinesc. Deseori am visat că într-o zi ne vom revedea, din întamplare pe stradă...ar fi frumos nu? Ar fi o minune, dar eu cred în minuni pentru că am trăit minuni şi ştiu că ele există. Chiar ar fi interesant să ne întalnim pe stradă, dar ar fi şi ciudat, mereu în visele mele (cu ochii deschişi) îmi imaginez că, odată întâlnindu-ne ne salutăm, vorbim, dar oare dacă ne vom întalni...vom avea curajul să ne vorbim? Oare voi avea curajul să te privesc în ochi? Hmm...nu sunt prea sigură de răspuns... Defapt, mi-e şi frică să îi pun inimii mele această întrebare, pentru că mi-e frică de răspuns. Nu vreau să îmi spună că în acel moment va pune stăpânire pe mine şi nu îmi va permite nici măcar să-l privesc. Dar totuşi... aş sta zile întregi privindu-l, doar atât... să mă uit la el fără să mă vadă, ar fi frumos nu? Dar un pic imposibil :))  Şi scriind aici îmi amintesc o melodie, -de ochii tăi căprui mi-e dor, ca de-o zi de primăvară-  8-> Mi-e dor şi de ochii lui, şi de umbra lui...chiar şi de acel sentiment de aşteptare, stăteam pe geam privind afară minute în şir, aşteptând să treacă pe acolo, să-l mai văd încă un pic. Acum stau la geam ore întregi...şi văd doar oameni necunoscuţi, nişte străini care trec prin faţa blocului meu... dar totuşi...trebuia să treacă el... nu aceşti străini... Unde e banca mea verde din faţa blocului? Şi acele câteva scări pe care trecea el în grabă şi abia aşteptam să se împiedice, să îi încetinească mersul, unde e uşa lui pe care abia aşteptam să o deschidă, să ies şi să mai sper că ne vom saluta... unde sunt toate astea? Le vreau pe toate înapoi, mai ales pentru că, toate aceste lucruri mi s-au luat degeaba, nimeni din jurul meu nu e mai fericit decât era acolo, toţi sunt la fel, doar eu...sunt mai goală. Mi-am lăsat toată viaţa de până acum, acolo, şi am crezut că o iau de la început, dar nu, am luat-o de unde am rămas, şi a fost mult mai greu. Acum nu mai este, dar tot mi-e dor şi tot aş vrea înapoi,uneori. Totuşi...
Visul meu v-a rămâne mereu în mintea mea şi ziua în care îl voi reîntâlni, chiar şi pentru 3 secunde, va fi cea mai frumoasă zi. Chiar dacă probabil el nu v-a citi niciodată asta...eu totuşi scriu, şi într-o zi, îi voi da acest blog. Va citi şi îşi va da seama încă odată cât de mult contează pentru unii oameni. Atât. Adios! 

Citat de încheiere : 
Eu sunt un om visător. Unul care are vise împlinite, care trăieşte visul chiar acum şi înca are visuri mari. :)

joi, 9 iunie 2011

Etajul 3

Stăteam la etajul 3... era superb. Îmi iubeam viaţa şi tot ce aveam, abia mai târziu le-am iubit şi mai mult, observând ce bine îmi era. A apărut el, cel de la etajul 3. Un tip oarecare pentru toata lumea, aproape invizibil în societate, dar un tip special pentru mine, unul pe care l-am văzut primul, între atâţia care mai erau... Orice amintire din trecut are legătură cu el şi orice are legătură cu el are legatură cu amintirile din trecut. De la fiecare frază spusă despre ce a fost, pot face o trecere foarte uşoară la o frază despre el. Totul este legat. Deşi nu a trecut mult timp, când mă gândesc la el nu îmi vine în minte aspectul lui fizic, ci sentimentele pe care le-am avut, situaţiile prin care am trecut gândindu-mă la el, fără să îl văd neapărat în faţă. A fost o experienţă neplăcută atunci pentru că nu eram băgată în seamă, mă luptam cu mine însămi ca să fac faţă, mi-era ruşine şi de umbra mea... dar totuşi acum vreau să mulţumesc celor care au făcut posibilă această experienţă pentru că am învăţat foarte multe lucruri care acum îmi sunt de mare folos.  Revenind la etajul 3... etajul 3 e superb, e plin de amintiri, e... etajul 3 -cine a trăit o poveste ca aceasta poate înţelege- . Dacă o să am noroc în viaţă să mai ajung vreodată în acel loc, o să ridic privirea spre etajul 3 unde locuiam eu, la geamul meu, şi langă, la geamul lui. La fel ca în melodie, v-aţi aştepta să spun că a fost al meu că e şi acum...dar nu a fost aşa...EU am plecat şi nu ne-am mai vazut... dar şi acum dacă AŞ trece pe strada lui, aş arunca o privire la etajul 3. :X
E tot ce mi-a rămas de acolo, amintirile. Şi cu toate astea o să iubesc mereu etajul 3 şi acea parte din viaţa mea în care am locuit la etajul 3. 

Voltaj îmi cântă viaţa, o să mai scriu despre asta, viaţa mea se regăseşte în multe versuri Voltaj. >:D<

Stai 3 secunde în viaţa ta...

Îmi iubesc viaţa. Chiar dacă de multe ori găsesc `nşpe mii de motive să spun de ce eu? de ce trebuie să fie viaţa mea aşa? oare nu merit mai mult? Totuşi, în general vorbind, iubesc viaţa şi cred că asta ar trebui să facem cu toţii. E o chestie foarte interesantă pe care am descoperit-o... viziunea noastră către lume depinde la ce anume ne raportăm. Spre exemplu un om care vede doar oamenii mai buni ca el, o sa fie mereu trist şi nefericit, pe când unul care îi vede şi pe cei mai puţin buni ca el, mai săraci, mai singuri, o sa fie fericit şi mulţumit cu ce are. Şi din nou ajung la echilibru, pentru că nu e bine să fii nici în primul caz nici în al doilea, trebuie să fie un echilibru. Mi-aş dori ca în următoarele postări să nu mai ajung la acest echilibru, dar nu ştiu dacă o să reuşesc. :))
Revenind la viaţă, subiectul început azi, îmi pare rău să văd atâţia oameni grăbiţi, trişti, obosiţi. Cred că lumea a obosit să trăiască. Sunt atâtea lucruri în viaţa asta care ne-ar putea face să zâmbim, sunt atâtea motive de fericire, atâtea lucruri de făcut care să aducă un zâmbet... dar oboseala ne face să nu ne mai gândim la ele. Poate că noi, tinerii, încă mai avem puţin timp pentru asta, dar până când? Imediat trece timpul şi o să ne trezim ,, că venim cu copilul de la maternitate, îl punem în pătuţ şi ne uităm unul la altul şi spunem : ce facem cu el?"  E amuzant şi trist în acelaşi timp. Eu nu înţeleg de ce timpul trece atât de repede. E ciudat că unii oameni îşi dau seama abia târziu că timpul a trecut pe lângă ei şi deja nu mai au ce face. Dar eu? Eu mi-am dat seama devreme, dar tot nu am cum să îl fac să se oprească, fuge prea repede, nu putem ţine pasul cu el, deşi ne obligă, aşa că lăsăm de o parte plăcerile vieţii ca să fugim după timp. Aceasă fugă după timp nu ne aduce nimic bun, dar ce putem face? Nimic, putem doar să ne bucurăm cât mai mult de timpul pe care încă îl avem pentru noi, pentru fericirea noastră. Şi ce e şi mai important, să ţinem minte în viaţă că cei de langă noi au nevoie de timpul nostru şi să nu ne gândim doar la partea materială a vieţii, să ţinem minte că şi noi când eram copii aveam nevoie de afecţiune din partea părinţilor, şi poate ei erau ocupaţi şi nu aveau timp, iar noi spuneam -eu sigur nu o să fiu ca ei- dar oare nu chiar aceştia care spun asta ajung să fie ca parinţii lor?  Oare nu chiar ei o să lucreze de dimineaţă până seara şi nu o să aibă timp nici să respire? Nu ştiu şi nici nu cred că vreau să aflu. 
De curând am fost la o grădiniţă de copii hipoacuzici. E o experienţă destul de tristă şi ne face să ne gândim cât de fericiţi trebuie să fim pentru că suntem sănătoşi, pentru că cei apropiaţi nouă sunt sănătoşi.  Mă întreb oare ce e în mintea lor când vin persoane noi, cum am fost noi, cei care am mers acolo. Ne-au primit cu multă căldură şi afecţiune, oare ei primesc asta? Oare ei ce aud? Oare ei ce gândesc când ne văd pe noi vorbind repede şi întelegându-ne?  E foarte ciudat, îmi doresc să ţin minte această experienţă şi de fiecare dată când am probleme să mă duc într-un astfel de centru şi să îmi dau seama cât de frumoasă e viaţa. Pentru ei, cea mai mare fericire e că am fost noi acolo, că ne-am jucat cu ei, că ne-am gândit la ei, nu că le-am dus ceva bun. Pe când, dacă mergeam la o grădiniţă cu copii normali şi sănătoşi, nici unul nu sărea pe noi, nici unul nu se bucura prea mult de venirea noastră, poate doar  pentru acel pacheţel pe care i l-am fi dat. Dar noi nu asta vrem de la viaţă... noi vrem să facem oamenii să se bucure şi pentru alte lucruri în afară de bani şi cadouri.
Adios!  >:D<

luni, 6 iunie 2011

Regreţi... sau mai bine nu!

Cred ca toată lumea are regrete, din păcate. E chiar naşpa să faci ceva şi apoi să-şi vină conştiinţa şi să îţi spună... ,,nu trebuia să faci asta!" Cred că cei mai fericiţi oameni sunt cei care regretă cel mai puţin lucrurile făcute în viaţă. Eu, personal, am învăţat în timp că există două variante 1. să te gândeşti de 10 ori înainte să faci sau să spui ceva  sau 2. să faci tot ce îţi vine în cap iar apoi să nu îţi întorci privirea înapoi să vezi ce s-a întamplat. Viaţa mea e împărţită între aceste două variante, uneori o aleg pe prima, alteori pe a doua, depinde de context. Revenind la generalităţi am observat în jurul meu multe persoane care regretă mereu lucruri, niciodată nu spun despre sine că e bine ce au făcut/ales. Nu sunt de acord. E mult mai bine să trăieşti liber, liber de tot şi de toate. Normal ca excesul strică...şi cred că o să spun asta de foarte multe ori, o să repet mereu că cel mai bun este echilibrul, în toate domeniile şi activităţile. Un om echilibrat este un om câştigat. Deşi e prima postare, sper ca prin acest blog să reuşesc să aduc zâmbetul pe buze unor persoane, să emoţionez, să întristez, să trezesc. Şi atât...restul pe parcurs.  <3  >:D<