miercuri, 29 iunie 2011

Vreau o cutie`n viata mea...

Mi-as dori sa am o cutie, o cutie mare, in care sa imi adun toate lucrurile pe care le iubesc. Sa pot sa merg in cutie de fiecare data cand vreau, sa fie lumea mea, sa fie a mea si sa nu poata intra nimeni fara voia mea. In acea cutie as vrea sa fie un film, sa fie filmul vietii mele, sa ma pot uita la ce parte vreau eu, si sigur as pune aceeasi parte pe repeat de 1000 de ori, si tot nu m`as plictisi.... In cutia mea v`a fi mereu cald, dar nu foarte cald, uneori va ploua, uneori poate chiar va ninge... ba chiar mi`as pune in aplicare visul meu din copilarie...sa fie zapada si totodata 25 de grade... In cutia mea vor intra doar prietenii adevarati...sau poate chiar si altii, cert e ca foarte putini vor ramane in cutia mea... nu le voi permite sa ramana prea mult, pentru ca stiu sigur ca multi dintre acei "altii" nu ma vor intelege niciodata si nu vor putea sa convietuiasca cu mine, pentru ca... nu stiu... pur si simplu caracterele si mentalitatile noastre nu se potrivesc.  In cutia mea fiecare zi va fi o zi speciala, nu doar zilele de nastere, de sarbatori, de revelion. Apropo.... imi plac revelioanele pentru ca imi pot pune dorinte, cate vreau eu, si imi pot dori orice... De fapt asta putem face mereu, doar ca atunci e un fel de... "obligatie" sa iti pui dorinte... :D   Mi-as dori o astfel de cutie... dar nu exista asa ceva, mereu cand vrei sa traiesti in lumea ta pentru 5 minute vine cineva sa te intrebe ce faci, sau sa te puna sa faci ceva pentru el. Mereu se baga cineva sa ne strice noua, celor din cutie, pacea si linistea... Mereu e cineva care sa ne strice planurile, libertatea, linistea...  Dar asta e...cred ca ar trebui sa ne luam dopuri de urechi si sa ne traim viata!

marți, 14 iunie 2011

Dă-ţi voie să visezi!

Iubesc momentele când visez. Când am planuri ce îmi doresc să le îndeplinesc. Deseori am visat că într-o zi ne vom revedea, din întamplare pe stradă...ar fi frumos nu? Ar fi o minune, dar eu cred în minuni pentru că am trăit minuni şi ştiu că ele există. Chiar ar fi interesant să ne întalnim pe stradă, dar ar fi şi ciudat, mereu în visele mele (cu ochii deschişi) îmi imaginez că, odată întâlnindu-ne ne salutăm, vorbim, dar oare dacă ne vom întalni...vom avea curajul să ne vorbim? Oare voi avea curajul să te privesc în ochi? Hmm...nu sunt prea sigură de răspuns... Defapt, mi-e şi frică să îi pun inimii mele această întrebare, pentru că mi-e frică de răspuns. Nu vreau să îmi spună că în acel moment va pune stăpânire pe mine şi nu îmi va permite nici măcar să-l privesc. Dar totuşi... aş sta zile întregi privindu-l, doar atât... să mă uit la el fără să mă vadă, ar fi frumos nu? Dar un pic imposibil :))  Şi scriind aici îmi amintesc o melodie, -de ochii tăi căprui mi-e dor, ca de-o zi de primăvară-  8-> Mi-e dor şi de ochii lui, şi de umbra lui...chiar şi de acel sentiment de aşteptare, stăteam pe geam privind afară minute în şir, aşteptând să treacă pe acolo, să-l mai văd încă un pic. Acum stau la geam ore întregi...şi văd doar oameni necunoscuţi, nişte străini care trec prin faţa blocului meu... dar totuşi...trebuia să treacă el... nu aceşti străini... Unde e banca mea verde din faţa blocului? Şi acele câteva scări pe care trecea el în grabă şi abia aşteptam să se împiedice, să îi încetinească mersul, unde e uşa lui pe care abia aşteptam să o deschidă, să ies şi să mai sper că ne vom saluta... unde sunt toate astea? Le vreau pe toate înapoi, mai ales pentru că, toate aceste lucruri mi s-au luat degeaba, nimeni din jurul meu nu e mai fericit decât era acolo, toţi sunt la fel, doar eu...sunt mai goală. Mi-am lăsat toată viaţa de până acum, acolo, şi am crezut că o iau de la început, dar nu, am luat-o de unde am rămas, şi a fost mult mai greu. Acum nu mai este, dar tot mi-e dor şi tot aş vrea înapoi,uneori. Totuşi...
Visul meu v-a rămâne mereu în mintea mea şi ziua în care îl voi reîntâlni, chiar şi pentru 3 secunde, va fi cea mai frumoasă zi. Chiar dacă probabil el nu v-a citi niciodată asta...eu totuşi scriu, şi într-o zi, îi voi da acest blog. Va citi şi îşi va da seama încă odată cât de mult contează pentru unii oameni. Atât. Adios! 

Citat de încheiere : 
Eu sunt un om visător. Unul care are vise împlinite, care trăieşte visul chiar acum şi înca are visuri mari. :)

joi, 9 iunie 2011

Etajul 3

Stăteam la etajul 3... era superb. Îmi iubeam viaţa şi tot ce aveam, abia mai târziu le-am iubit şi mai mult, observând ce bine îmi era. A apărut el, cel de la etajul 3. Un tip oarecare pentru toata lumea, aproape invizibil în societate, dar un tip special pentru mine, unul pe care l-am văzut primul, între atâţia care mai erau... Orice amintire din trecut are legătură cu el şi orice are legătură cu el are legatură cu amintirile din trecut. De la fiecare frază spusă despre ce a fost, pot face o trecere foarte uşoară la o frază despre el. Totul este legat. Deşi nu a trecut mult timp, când mă gândesc la el nu îmi vine în minte aspectul lui fizic, ci sentimentele pe care le-am avut, situaţiile prin care am trecut gândindu-mă la el, fără să îl văd neapărat în faţă. A fost o experienţă neplăcută atunci pentru că nu eram băgată în seamă, mă luptam cu mine însămi ca să fac faţă, mi-era ruşine şi de umbra mea... dar totuşi acum vreau să mulţumesc celor care au făcut posibilă această experienţă pentru că am învăţat foarte multe lucruri care acum îmi sunt de mare folos.  Revenind la etajul 3... etajul 3 e superb, e plin de amintiri, e... etajul 3 -cine a trăit o poveste ca aceasta poate înţelege- . Dacă o să am noroc în viaţă să mai ajung vreodată în acel loc, o să ridic privirea spre etajul 3 unde locuiam eu, la geamul meu, şi langă, la geamul lui. La fel ca în melodie, v-aţi aştepta să spun că a fost al meu că e şi acum...dar nu a fost aşa...EU am plecat şi nu ne-am mai vazut... dar şi acum dacă AŞ trece pe strada lui, aş arunca o privire la etajul 3. :X
E tot ce mi-a rămas de acolo, amintirile. Şi cu toate astea o să iubesc mereu etajul 3 şi acea parte din viaţa mea în care am locuit la etajul 3. 

Voltaj îmi cântă viaţa, o să mai scriu despre asta, viaţa mea se regăseşte în multe versuri Voltaj. >:D<

Stai 3 secunde în viaţa ta...

Îmi iubesc viaţa. Chiar dacă de multe ori găsesc `nşpe mii de motive să spun de ce eu? de ce trebuie să fie viaţa mea aşa? oare nu merit mai mult? Totuşi, în general vorbind, iubesc viaţa şi cred că asta ar trebui să facem cu toţii. E o chestie foarte interesantă pe care am descoperit-o... viziunea noastră către lume depinde la ce anume ne raportăm. Spre exemplu un om care vede doar oamenii mai buni ca el, o sa fie mereu trist şi nefericit, pe când unul care îi vede şi pe cei mai puţin buni ca el, mai săraci, mai singuri, o sa fie fericit şi mulţumit cu ce are. Şi din nou ajung la echilibru, pentru că nu e bine să fii nici în primul caz nici în al doilea, trebuie să fie un echilibru. Mi-aş dori ca în următoarele postări să nu mai ajung la acest echilibru, dar nu ştiu dacă o să reuşesc. :))
Revenind la viaţă, subiectul început azi, îmi pare rău să văd atâţia oameni grăbiţi, trişti, obosiţi. Cred că lumea a obosit să trăiască. Sunt atâtea lucruri în viaţa asta care ne-ar putea face să zâmbim, sunt atâtea motive de fericire, atâtea lucruri de făcut care să aducă un zâmbet... dar oboseala ne face să nu ne mai gândim la ele. Poate că noi, tinerii, încă mai avem puţin timp pentru asta, dar până când? Imediat trece timpul şi o să ne trezim ,, că venim cu copilul de la maternitate, îl punem în pătuţ şi ne uităm unul la altul şi spunem : ce facem cu el?"  E amuzant şi trist în acelaşi timp. Eu nu înţeleg de ce timpul trece atât de repede. E ciudat că unii oameni îşi dau seama abia târziu că timpul a trecut pe lângă ei şi deja nu mai au ce face. Dar eu? Eu mi-am dat seama devreme, dar tot nu am cum să îl fac să se oprească, fuge prea repede, nu putem ţine pasul cu el, deşi ne obligă, aşa că lăsăm de o parte plăcerile vieţii ca să fugim după timp. Aceasă fugă după timp nu ne aduce nimic bun, dar ce putem face? Nimic, putem doar să ne bucurăm cât mai mult de timpul pe care încă îl avem pentru noi, pentru fericirea noastră. Şi ce e şi mai important, să ţinem minte în viaţă că cei de langă noi au nevoie de timpul nostru şi să nu ne gândim doar la partea materială a vieţii, să ţinem minte că şi noi când eram copii aveam nevoie de afecţiune din partea părinţilor, şi poate ei erau ocupaţi şi nu aveau timp, iar noi spuneam -eu sigur nu o să fiu ca ei- dar oare nu chiar aceştia care spun asta ajung să fie ca parinţii lor?  Oare nu chiar ei o să lucreze de dimineaţă până seara şi nu o să aibă timp nici să respire? Nu ştiu şi nici nu cred că vreau să aflu. 
De curând am fost la o grădiniţă de copii hipoacuzici. E o experienţă destul de tristă şi ne face să ne gândim cât de fericiţi trebuie să fim pentru că suntem sănătoşi, pentru că cei apropiaţi nouă sunt sănătoşi.  Mă întreb oare ce e în mintea lor când vin persoane noi, cum am fost noi, cei care am mers acolo. Ne-au primit cu multă căldură şi afecţiune, oare ei primesc asta? Oare ei ce aud? Oare ei ce gândesc când ne văd pe noi vorbind repede şi întelegându-ne?  E foarte ciudat, îmi doresc să ţin minte această experienţă şi de fiecare dată când am probleme să mă duc într-un astfel de centru şi să îmi dau seama cât de frumoasă e viaţa. Pentru ei, cea mai mare fericire e că am fost noi acolo, că ne-am jucat cu ei, că ne-am gândit la ei, nu că le-am dus ceva bun. Pe când, dacă mergeam la o grădiniţă cu copii normali şi sănătoşi, nici unul nu sărea pe noi, nici unul nu se bucura prea mult de venirea noastră, poate doar  pentru acel pacheţel pe care i l-am fi dat. Dar noi nu asta vrem de la viaţă... noi vrem să facem oamenii să se bucure şi pentru alte lucruri în afară de bani şi cadouri.
Adios!  >:D<

luni, 6 iunie 2011

Regreţi... sau mai bine nu!

Cred ca toată lumea are regrete, din păcate. E chiar naşpa să faci ceva şi apoi să-şi vină conştiinţa şi să îţi spună... ,,nu trebuia să faci asta!" Cred că cei mai fericiţi oameni sunt cei care regretă cel mai puţin lucrurile făcute în viaţă. Eu, personal, am învăţat în timp că există două variante 1. să te gândeşti de 10 ori înainte să faci sau să spui ceva  sau 2. să faci tot ce îţi vine în cap iar apoi să nu îţi întorci privirea înapoi să vezi ce s-a întamplat. Viaţa mea e împărţită între aceste două variante, uneori o aleg pe prima, alteori pe a doua, depinde de context. Revenind la generalităţi am observat în jurul meu multe persoane care regretă mereu lucruri, niciodată nu spun despre sine că e bine ce au făcut/ales. Nu sunt de acord. E mult mai bine să trăieşti liber, liber de tot şi de toate. Normal ca excesul strică...şi cred că o să spun asta de foarte multe ori, o să repet mereu că cel mai bun este echilibrul, în toate domeniile şi activităţile. Un om echilibrat este un om câştigat. Deşi e prima postare, sper ca prin acest blog să reuşesc să aduc zâmbetul pe buze unor persoane, să emoţionez, să întristez, să trezesc. Şi atât...restul pe parcurs.  <3  >:D<