joi, 9 iunie 2011

Stai 3 secunde în viaţa ta...

Îmi iubesc viaţa. Chiar dacă de multe ori găsesc `nşpe mii de motive să spun de ce eu? de ce trebuie să fie viaţa mea aşa? oare nu merit mai mult? Totuşi, în general vorbind, iubesc viaţa şi cred că asta ar trebui să facem cu toţii. E o chestie foarte interesantă pe care am descoperit-o... viziunea noastră către lume depinde la ce anume ne raportăm. Spre exemplu un om care vede doar oamenii mai buni ca el, o sa fie mereu trist şi nefericit, pe când unul care îi vede şi pe cei mai puţin buni ca el, mai săraci, mai singuri, o sa fie fericit şi mulţumit cu ce are. Şi din nou ajung la echilibru, pentru că nu e bine să fii nici în primul caz nici în al doilea, trebuie să fie un echilibru. Mi-aş dori ca în următoarele postări să nu mai ajung la acest echilibru, dar nu ştiu dacă o să reuşesc. :))
Revenind la viaţă, subiectul început azi, îmi pare rău să văd atâţia oameni grăbiţi, trişti, obosiţi. Cred că lumea a obosit să trăiască. Sunt atâtea lucruri în viaţa asta care ne-ar putea face să zâmbim, sunt atâtea motive de fericire, atâtea lucruri de făcut care să aducă un zâmbet... dar oboseala ne face să nu ne mai gândim la ele. Poate că noi, tinerii, încă mai avem puţin timp pentru asta, dar până când? Imediat trece timpul şi o să ne trezim ,, că venim cu copilul de la maternitate, îl punem în pătuţ şi ne uităm unul la altul şi spunem : ce facem cu el?"  E amuzant şi trist în acelaşi timp. Eu nu înţeleg de ce timpul trece atât de repede. E ciudat că unii oameni îşi dau seama abia târziu că timpul a trecut pe lângă ei şi deja nu mai au ce face. Dar eu? Eu mi-am dat seama devreme, dar tot nu am cum să îl fac să se oprească, fuge prea repede, nu putem ţine pasul cu el, deşi ne obligă, aşa că lăsăm de o parte plăcerile vieţii ca să fugim după timp. Aceasă fugă după timp nu ne aduce nimic bun, dar ce putem face? Nimic, putem doar să ne bucurăm cât mai mult de timpul pe care încă îl avem pentru noi, pentru fericirea noastră. Şi ce e şi mai important, să ţinem minte în viaţă că cei de langă noi au nevoie de timpul nostru şi să nu ne gândim doar la partea materială a vieţii, să ţinem minte că şi noi când eram copii aveam nevoie de afecţiune din partea părinţilor, şi poate ei erau ocupaţi şi nu aveau timp, iar noi spuneam -eu sigur nu o să fiu ca ei- dar oare nu chiar aceştia care spun asta ajung să fie ca parinţii lor?  Oare nu chiar ei o să lucreze de dimineaţă până seara şi nu o să aibă timp nici să respire? Nu ştiu şi nici nu cred că vreau să aflu. 
De curând am fost la o grădiniţă de copii hipoacuzici. E o experienţă destul de tristă şi ne face să ne gândim cât de fericiţi trebuie să fim pentru că suntem sănătoşi, pentru că cei apropiaţi nouă sunt sănătoşi.  Mă întreb oare ce e în mintea lor când vin persoane noi, cum am fost noi, cei care am mers acolo. Ne-au primit cu multă căldură şi afecţiune, oare ei primesc asta? Oare ei ce aud? Oare ei ce gândesc când ne văd pe noi vorbind repede şi întelegându-ne?  E foarte ciudat, îmi doresc să ţin minte această experienţă şi de fiecare dată când am probleme să mă duc într-un astfel de centru şi să îmi dau seama cât de frumoasă e viaţa. Pentru ei, cea mai mare fericire e că am fost noi acolo, că ne-am jucat cu ei, că ne-am gândit la ei, nu că le-am dus ceva bun. Pe când, dacă mergeam la o grădiniţă cu copii normali şi sănătoşi, nici unul nu sărea pe noi, nici unul nu se bucura prea mult de venirea noastră, poate doar  pentru acel pacheţel pe care i l-am fi dat. Dar noi nu asta vrem de la viaţă... noi vrem să facem oamenii să se bucure şi pentru alte lucruri în afară de bani şi cadouri.
Adios!  >:D<

Un comentariu:

  1. Cred că viața ne trăiește pe noi... Așa că noi, și aici sunt de acord cu tine, trebuie să-i întâmpinăm provocările cu luciditate și umor (scuze, dacă întrezărești vreun oximoron!...), să-i trăim minunile și să nu ne lamentăm prea tare atunci când îi observăm parșivenia.

    RăspundețiȘtergere

Părerea ta contează :