luni, 31 decembrie 2012

Poate ultima postare...

Iubesc frate!!! Nu stiu ce, dar iubesc! Sunt fericita, maine va fi o zi frumoasa, la fel si urmatoarea. Urmeaza ultima zi din an, ultima zi de 2012, ultima zi de decembrie... dar nu sunt trista. Stii de ce? Pentru ca urmeaza luna mea preferata, urmeaza Ianuarie, urmeaza majorat, urmeaza aventura numita 18, urmeaza fericirea!
Fericirea e aici, in casa mea, in sufletul meu si in fiecare incercare de creare a unor noi vise, sperante.
Iubesc, am curaj si ma tem. Iubesc dar nu stiu ce. Iubesc dar nu stiu pe cine. Doar iubesc totul si pe toata lumea. Oare ei stiu cat de mult ii iubesc? Sper sa nu uite niciodata...

duminică, 23 decembrie 2012

Aventurăăă!

-Vezi luminiţa aia?
-Aceea de departe?
-Da, e foarte foarte departe!
-Da, o văd.
-Eh, când vei uita unde sunt şi nu mă vei vedea, să ştii că am ajuns la ea!!!

Şi aş putea spune că începe să se contureze aventura numită simplu Bucureşti-ASE! Da, ai auzit (citit) bine! Nici eu nu credeam că voi ajunge acolo, dar cam asta pare să se întâmple. Planurile cam sunt făcute, mai urmează realizarea lor. Voi pleca din oraşul ce mi-a fost gazdă 4 ani. Oraşul în care am cunoscut cei mai frumoşi oameni, oraşul care m-a făcut să-mi iubesc viaţa şi traiul. Voi pleca spre un oraş gri, negru chiar, dar în acelaşi timp are şi albastru şi rosu şi verde, dar în principiu e gri. Voi merge acolo şi voi face tot posibilul ca, pe orice stradă merg, să devină colorată! Nu contează ce culoare, dar voi colora toate străzile care îmi vor simţi paşii timizi. Îmi va fi dor, pe cuvânt!!! Dar, pentru asta e trecutul... să ne fie dor de el. Acum scriu o pagină din trecutul de care îmi va fi dor peste câteva luni.
Stau uneori şi mă întreb dacă eu chiar vreau asta, dacă eu chiar vreau să plec?! Sincer, nu vreau neapărat, iubesc tot ce am aici, dar ce oportunităţi (luminiţe) se văd înspre Sud, mă fac să plec, să vreau să plec spre o viaţă mai bună! Şi am şi un plan B, dacă nu îmi place acolo, după facultate mă întorc :D Mwhahahaha!
Daaar, ce e de reţinut e că... se pare că nici un oraş nu îmi poate fi gazdă mai mult de 4 ani :)) nu mă suportă niciunul, toate oraşele mă fac să plec din ele, să fug departe, din fericire de data asta nu foarte departe... la doar 11,5 lei-bilet de tren! :))
Da, glumesc, cică... 

Dar faptul că las nişte suflete aici, în urma mea, mă întristează foarte tare. Foarte tare am spus! Dar până la urmă asta ne e viaţa, aş putea spune acum că sunt obişnuită cu o astfel de schimbare, pentru că data trecută mi-a fost MULT mai greu, ţinând cont că viaţa mea începea şi se termina cu banca din faţa blocului şi străzile din jur. Aici nici măcar nu am bancă în faţa blocului, aici nici măcar nu am nişte străzi pe care să le consider ale mele. Baaaa, să ştii că am, dar le ţin secret- pe cuvânt!
Şi ştiu că îmi va fi dor, dar din FERICIRE, mă voi putea întoarce oricând, voi putea veni oricând la Caffe Central, voi putea merge oricând pe strada Postăvarului, voi putea veni la orice concert din oricare bodegă centrală şi cel mai important voi putea veni oricând să mă întâlnesc cuuuu Blue Penguin. 
Oricând! 
Nu ştiu dacă e cea mai bună alegere, dar pare să fie! Nu ştiu dacă am curajul să fac asta, dar dacă pot, de ce să nu o fac?! 

vineri, 21 decembrie 2012

Vacanţă

N-am mai scris cum o făceam odată. Mi-e dor să scriu, dar nu am mai scris. De ce? Pentru că aş fi scris aceleaşi lucruri în fiecare zi şi m-am plictisit să scriu doar despre asta. Nu mai vreau. Vreau să scriu despre altceva dar nu pot, pentru ca fiecare propoziţie pe care o încep ajung să o termin în gând tot în direcţia aia. 
Ieri a fost o zi minunată şi tare aş vrea ca de acum înainte măcar o dată pe lună să mai trăiesc zile ca cea de ieri. Sper ca acest lucru să se întâmple pentru că serios vorbind, chiar e nevoie uneori de o astfel de evadare din monotonia zilelor, mai ales ca următoarele 6 luni vor fi foarte grele. Ieri am evadat, ieri m-a durut undeva de cine eram şi, în special, m-a durut undeva de cine mă căuta la telefon. :)) Ieri am ascultat muzică cu sufletul şi cu mintea şi cu corpul şi cu tot. Ieri muzica a fost în toate moleculele din jur. Ieri a fost frumooooos.
Să se reţină faptul că mai vreau zile ca asta! Să se reţină!

Ahh, era să uit. A început vacanţa şi e genial să dormi cât te ţine somnul, e GENIAL!!! Azi, dupa vreo 6 ore dormite noaptea, am mai dormit încă de pe la 10 la 15:50, deci a fost... fără cuvinte. A fost cel mai frumos lucru :))). Aşa, a venit vacanţa. Abia aştept Crăciunul la ţară, iar apoi încă o noapte memorabilă se anunţă, de revelion. Deci, dacă cumva nu mai ştiam de ce iubesc iarna... de asta o iubesc! 
Mă duc la tv, că doar e vacanţă!

miercuri, 19 decembrie 2012

Şi acum...

Când în sfârşit aş fi crezut că ştiu ce vreau de la viitori ani ai vieţii mele, vine gândul ingenios şi îmi spune... "Dar dacă ai merge acolo..?". Auzi mă... ştii ceva?! Mai lasă-mă în pace. Ştiu că e mai bine acolo, dar nu e o siguranţăăăă...de ce mă pui să mă gândesc la asta? De ce mă faci să trebuiască să caut atâtea informaţii şi să cer atât de mult de la ceilalţi? De ce nu pot sta liniştită la casa mea, în oraşul meu, în lumea mea? De ce nu mă laşi să sper că îmi va oferi tot ce am nevoie acest oraş? De ce mi se arată alte oportunităţi? Off...
Iar acum, întrebarea existenţială va fi: să mă mut sau să nu mă mut? ... greu răspuns, nu?

luni, 17 decembrie 2012

Luni?

nervi, bălţi, supărare, durere de cap, stângăcie, neatenţie, dramă, frig, luni, neînţelegeri, lipsă de chef, nori, plictiseală, treburi nerezolvate, supărare, nervi, ceartă, ţipat, supărare, bălţi, autobuze, oameni, bloc, scări, lift, uşă, linişte, durere, nervi, nepăsare, singurătate, chirilă, gri. 

Asta e tot ce simt acum. 
Greşesc. 
Şi multe altele pe lângă. 

E 17 decembrie. Unde e decembrie al meu??? Ahh, mi-am amintit, decembrie al meu e după... nu ştiu după ce. 

Blablabla.


Toţi bărbaţii sunt la fel.
Nu!
Niciodată nu am crezut, simţit, gândit asta.
Dar totuşi, de ce fiecare bărbat se enervează dacă îi spui că greşeşte?! De ce le sare ţandăra imediat ce ieşi din logica lor (uneori proastă) şi le spui ce au greşit?! De ce îi iubim atât de mult? De ce...
Lasă, nu mai spun nimic. Nu mai are nici un rost.    

vineri, 14 decembrie 2012

De ce citesc?

Am citit Fiul Risipitor de Radu Tudoran.
O carte genială. O carte care te face să crezi că iubirea adevărată există. O carte scrisă foarte frumos, o carte foarte foarte frumoasă!
Am fost întrebată de ce îmi place să citesc cărţi despre iubire, dacă oricum acea iubire pe care o vedem în filme sau o citim în cărţi se întâmplă foarte, foarte rar în realitate. Nu am ştiut ce să răspund până într-o oră (o fi fost de română?) când mi-am dat seama într-o clipită. Eu cred în iubirea adevărată, eu cred în iubirile prezentate în filme şi în cărţi, eu cred că aceste lucruri există! Eu cred că pot trăi aşa ceva, eu cred că voi trăi aşa ceva! Poate că ei nu mai au speranţa, poate că ei nu mai cred. Dar eu cred, eu încă pot să cred că dacă vrei, poţi trăi cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care ai citit-o, ai văzut-o, ai aflat-o. 
Poate sunt imatură (?) dacă pot să cred asta, dar chiar cred şi nu îmi pasă de ce cred ceilalţi despre ceea ce cred. Eu doar cred. Nu am motive care să mă facă să cred, nu am o istorie care să mă facă să cred (sau am?) dar cred. Cred şi atât. Vom vedea dacă chiar voi trăi o poveste sau totul va fi doar... un fragment din ceea ce îmi doresc. Vom vedea. Timpul le rezolvă pe toate. 
De-aia îmi place să citesc cărţi romantice: pentru că încă pot să cred că există şi că nu e doar imaginaţia scriitorilor.

Lansare Exerciţii de echilibru-Tudor Chirilă.

Vineri. 14 decembrie 2012. Frig-ger chiar. 
Oh..trebuie să plec, e târziu. Mă îndrept către staţie cât pot de repede, înotând prin nămeţii din faţa blocului. Poposesc la o vorbă cu nişte prieteni întâlniţi întâmplător. Alerg din nou către staţie. Mă uit la program... cacat, o să întărzii. Ajung într-un final, încalc legea, merg fără bilet, alerg din nou prin nămeţi. Alerg, alerg, alerg.
Ajung. 
Subsolul librăriei era deja plin. Ne facem loc printre oameni, şi vine. Sacou, pantaloni, tricou. Este prezentat. Cineva (oare cine era?) vorbeşte despre carte şi despre Chirilă. Aşteptăm, cu nerăbdare, să înceapă să vorbească Chirilă. Începe. Citeşte din carte. E minunat. Cuvintele rostite de el îţi ajung până... ştii până unde? Până în suflet. Până în cel mai adânc şi ascuns loc al sufletului. Până acolo a ajuns. Apoi a vorbit despre carte, despre el, despre despre despre...
E un om normal. E mai mic decât înălţimea care pare că o are pe scenă. Era cald. Şi-a dat sacoul jos. Nu are muschi cum pare că are. E un om normal. E un om foarte normal ca aspect fizic. Dar ce e în el, e departe de normalitate. E un om mare, unul dintre oamenii mari. Nu a vrut să fie un exemplu, dar este! Este un exemplu pentru multe generaţii! Este un om de la care ai ce învăţa.
Abia aştept să citesc cartea. Abia aştept să simt cartea. O am în faţă, îl am în faţă pe Tudor Chirilă, un om extraordinar ce merită apreciat înainte ca el să nu mai existe. 

marți, 11 decembrie 2012

Ger.

M-am trezit dimineaţă şi căldura din cameră era perfectă, dar la un moment dat am dorit altceva. Am deschis geamul şi am mirosit gerul de decembrie, avea tente de mirosul întâlnirilor cu tine. Dar era rece. Am închis repede geamul cu gândul întâlnirii pe care o aveam peste câteva minute cu el, cu gerul. M-am îmbrăcat, m-am pregătit şi am ieşit. Gerul mă aştepta la uşă, nu aş fi avut cum să îl evit şi ştiam asta. L-am întâlnit şi, ca întotdeauna, a intrat peste tot în mine, pe sub haine, pe sub gânduri, a ajuns chiar şi în suflet. Nu l-am gonit, ştiam că nu pot. L-am primit în mine şi poate chiar aveam nevoie de el, mi-era dor de el. Nu mi-am încordat niciun muşchi şi în câteva clipe, era peste tot...
Mi-a îngheţat puţin gândurile şi sufletul, dar a trebuit să le pun în mişcare din nou. Pentru asta îmi place gerul, pentru că, de fiecare dată, pentru câteva clipe (or fi secunde, minute, ore, zile - nu ştiu) îmi îngheaţă tot şi îmi permite să mă doară undeva de ce simt şi ce gândesc. 
Şi aş vrea să îţi spun te iubesc şi să şi fac asta, dar tu... tu nu eşti. Nu eşti să-mi citeşti gândurile şi să mi le iei, nu eşti aici să mă faci să nu mă gândesc la nimic altceva în afară de tine, nu eşti aici, nici umbra ta nu mai este, nici măcar proiecţia ta imaginară, nu mai e nimic din tine, aproape că nici speranţa mea nu mai este. Ce-o însemna asta? Habar n-am. 
Miroşi a ger, sau gerul miroase a tine?

P.s.: Mi-e dor să scriu despre tine, mi-e dor să te simt prin preajmă chiar dacă nu eşti, mi-e dor să te caut pe chipurile tuturor şi în caracterele tuturor. Mi-e dor să scriu despre tine, da, mi-e dor să scriu despre tine! Mi-e dor. Dar acum nu mai eşti, nu mai eşti nicăieri, sau poate speranţa mea nu mai este. 
P.s.s.: Mi-e dor să scriu despre tine. 

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Mda...

Nu înţeleg fraţilor!!! Nu înţeleg de ce, dacă eu ofer totul unei persoane, acea persoană nu-mi oferă totul în schimb. De ce aceste lucruri nu sunt egale, nu aşa ar trebui să fie??? 
De ce dacă eu îmi dau tot sufletul, uite-l, e chiar aici în faţa ta, aşteaptă să faci ce vrei cu el, de ce tu nu mi-l dai pe al tău? De ce dacă eu îţi spun toate planurile mele, toate gândurile mele, toate visele mele, toate tâmpeniile care îmi trec prin cap, tu... tu de ce naiba nu îmi spui??? De ce? Atât vreau să ştiu: DE CE?! 
De ce dacă mie îmi pasă şi ARĂT ASTA, ceilalţi se fac că nu exist. Îmi pasă prea mult? La naiba, uneori cred că prea puţin, dar se pare că îmi pasă mai mult decât pot unii suporta...
Nu ştiu dacă vreau să fiu altfel, aş vrea doar ca cineva să primească pozitiv toată această atenţie a mea şi să nu dea cu piciorul cum dau alţii. Sau poate e doar o iluzie care se repetă la nesfârşit, cine ştie...

duminică, 2 decembrie 2012

Orb. Surd.

Sunt un om orb şi surd. 
Nu văd şi nu aud realitatea. 
Încă o să cred în suflete pereche aşa cum crede un om handicapat că se va însănătoşi vreodată. Eu încă pot să cred în reuşita vieţii mele, deşi trăiesc în ţara în care nimeni nu îţi garantează un viitor frumos. Eu încă visez că voi trăi acea dimineaţă lângă el, că voi trăi acea iarnă lângă el, acel apus, acel răsărit, eu încă pot să cred în asta. 
Mă uit în jur şi nu văd pe nimeni care să ocupe acest loc în inima mea, nimeni. Dar eu ştiu că e aici. De ce? De ce ştiu asta, de ce cred asta? 
Eu ştiu că e aici, dar nu ştiu de ce se ascunde. Oare vrea să îl caut eu? Nu ştiu, nu înţeleg.
Dar ştiu că e aici. 
Cum un om orb ştie că oamenii, casele, păsările, copacii, soarele, cerul sunt în jurul lui, aşa şi eu ştiu că e aici. Cum un om surd dansează pe o muzică pe care nu o aude, aşa eu mă învârt într-o lume creeată de mine,  departe de realitate. 
Eu ştiu că e aici, dar unde e? 
Eu doar ştiu că e aici...

vineri, 30 noiembrie 2012

Cer.

Iubesc cerul.
Iubesc cerul dimineaţa. Culoarea lui e atât de deschisă, ca şi cum o mare de albastru se revarsă asupra întregii lumi. E o culoare pură care parcă şterge tot ce a fost rău ziua sau noaptea trecută. Purifică tot. Toţi oamenii, toate sufletele, toate lucrurile, toate minţile- chiar şi pe a mea. Cerul dimineaţa e tot ce ne-am putea dori să vedem. Un cer care să ne spună că încă mai suntem, încă mai trăim, încă mai putem.
Iubesc cerul seara. Când soarele apune şi îl face să aibă foarte multe culori. E transformat într-un tavan colorat în mai multe trepte şi parcă nu mai e nevoie de nimic altceva. Doar de el. Doar să îl pot vedea.
Iubesc cerul când e înnorat. Are şi el dreptul să fie supărat, trist. Uneori e foarte încruntat, alteori e doar trist, uneori e foarte dezamăgit, alteori e doar resemnat. Citesc atât de multe uitându-mă la el. 
Iubesc răsăritul de soare pe plajă. Este printre cele mai frumoase lucruri pe care ni le oferă natura şi sper să apuc în viaţa asta măcar odată să stau acolo, privind cerul, alături de sentimente şi acea persoană.
Tu de ce iubeşti cerul?

joi, 29 noiembrie 2012

Decembrie.

Mai sunt două zile. De fapt, mai e doar mâine. Mâine e ultima zi de toamnă. Mâine e ultima zi de ploi. Mâine e ultima zi de anotimp melancolic. 
Decembrie. 
Iarnă.
Zăpadă.
Alb.
Fericire.
Ce poate fi mai frumos? Vreau un decembrie perfect, vreau un decembrie unic, vreau un decembrie special. Şi ştiu că aşa va fi. Sunt foarte sigură de asta. Vă spun şi de ce sunt aşa sigură...
Voi căuta pe străzi, prin autobuze, prin lista de mess, prin toate listele posibile, prin toţi prietenii, de la cei mai depărtaţi până la cei mai apropiaţi. Voi căuta peste tot până când mă voi opri şi mă voi îndrăgosti. Nu contează de cine sau de ce. Pur şi simplu. Vreau să văd dacă mai pot face asta, vreau să vad dacă inima mea a învăţat ceva din toate tâmpeniile din trecut, vreau să văd dacă a învăţat să nu mai iubească fără să primească iubire. Iar decembrie, decembrie e cel mai bun timp în care pot face asta. 
Mă întreb totuşi la cine să mă opresc. Ce să fie, cine să fie? Să fie apropiat, să fie depărtat, să îl cunosc, să nu-l cunosc. Nu ştiu unde să mă opresc. 
Oare să fac asta sau nu? Mi-e dor de acele sentimente, chiar dacă le-aş avea doar eu. Mi-e dor să mă gândesc zile întregi la aceeaşi persoană, chiar dacă acea persoană nu se gândeşte niciun minut la mine. Mi-e dor să nu văd altceva în afară de el, chiar dacă el nu mă vede. Dar oare merită? Sunt cam sadică, dar oare merită să îmi chinui inima doar pentru a îmi linişti gândurile? Dar oare gândurile mele vor fi liniştite dacă se vor gândi doar la el? Nu cred, habar n-am. 
Cât de ciudată e postarea asta, şi cât adevăr are in ea. :)) Mda... dubios, ce să zic. 
Acum aştept să îmi vină vreo idee în legătură cu oprirea şi cu butonul din inimă care momentan e pe off.

duminică, 25 noiembrie 2012

Nuştiu.


Mi-am schimbat camera.
Toată lumea mă întreabă de ce? Eu nu ştiu ce să le spun. Poate aşa am vrut, ori poate camera nu m-a mai vrut în ea. A văzut multe lucruri care poate au deranjat-o. Nu am aşteptat să îmi spună de prea multe ori să mă mut. M-am mutat de când mi-a spus prima oară. Am părăsit-o şi am sperat să îmi las acolo toate suferinţele şi toate simţurile. Dar, al naibii, toate au venit după mine în camera alăturată. Cred că mi-au simţit mirosul şi m-au urmărit.
Şi îmi doresc doar ca noua cameră să îmi aducă alte amintiri, alte sentimente şi, în special, alte vise. Vreau să înţeleagă că îmi doresc altceva de la ea. Probabil deja a vorbit cu vechea cameră şi mă cunoaşte mai bine decât cred eu dar vreau să ştie că în camera asta vreau să fiu altfel.
Off, cum să fiu altfel când îmi place cum sunt??? Cum să schimb ceva ce e bine să fie aşa? Dar nu e bine. Nu. În acelaşi timp e bine şi rău, nu îmi place asta deloc.  Nu ştiu dacă să continui aşa sau să mă schimb. Nu ştiu dacă pot să schimb şi nu ştiu în ce să schimb. E un moment în care trebuie să mă hotărăsc cine şi ce vreau să fiu şi să încep să fiu acel lucru. Dar eu nu ştiu cine să fiu. Nu ştiu ce să simt şi ce să gândesc. Ce să vreau şi ce să sper?
Nimeni nu vrea să mă înveţe nimic? Accept orice, doar să mi se spună ce să fac, ce să aleg, cine să fiu şi ce să simt şi să gândesc.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Fără iubire. Se poate?


Şi aş vrea să nu mai trebuiască să iubesc. Aş vrea să pot trăi fără aceste sentimente, să pot visa, să pot spera, pur şi simplu: să pot exista fără iubire.
Şi trebuie să încep uşor, uşor să nu mai depind atât de mult de persoanele din jurul meu. Trebuie să învăţ, cât mai am timp să fac asta, să zâmbesc şi singură, să visez singură şi să mă distrez fără ajutorul lor. De ce? Pentru că ei... ei pot pleca oricând. Ce voi face atunci? Va trebui să învăţ, cât ai clipi, să trăiesc şi fără ei şi sunt sigură că nu voi reuşi asta, aşa că trebuie să învăţ de acum. Să învăţ să nu depind de ei atât de tare.
Dar ce sunt eu şi cine sunt eu? Sunt doar un om care vrea să iubească, care nu poate trăi fără iubire... Uite ce sunt. Sunt un om care nu vreau să mai fiu, deşi nu cred că voi putea fi vreodată altfel, cum aş putea să schimb asta? Cum aş putea să trăiesc fără să iubesc? Ahh, ştiu deja răspunsul... cum trăiesc şi acum: fericită dar niciodată destul. Poate cer prea mult, mereu mă gândesc că poate am prea multe pretenţii de la viaţă, de la ceilalţi. Poate pur şi simplu trebuie să trăiesc ani la rând fără să iubesc, fără să am pe cine iubi... Şi poate să îmi spună oricine, orice. Nu mă vait, sau poate că asta fac, dar chiar am motive să fac asta. Dacă cineva are soluţia, eu o aştept, dar nu a venit niciodată. Nu a apărut nici o soluţie reală, adevărată, realizabilă. Gândirea pozitivă nu e o soluţie, asta să fie clar! E doar o foarte mică bucăţică. Altceva? O altă soluţie? Nu am şi nu am avut niciodată. Să cred că nu există?
Ce să mai cred? La ce să mai sper? La ce să mai visez?
Spune-mi tu, omule, ce să mai vreau?!
Ce să mai fac?!
Spune-mi!

duminică, 18 noiembrie 2012

18 sau altceva.

Şi câteodată nu mă mai vreau. Am mai zis asta. Da, am mai zis asta.
Nu-mi mai vreau gândurile şi nici sentimentele. Nu-mi mai vreau viaţa să continue aşa, vreau să fie altfel. Nu mai vreau nicio zi în care să fiu altcineva decât ieri, nu mai vreau nicio zi în care să nu am aceleaşi gânduri, sentimente, vise. Nu mai vreau să plâng niciodată, din cauza nimănui. 
Nu mai vreau să uit nimic, deşi trebuie să o fac în fiecare zi. Nu mai vreau să nu-mi ascult... inima (?!).
Nu mai vreau să îi înţeleg pe ceilalţi. Dar vreau să îi înţeleg. Nu mai vreau să aştept, nu mai vreau să sper, nu mai vreau să..................
Nu mai vreau să privesc cerul singură. Soarele, luna, stelele... sunt atât de triste.
O doamne. Câte simt. Câte gândesc. Câte sunt în mine.
Câtă muzică fără destinatari, câtă poezie. Câte cuvinte fără rost, fără simţ.
Câcat.

Nu vreau să mai cresc. Vreau să am toată viaţa aproape 18 ani. O doamne, am aproape 18 ani. Oare ce înseamnă asta? Oare ziua aia va fi altfel? Oare se va schimba ceva?
Ce bine ar fi!!!
O doamne, ce bine ar fi! Să mă trezesc în prima dimineaţă a vârstei de 18 ani şi cerul să îmi zâmbească cum nu a mai făcut-o până acum. Soarele să facă zăpada să strălucească şi fiecare fulg să zâmbească când mă priveşte. Să mă trezesc şi toţi oamenii pe care-i întâlnesc pe stradă să zâmbească larg, sau măcar asta să văd eu în ei. Să îmi zâmbească sufletul, iar gândurile... gândurile să zâmbească şi ele pentru că vor fi goale. De fapt nu, nu vor fi goale, vor fi pline de un singur lucru, iar asta nu e chiar atât de greu de dus, pentru că vor fi pline de tine. 


Dar nu se va schimba nimic.. ce naiba să se mai schimbe? Poate sunt doar un caz ratat... Nu se va schimba nimic. Nu se va schimba nimic. Şi soarele, şi luna, şi stelele vor fi la fel de triste. Şi cerul va fi la fel de frumos, iar eu la fel de singură. Iar oamenii... oamenii vor fi la fel de seci şi grăbiţi. Să nu uităm de fulgi, vor fi supăraţi, vor cădea şi se vor contopi cu ceilalţi, fără să aibă şansa la personalitatea lor, la visele lor. Vor fi doar nişte simpli fulgi şi în acea dimineaţă, ca în toate celelalte dimineţi. 

doar un caz ratat.

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Zile, seri, nopţi.

Şi iubesc chestia asta!
Iubesc faptul că îmi iese aproape perfect rolul în viaţă. Orice simt seara, orice temeri şi frici am, orice sentimente şi dorinţe, orice idei nebune şi bezmetice, toate, dar absolut toate care nu au un rost sau un adevăr la bază, dispar. Noaptea mi le ia şi îmi lasă în faţă o nouă zi în care pot fi cine sunt. O nouă zi pentru alte vise, dorinţe, sentimente, frici. O nouă zi în care o pot lua de la început cu visele, cu dorinţele, cu sentimentele, cu tot. O zi pe care o pot trăi fără sentimentele de ieri, fără ideile nebune şi fricile avute. 
Iar apoi... apoi mi se oferă o nouă seara în care am altele sau chiar aceleaşi nerealiste sentimente, ide, gânduri, frici, trăiri. O nouă seara şi o nouă noapte să mi le ia pe toate. Şi aşa curge viaţa mea...
Fiecare zi e o altă zi. Fiecare seara e o altă seară. În fiecare zi sunt altcineva, dar sunt aceeaşi în fiecare zi. 

luni, 12 noiembrie 2012

Un fel de ghiveci nr. Nuştiucât!

Dependenţă. 
Nu vreau asta, dar asta am trăit, trăiesc şi probabil voi trăi în continuare. Sunt dependentă de oameni. Asta nu ar fi nicio problemă dacă şi oamenii ar fi dependenţi de mine. Oare sunt? Nu ştiu.
Nu ştiu dacă îmi place sau nu această dependenţă. Cred că îmi place să fiu dependentă de cineva, repet, atâta timp cât şi acel cineva este dependent de mine. Ce înţeleg eu prin această dependenţă? Să te trezeşti dimineaţa şi să pui mâna pe telefon să suni. Să nu poţi trăi o zi fără să vorbeşti cu acea persoană sau să nu te întâlneşti cu acea persoană. Să nu poţi să trăieşti un moment important din viaţa ta fără ca acea persoană să fie lângă tine, cu trupul sau cu sufletul. Pur şi simplu, să nu treacă o zi fără să te gândeşti la acea persoană. Asta numesc eu dependenţa de oameni.
Da. Este un fel de iubire. De care? Nu ştiu şi nici nu vreau să mă întreb asta şi să încep să fac categorii de iubire. E fără rost. 
Fără rost. Fără rost. Fără rost. Tot ce scriu eu e fără rost.
De ce naiba ne chinuim toată viaţa să căutam fericirea când ACEASTĂ fericire poate fi în simplul fapt de a merge cu autobuzul? Simplul fapt de a privi cerul dimineaţa, de a te plimba pe străzi goale sau pline, simplul fapt de a respira acelaşi aer... Ce poate fi mai frumos de atât??? Tot eu ştiu răspunsul. Iubirea le întrece pe toate. Când iubeşti, fiecare fericire e de milioane de ori mai mare. 
Până atunci, trăiesc cu fericirile mele mai mici. Sunt bune şi ele...

duminică, 11 noiembrie 2012

zero

Şi mă întreb mereu ce vedeţi când mă priviţi în ochi. De ce nimeni nu vrea să îmi răspundă? 

Tell me what do you feel when you look in my eyes. - Zero-Sunny days.

Tell meeeeeeeeeeeeee!

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Frică...

Şi ştii ce îmi e cel mai frică? Mi-e frică de mine şi de deciziile mele asupra mea. 
De fiecare dată când scriu îmi dau seama că pot scrie despre tine.
În fiecare zi pot scrie aceleaşi lucruri cu alte cuvinte, sau alte lucruri cu aceleaşi cuvinte.
Mi-e frică de asta. Aş putea să scriu toată viaţa despre tine, o persoană pe care nici măcar nu o cunosc. Cine naiba eşti? Şi de ce eşti în mintea mea mereu? Ieşi afară, nu ai niciun drept!!!
Mi-e frică de mintea mea. E atât de plină... oare nu are şi ea o limită? Oare cum şi când va face bum?

Mi-e frică de faptul în sine că aş putea scrie toată viaţa despre cineva care nici măcar nu există. Unde e logica în toată treaba asta? Unde sunt eu în această poveste?
Şi nici nu ştiu de ce mai cred în ceea ce cred şi de ce nu cred ce mi se arată, adică realitatea. De ce?

Unde e?

Mă simt... cel puţin ciudat azi, acum... Mă simt fericită şi... da, şi tristă. Simt că nu am nevoie de nimic altceva în viaţa mea, dar, totuşi îmi lipseşte unul din lucrurile esenţiale pentru a trăi. Chiar?! Cum naiba pot trăi fără acel lucru? E atât de goală viaţa asta, dar şi plină în acelaşi timp...
Mă simt ciudat. Mi-e frig şi cald. Mi-e umbră şi soare. Nu mi-am mai simţit de muuult timp inima bătând cu putere la auzul/văzul cuiva. Oare mai e acolo? Oare inima mea mai trăieşte, mai rezistă? 
Şi da... cică de ce căutăm iubirea? De ce o dorim când ea, într-un final ne aduce doar suferinţă? E foarte simplu! Eu îmi doresc asta în viaţa mea pentru că viaţa mea este incompletă fără. Eu, adevărata eu, nu poate trăi fără iubire. Acum sunt doar o parte din mine care o cară pe cealaltă parte pe braţe. Fără iubire o parte din mine e moartă, nu respiră şi nu trăieşte. Cum să nu-mi doresc iubire? Cum???
Ok. O să aştept. Mai am răbdare... 
Uneori simt că îmi vine să mă îndrăgostesc de prima persoană care îmi iese în cale, reprezentându-mi nerăbdarea. Dar, fix după acest moment, mă cuprinde o răbdare nemărginită, o răbdare infinită care va aştepta ani şi ani la rând. Aceea sunt eu. Cred. Eu am răbdare, dar nu am, în acelaşi timp. 
Mă simt ciudat azi. Şi dacă mă întrebi de ce... nu ştiu. Nu o să-ţi răspund. 
Nu ştiu care este cauza, care va fi efectul. Ştiu doar că trag de toate aţele să rămân în echilibrul meu în care e bine să fiu... 
Noapte bună. 
E sâmbătă azi.


vineri, 9 noiembrie 2012

Mă caut...

Mi-e dor de mine iarna. Stau şi caut postări în care m-am povestit iarna. Mă caut printre rânduri, mi-e dor de mine, dar nu mă gâsesc. Nu mă găsesc în niciuna. Nu mă mai regăsesc nicăieri. Oare m-am schimbat? Ori poate această neregăsire îmi arată că iarna asta va fi altfel?! Dar cum altfel? Oh.. prea multe întrebări. 
Nu mă găsesc. Mă vreau înapoi şi aştept cu nerăbdare zăpada!!! E ultima şansă de regăsire, altfel nu cred că mă voi mai găsi, acea eu... eu iarna. 
Şi abia aştept acea noapte de iarnă. 
Nu pot să nu-mi amintesc de acea noapte de iarnă de acum...3-4 ani. 
Nu pot să nu remarc cum nişte lucruri atât de mărunte ne pot face viaţa atât de frumoasă.
Nu-mi doresc mare lucru de la iarna asta, de fapt îmi doresc multe dar ştiu că se vor întâmpla doar lucrurile pe care le merit. 
Totuşi, există ceva ce îmi doresc neapărat să se întâmple. Îmi doresc să merg într-o seară pe străzi, să merg fără oprire, şi să ningă. 
Să ningă fără oprire.
Să găsesc fulgi în părul meu, pe hainele mele, pe sufletul meu. Să fie fulgi peste tot. Atât îmi doresc. 
Şi îmi doresc să nu fac asta singură. 
Şi îmi doresc să arunc cu iubire peste tot, să iubesc toţi oamenii, pentru simplul fapt că s-a adunat prea multă în mine, o arunc. Gata. Când va veni prima ninsoare voi lua toată iubirea din mine şi o voi arunca într-un nor care, când va ninge, pe fiecare fulg va avea puţină iubire. 
Mă voi plimba apoi pe străzi cautându-mi iubirea în fiecare fulg, iar cele ce mă vor atinge, îmi vor aduce din nou în suflet bucăţi din iubire. Dar nu va fi toată, cel puţin sper asta... Am nevoie de spaţiu, nu mai încap în mine în atât de multe iubire şi... nimeni nu o vrea. O fi urâtă? Nesimţită? Nu cred... Ori poate... poate nu are nimeni nevoie de ea. Dar ce contează?! Când o voi arunca, va intra în sufletul tuturor celor care vor fi atinşi de fulgi. Nu contează că o vor sau nu... eu le-o voi da. Iar cel ce va veni apoi, sigur o va face, într-o singură clipă, să crească cât un gigantic, cât tot universul. Aşa că nu e o problemă să mai scap de câteva bucăţi.
Vrei o bucată? 
Dar ştii ce... ar trebui să îmi dai şi tu o bucată înapoi, cam aşa ar fi frumos. Dar m-am obişnuit. O poţi păstra pe toată... Poate nu merit bucăţile tale, m-am obişnuit să nu îmi ofere nimeni bucăţile lui... şi m-am obişnuit şi să le ofer pe ale mele oricui, tuturor. 
Când va ninge pentru prima oară, să zâmbeşti. Atât e nevoie... 
Mă uit pe geam de zeci de ori pe zi aşteptând să văd fulgi. 
Dar nu sunt.
Încă nu sunt. 
Încă îi aştept.
Încă mă aştept.
Încă te aştept.
Noapte bună.
Ninge??? Ah..nu.

duminică, 4 noiembrie 2012

Ce ar trebui să-i spun?

Şi dacă într-o zi inima mă va întreba de tine , ce ar trebui să-i spun? 
Habar n-am. O să rămân surprinsă de întrebare pentru că eu nu vreau să vorbesc despre tine. Dar când inima întreabă.. cum aş putea să nu răspund??? De fapt, de ce i-aş răspunde?! Ea nu îmi răspunde niciodată când am nevoie, eu, în schimb, îi răspund mereu. Nu e corect. 
Deci, ce îi voi răspunde? Care va fi primul răspuns care îmi va veni în minte să-mi pot minţi inima cu succes? 
Să îi spun că nu m-ai iubit, ar fi o nenorocire pentru ea. Acest răspuns e, cred, singurul pe care nu trebuie să i-l dau. Acest răspuns ar face-o să se rupă în mii de bucăţele şi să zacă acolo, nemişcată, ani întregi. Deci nu...
Să îi spun că nu te-am iubit îndeajuns? Ar fi o prostie. Pentru că ea ştie că te-am iubit cel mai mult! Ea e singura care ştie cât te-am iubit. Deci nici asta nu e bine...
Să îi spun că a trebuit să pleci, aşa pur şi simplu? Nici asta nu ar merge... Pentru că mi-ar răspunde în următoarea secundă că distanţa nu contează la cât de mult te iubesc...
Să îi spun că ai dispărut, aşa pur şi simplu? N-ar înţelege. Nici măcar eu n-aş înţelege acest răspuns..
Să ii spun că... cred că mai bine aş tace. Tăcerea e cel mai greu răspuns în această situaţie. Atunci ar înţelege totul fără ca măcar să îi spun ceva, nu? Tăcerea e cel mai bun răspuns. Cel mai complex. Cel mai gălăgios. 
Tăcerea.

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Femeile.


"Femeile sunt precum merele neculese. Cele mai bune sunt în vârful pomului. Majoritatea bărbaţilor nu vor să se întindă după cele bune fiindcă se tem să nu cadă şi să se rănească. Preferă, în schimb, merele căzute pe jos, care nu sunt la fel de bune, dar uşor de luat. Merele din vârful pomului se gândesc că este ceva în neregulă cu ele, când, de fapt, sunt extraordinare. Trebuie numai să aştepte să apară bărbatul potrivit, care să fie suficient de curajos să urce până în vârful pomului."
via: Sigmund Freud (via citatele)

vineri, 2 noiembrie 2012

Autocontrol?!

Mi s-a spus că nu e normal, că nu e bine. Mi s-a spus că e ciudat că fac asta. Mi s-a spus să nu o mai fac. De ce? Toate poveştile pe care le-am trăit (puţine dar bune) m-au învăţat să fac asta şi m-au învăţat că trebuie să fac asta. De ce nu aş mai face-o? 
E vorba despre autocontrolul meu. Ideea că pot să controlez să nu mă îndrăgostesc de cine nu trebuie mi se pare foarte tare şi mă bucur enorm când îmi iese. Dar când nu-mi iese... de ce nu-mi iese? Nu ştiu. Ce e şi mai dubios decât asta este că nu ştiu dacă pot face şi reversul, adică să dau drumul inimii mele să iubească pe cineva, deşi pare mult mai simplu de făcut asta. Voi vedea la momentul potrivit dacă pot sau nu. E interesant de studiat acest fenomen. 
Nu ştiu de ce/cine mi-e dor. De tot? De nimic? Habar n-am. Mi-e dor de mine când sunt îndrăgostită. Mi-e dor de mine când mă gândesc toată ziua la o singură persoană şi mi-e dor de mine când nu vreau nimic altceva. Dar m-am uitat, nu mai ştiu cum sunt, am uitat cum sunt. Nu mă mai cunosc. Dar sunt deschisă să o fac cu prima ocazie. Nu ştiu când va veni, dar ce contează? Timpul e relativ. 
Sunt mândră că pot controla asta, chiar dacă poate nu e bine, mie îmi e bine. Dacă nu mi-aş fi putut controla sentimentele aş fi fost un om cu inima frântă. E încă acolo, încă mai trăieşte cum poate. Şi da. Timpul a vindecat-o. I-a acoperit toate rănile dar i-a lăsat nişte urme numite generic amintiri, ca să nu uite niciodată cât de tare doare iubirea. Iubirea doare, dar e al naibii de frumoasă. Toţi alegem să iubim chiar dacă urmează suferinţa, pentru că iubirea e de un infinit de ori mai mare decât suferinţa. 
Iubirea ne ridică în nori cu nişte aripi inviziibile. Iubirea ne ia în braţele ei şi ne lipeşte un zâmbet tâmp pe faţă. Iubirea e... de fapt de ce vorbesc eu de iubire? Ce ştiu eu despre iubire? Am demisionat de la acest job de mult timp, nu mă mai angajează nimeni în acest domeniu. Nu ştiu de ce. Nu arăt cum trebuie, nu simt cum trebuie, am un CV prost...habar n-am de ce nu mai am un loc de muncă la această companie. Probabil tuturor le e frică de acel autocontrol, dar oare ei nu ştiu că îl pot arunca oricând? Oare ei nu ştiu că e singura mea metodă de a-mi păstra inima intactă?
Oare ei nu ştiu câtă nevoie am de salariul lor? De zâmbete tâmpe, de dimineţi reci cu soarele în gând, de nopţi albe privind tavanul cu imaginea lui, de fluturi în stomac. Habar n-au ei cât de mult am nevoie de asta. 
Şi totuşi, nici nu am unde să îmi depun CV-ul. Mi-e frică de răspunsul lor, unii nici nu o să îl citească, iar cei care îl vor citi, se vor speria când vor vedea scris mare AUTOCONTROL. E aşa periculos acesta? 
Cineva să îmi explice! Da! Voi ăia care lucraţi la iubire. Spune-ţi-mi ce e greşit la autocontrol? De ce nu e bine să îl am în CV?

joi, 1 noiembrie 2012

Prea mult.

Şi sunt momente în viaţă când rămâi fără cuvinte... şi atunci... ce rost??? Ce rost mai au cuvintele? De ce trebuie să ne găsim nişte cuvinte şi să le spunem? De ce liniştea nu e de-ajuns? 
E foarte, dar foarte urât să vezi în jur oameni care primesc mai mult decât merită şi oameni care nu primesc nimic deşi merită totul. De ce nu poate fi echilibru? De ce nu primeşte fiecare ceea ce merită? 
De ce viaţa e atât de nedreaptă? De ce nu pot? De ce nu vreau? De ce aş vrea? De ce ar fi nevoie???
Oricum toată lumea moare. Ce rost mai are să încercăm să fim perfecţi? Ce rost mai are să fim buni, să respectăm... oricum toţi murim, nu? 
Mda...numai tâmpenii spun aici. Viaţa merită trăită la maxim, dar să avem şi cu cine. Nu vreau să se înţeleagă greşit. Am în jur nişte prieteni foarte buni, dar lipseşte o singură persoană din peisaj, un singur x necunoscut în ecuaţie. Probabil sunt în reale şi delta e cu minus, iar când x va apărea, mă voi accepta în viaţa complexă şi voi reuşi să găsesc x-ul din ecuaţie. 
Matematică e viaţa asta.
Mi-e somn.
Vreau să nu mai am niciun gând, să nu mai am nici o speranţă, nici un vis. Vreau să fiu goală în interior, măcar câteva minute, câteva zile. Sunt prea plină cu de toate. Am nevoie de o dezintoxicare urgentă! Cine poate face asta? Eu? Tu? El...? Nimeni? Habar n-am. Nu ştiu cum să fac asta.
Mi-e somn.
Vreau să nu mai am niciun gând.
Cineva să mă salveze din labirintul gândurilor mele. E mult prea întortocheat! 
Noapte bună. 

miercuri, 31 octombrie 2012

Iubeşte!

Iubeşte.
 Iubeşte cerul şi marea pentru că sunt albastre.
Iubeşte vântul, copacii, frunzele galbene.
Iubeşte florile, animalele. Ne dau în fiecare zi o lecţie de supravieţuire.
Iubeşte muzica, uneori e singurul tău prieten.
Iubeşte ploaia pentru că ea curăţă tot.
Iubeşte zăpada pentru că e albă.
Iubeşte soarele pentru că încălzeşte.
Iubeşte-i pe cei de lângă tine, pentru că sunt lângă tine. 
Iubeşte-te pe tine, pentru că eşti cel mai important.
Iubeşte somnul, poţi să urăşti alarma.
Iubeşte şcoala, pentru că ne educă.
Iubeşte pozele, pentru că sunt amintiri frumoase.
Iubeşte infinitul, pentru că nu are limită.
Iubeşte.
Iubeşte-mă pe mine pentru că am nevoie de asta.
Iubeşte-mă pentru că sunt iubibilă.
Iubeşte-mă pentru că te iubesc.
Iubeşte totul.
Iubeşte-le pe toate.
Iubeşte ce vrei.
 Dar iubeşte orice-ar fi! 

marți, 30 octombrie 2012

Nu mă mai vreau.

M-am săturat de mine. Nu mă mai vreau. Nu îmi mai trebuiesc. Priveşte doar! Ce e asta? De ce sunt? Ce sunt? De ce aşa şi nu altfel?! 
Nu mă mai vreau! Deschid geamul sufletului şi urlu cât pot de tare că nu mă mai vreau. Nimeni nu face nimic. Oare sunt muţi toţi? Nimeni nu mă aude. De ce? Nu ştiu. De fapt, cred că e şi mai rău: mă aud toţi, dar nimeni nu-mi răspunde. Le e frică. Le e frică să-mi spună că nu pot, le e frică pentru că ştiu că eu nu accept să nu pot. Nu există nu pot, iar ei vor să mă convingă totuşi că nu pot, că acest lucru nu îl pot realiza. 
Eu urlu în întunericul din mine, în lumina din mine. Urlu în mine. Când urlu... toate cărămizile încep să se zguduie şi mereu mi-e teamă că vor cădea, că vor ceda şi că mă voi prăbuşi. Niciodată nu m-am prăbuşit, încă sunt vie -se pare. Dar ei nu-mi răspund niciodată. Ce vină am? De ce nu pot? De ce nu încep să urle că pot şi să-mi urle toată ziua lucrurile pe care trebuie (şi ştiu că trebuie) să le fac. Oare nu le pasă? Oare cui nu îi pasă? Nu ştiu nici asta. 
Închid ochii şi mă simt înăuntru, mă simt în mine. Sunt doar eu... şi cu eu. Putem vorbi acum. O iau de la capăt şi încerc, pe un ton cald, să pun întrebări care să mă ducă la răspunsul pe care îl caut. Dar eu ocolesc mereu acele răspunsuri. Apoi eu întreabă iar şi, ca un nesimţit, eu ocoleşte din nou frumos şi elegant toate răspunsurile. E corect aşa??? E corect să mă ascund de mine? Să fug, să ocolesc, să tac? Nu e corect. De ce o mai fac totuşi?
M-am săturat de mine. Nu mă mai vreau.
Şi vă rog! Nu înţelegeţi greşit. Nu m-am săturat nici de sufletul meu, nici de gândurile mele. M-am obişnuit cu toate. M-am săturat de mine, acea eu pe care o vede toată lumea pe stradă, la şcoală, în autobuz. M-am obişnuit şi cu asta, dar nu mai vreau să mă accept. Poate atunci trupul meu îşi va da seamă că îl exclud din mine şi atunci va încerca să îmi intre în suflet din nou. De fapt, sper să facă asta... 
noapte buna

luni, 29 octombrie 2012

Nuştiuce.

Ţi se va spune că ai renunţat prea repede.
 Ţi se va spune că trebuia să insişti şi să speri la visul tău. 
Ţi se va spune că ai greşit, că trebuia să faci altfel, că alta era soluţia mai bună pentru tine. 
Ţi se va spune că nu ai luptat destul.
Ţi se va spune că puteai mult mai mul decât ai făcut.
Dă-i naibii! Ei îţi pot spune orice, tot degeaba va fi. Trebuie să ai încredere în tine şi în alegerile tale. Cere sfaturi, dar ascultă de tine. Lasă-i să te ajute, dar cel mai mult ajută-te tu. Eşti singura persoană care poate decide pentru tine, singura persoană care trebuie să aibă controlul asupra ta. Vei avea momente când ai face orice ca altcineva să aleagă în locul tău, ca altcineva să decidă... dar nu! Tu trebuie să faci asta. Tu trebuie să ai controlul, tu trebuie să decizi. Alegerile pe care le întâlnim în viaţă apar, probabil, cu un scop: acela de a reuşi să alegem cum e mai bine, de a învăţa cum e bine să alegem. Nu trebuie să lăsăm pe altcineva să înveţe, în locul nostru, lecţiile predate de viaţă nouă. E ca şi cum plăteşti pe cineva să-i înveţe pe alţii. Tu plăteşti cu timp din viaţa ta, poate cu greşeli, cu cuvinte, cu suflet, iar alţii...vin şi primesc lecţia până să apuci să clipeşti.
Pe de altă parte, învaţă să furi. Fură în fiecare zi. Fură tot ce apuci. Fură lecţiile predate celorlalţi şi ajută-i să le înveţe şi ei. Atunci eşti cu adevărat tare. 
Şi încă ceva! Nu regreta niciodată o decizie luată dacă ea a fost bună atunci când ai luat-o şi dacă ţi-a adus o picătură de fericire în viaţă.

miercuri, 24 octombrie 2012

De ce scriu?

Mereu când mi-e dor de mine vin aici. E locul unde sunt eu, în totalitate, întreaga eu. Răsfoiesc postări scrise acum câteva zile sau acum câteva luni, sau chiar de anul trecut. Sunt în toate. Sunt aceeaşi în toate, dar totuşi altfel în fiecare. Sunt eu peste tot, orice click duce spre mine. 
Nu am nici o postare în care să nu fiu.
M-am pus în toate, mi-am pus în toate câte o bucăţică din suflet şi din gânduri, să mai scap de ele, dar tot un infinit de suflet şi un infinit de gânduri mai am. Chiar! Acum putem înţelege matematica, infinitul nu se termină niciodată. Cum aş vrea eu să scap vreodată de gânduri când ele sunt infinite? Cum aş putea să scap de sentimente când ele nu au limită, iar dacă au, este la infinit. Dacă tot nu ai înţeles, ieşi afară şi uită-te în sus. Până acolo e sufletul meu. Până acolo sunt gândurile mele.
Mi-e teamă într-un fel. Oricine vrea mă poate cunoaşte. Citind aici va vedea cele mai adânci gânduri şi sentimente ale mele, le va vedea pe cee mai ascunse, pe cele mai abstracte. Mă va cunoaşte. Oricine. Dar nu. Eu nu sunt doar atât. Eu sunt infinitul, eu nu mă pot termina în câteva postări, fie ele şi cu sutele. Nu sunt de-ajuns, mereu voi mai găsi ceva despre mine. Nu mă poate cunoaşte nimeni doar citind ce am scris aici. De ce? Pentru că eu nu sunt doar atât. Gândurile mele nu sunt doar astea. Sentimentele mele nu sunt doar atâtea. Sunt infinite. Totul e infinit. Doar viaţa noastră nu e.
Deci, cunoaşte-mă dacă te ţine. Nu cred că vei putea. Niciodată. Ba de fapt poţi, trebuie doar să încerci, iar atunci... atunci când vei încerca mă vei cunoaşte în întregime. Oare are cineva curajul să facă asta? 

duminică, 21 octombrie 2012

Invizibilă.


Ştii momentul ăla când îţi vine să îi dai în cap persoanei de lângă tine? Momentul ăla când, un singur cuvânt în plus te poate face să explodezi?

Sunt invizibilă. Nu sunt iubibilă, adorabilă, giugiulibilă. Sunt doar invizibilă. Invizibilă în locul unde ar trebui să mă vadă toată lumea. În casa mea. Sunt invizibilă în casa mea. Cum se poate asta??? Cum poţi să treci pe lângă mine şi să nu mă vezi? Cum poţi să dormi la 3 metri de mine şi să nu mă ştii? Cum? Cum poţi să ai non-stop această stare de mă-doare-în-fund?! Nu mi-am putut explica niciodată şi nici nu cred că voi putea face asta vreodată. E stupid. Totul. Oare a fost vreun moment în care să nu fiu singură? Nu-mi amintesc. Asta e şi mai grav. Iar aceste lucruri mă fac să mă întreb ce caut aici? Ce caut în viaţa ta? Ce caut în lumea ta? Iar dacă tot am ajuns aici, de ce nu mă primeşti? Cu ce ţi-am greşit? Cer eu chiar atât de multe? Contez eu chiar atât de puţin?

Ce căcat se întâmplă?????

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Suflete pereche?!

‎"Nu voi înceta niciodată să cred în suflete pereche. Mi se pare absurd să fim aruncați în lumea asta mare pur și simplu la întâmplare iar iubirea adevărată să fie... o întâmplare. Îmi place să cred că fiecare are un suflet pereche, un om care îți seamănă, care vibrează la fel ca tine. Știu că este aici în lumea asta mare chiar acum și îmi place să cred că în această clipă se gândește la mine, omul pe care nu îl știe dar pe care îl cunoaște atât de bine. Poate ne-am întâlnit deja, poate urmează să ne întâlnim, poate că nu ne vom întâlni niciodată. Cine poate ști?
Nu primești instrucțiuni cu privire la sufletul pereche, nu știi cum arată, cum se numește, unde se găsește, nu știi nimic totuși simți totul. Este în bătăile acelea neregulate ale inimii care răsar de nicăieri și dispar la fel cum au venit, acele bătăi de inimă care nu au nicio explicație medicală, acele bătăi de inimă care îți spun: ”Sunt aici, lângă tine!”
Se spune că nu doar tu auzi bătăile acelea de inimă ci și sufletul tău pereche, o sincronie perfectă de bătăi neregulate. Dacă ești norocos să le auzi!"


Nu am găsit sursa, dar dacă o găsesc o să o specific!


Fix aşa gândesc şi eu. Însă, cu fiecare zi care trece fără să-mi audă cineva bătăile inimii, cred tot mai puţin în asta. Dar în fiecare dimineaţă uit ce am simţit cu câteva ore înainte şi o iau de la capăt, cu aceeaşi încredere nemărginită într-o... iluzie. Sau nu o fi o iluzie? Cred că asta nu vom şti niciodată, poate doar în ultima zi din viaţă putem afirma dacă este sau nu o iluzie. Şi dacă voi muri dimineaţa nu va fi o iluzie. Dar seara...seara tot ce nu s-a întâmplat peste zi şi am fi vrut să se întâmple, este o iluzie. 

Aştept ca viaţa să îmi demonstreze multe lucruri. Dar oare... oare o va face? Sau mă va lăsa să cred în nişte axiome toată viaţa? Da. Sute de întrebări la care o să le aflu răspunsul în ultima zi. În ultima zi va fi prea târziu.

joi, 18 octombrie 2012

Momente.

Şi am momente când mi-aş dori să se oprească totul. Să rămână lumea asta aşa cum e, să nu se schimbe nimic, niciodată. Să trăiesc o viaţă continuă de aproape 18 ani, în aceeaşi casă, acelaşi oraş, aceeaşi şcoală. Nimic să nu se schimbe.
Şi am momente când aş vrea să fie totul altfel. Să am viaţa în mâini, să o iau în mâna dreaptă şi s-o arunc în stânga, iar apoi să o arunc din nou în dreapta. Momente când vreau să fiu mare şi atât. 
Dar oare când ajungem în etapa aia de a fi mare? Cine poate spune la ce vârstă este acea etapă? Cine poate spune la ce moment al vieţii devenim mari? Da, bine, evident că cu fiecare etapă, moment, ne îndreptăm spre a fi mari, dar întrebarea mea este legată de acel moment. Momentul în care nu mai spui "vreau să fiu mare" ci să spui "sunt mare!". Oare la ce vârstă voi fi mare? Oare ce mă va face să fiu mare? Oare sunt mare deja? Nu cred. 
Nu ştiu. 
Şi aş vrea să am definiţia fericiri. Dar nu cred că există. 
Şi am început să fiu în clasa a XII-a şi surprinzător, momentan e bine. Dar am o presimţire că se va schimba asta săptămâna viitoare când ne aşteaptă câteva teste. Totul o să fie bine. M-am hotărât de ceva timp că viaţa trebuie luată la mişto ca să iasă bine. Aşa că, asta e tot. Ăsta e secretul meu. Asta fac eu în viaţa asta. Mă prefac ca nu-mi pasă ce se întâmpla mai departe, pe când eu ştiu fiecare pas ce trebuie să îl fac. Viaţa nu îşi dă seama că eu ştiu, aşa că totul iese bine. Nu ştiu de ce, cum, când. Dar ce contează până la urmă? Ce mai contează?
Noapte bună.
 Mâine am primul meci de dezbatere din cele 3. Bafta AMRT! 

marți, 16 octombrie 2012

Dimineaţă

În dimineaţa în care lacrimile mele nu mai aveau nici un rost. În dimineaţa în care nu am putut să le opresc. În dimineaţa în care aş fi vrut să mă trezesc altcineva, în altă parte a lumii. În dimineaţa în care şi câinii mă latră. 
În dimineaţa în care orice aş fi făcut era prost sau degeaba. În acea dimineaţă în care, voit sau nu, mi s-a umplut paharul cu mii de litri ce se revărsau prin împrejurimi. În dimineaţa în care m-am hotărât să nu mai iert. În dimineaţa în care am ştiut că nu pot să nu mai iert.
E aceeaşi dimineaţă.
E acea dimineaţă, iar eu aceeaşi sunt.
E acea dimineaţă, dar eu nu mai sunt.


Şi era doar o dimineaţă de luni, ca oricare alta. Dar nu m-am trezit. A fost doar începutul. În acea dimineaţă am scris, în drum spre şcoală, tot ce am putut, tot ce am apucat, din multitudinea de gânduri ce îmi năvălea în minte. În acea dimineaţă nu-mi păsa. Nu vroiam nimic. Nu ceream nimic. Doar să mi se dea voie să tac, să vorbesc, să urlu, să ţip. Dar nu aveam voie. 
A fost acea dimineaţă, iar eu aceeaşi sunt.
A fost acea dimineaţă, dar eu nu mai sunt.

Noapte.

De vreo oră încoace am momente când nu am nimic în cap. E incredibilă senzaţia asta pentru mine, rareori o am. Acum ştiu şi de ce am asta, din cauza dezbaterilor. Oare asta trebuie să continui să fac? Nu ştiu.
Mâine e o nouă zi. Ca orice zi, e nouă.
Deci da. Am mintea goală, dar inima nu. Deci tot e greu...dar mă descurc eu cumva, doar sunt ale mele. Şi inima şi mintea sunt, momentan, ale mele! Noapte bună. E trecut de 12. 

duminică, 14 octombrie 2012

De ce-uri.

Turbez cu mouse-ul în mână apăsându-l succesiv de mii de ori fără vreun rost. Am obosit să fiu calmă, să iert, să accept. Nu mai pot! Pe mine cine mă înţelege? Cine mă ajută? Eu a cui sunt? Cui aparţin? Nu, nu vreau să fiu independentă, nu am nevoie de asta, vreau să aparţin cuiva, să fiu a cuiva şi să nu îmi dea drumul niciodată, să nu mă lase niciodată să mă descurc singură, chiar dacă aş putea-o face. 
Mereu mă întreb ce am făcut de merit asta. Ori, cum am spus-o de o mie de ori, probabil cer prea multe de la ei, de la mine, de la viaţă. Eu cred că nu cer prea multe. E un echilibru în toate. Chiar dacă nu pare.
Ce am făcut să primesc asta? Cu ce am greşit? Ce nu am făcut bineee? De ce nimeni nu îmi răspunde la aceste întrebări? De ce nimeni nu mă ajută să văd dincolo de ceaţă? De ce nimeni nu îmi dă o lanternă care să îmi lumineze calea? De ce nimeni nu ştie ce să fac? De ce trebuie să gândesc singură? De ce nu îmi vine o idee bună? De ce plâng???
De ce tac mereu când ar trebui să urlu? De ce mereu mă abţin deşi nu mi-a spus nimeni că trebuie să fac asta? De ce trebuie să ştiu atâtea lucruri fără să mi le spună nimeni?
Niciodată nu mi-a plăcut să mă răzbun. Niciodată nu am făcut asta. Mereu zic că o voi face, că de data asta o să întorc fiecare cuvânt care mă doare şi o să răstorn pământul pentru ce îmi doresc, dar niciodată nu fac asta. Eu doar accept, iert, tac şi merg mai departe. De ce fac asta??? De ce fac ceva atât de greşit?? De ce fac ce trebuie? De ce nu mă apuc să urlu ca o disperată prin casă spunându-mi ofurile??? De ce? 
Atâtea de ce-uri fără nici un răspuns. De ce nu există cineva care să apară acum lângă mine şi să îmi răspundă la toate întrebările? De ce?
De ce un om nu poate fi la fel mereu? De ce azi trebuie să fie roz şi mâine negru? De ce azi trebuie să fie verde şi mâine portocaliu? De ce nu e la fel??? De ce? De ce există nervi? Şi de ce sunt toţi la mine?
Ştii ce.. mersi că mai enervat azi. Aş fi avut o zi prea frumoasă dacă nu o făceai... şi până la urmă, de ce? De ce să avem zile frumoase când ele pot fi urâte? Îţi mulţumesc, ai reuşit să mă enervezi. Felicitări, eşti printre puţinele persoane care reuşesc asta. Eşti un geniu. 
Nu-ţi doresc nimic. Doar să înţelegi într-o zi şi să îmi spui ceva. 
Şi din nou întreb... oare chiar cer prea multeee?

vineri, 12 octombrie 2012

Suflet.

Suflet. Atât mi-a mai rămas. Au plecat speranţele, visele, dorinţele, chemările. Mi-au plecat gândurile. Ahh, ba nu. Niciodată nu or să plece. Mă vor bântui toată viaţa. Întreaga mea viaţă vor fi aici, da, fix aici, în capul meu. Am sperat să plece, dar am zis că nu mai am speranţe, deci vor fi aici, mereu şi mereu şi mereu. M-am obişnuit cu ele, uneori am impresia că au dispărut, dar cum scriu asta (ca mai sus) îmi bat în geam să îmi amintească să nu cumva să le uit...
Suflet. Atât mai am. Nu mai am speranţe, vise, dorinţe, chemări. Azi nu mai am nimic. Doar suflet (şi gânduri, că tocmai mi-au bătut în geam). Atâta timp cât am suflet şi gânduri, sunt perfectă. Sunt perfectă pentru mine. Aşa cum sunt. Fără nimic altceva. Aşa e cel mai bine. Dar nu sunt mereu aşa, de fapt, doar azi sunt aşa. Mâine mă voi trezi şi voi avea din nou speranţe, vise, dorinţe, chemări. Mâine nu voi mai fi perfectă. Mâine voi vrea mai mult decât azi. Mâine... de ce nu pot simţi ca azi? 
De ce mâine voi avea mai multe? De ce mâine nu voi avea doar suflet şi gânduri? Vreau să fiu în fiecare zi aşa, doar eu cu sufletul meu şi cu gândurile mele, fără nimic altceva. Să fiu mereu simplă şi perfectă pentru mine. Dar niciodată nu se întâmplă aşa.
Încă te aştept. Să nu uiţi asta. Azi am învăţat să te aştept, dar cred că voi uita până mâine, aproape în fiecare dimineaţă uit. Uit şi gata. Nu ştiu de ce nu pot să ţin minte treaba asta, ce e aşa de greu? Poate ai şi tu treaba ta, poate nu ai timp să mă cauţi. Trebuie să ştiu să te aştept în fiecare zi...
Atât. Am obosit să am doar suflet şi gânduri. 
A fost superb concertul. 
Mâine la dezbateri. 

miercuri, 10 octombrie 2012

Observaţie.

Am observat că mereu când sunt fericită nu scriu pe blog. Oare de ce? Bine, acum sunt, dar mi-a venit ideea asta în cap: oare de ce când sunt fericită nu găsesc nici un subiect de comentat? Habar n-am.
Mâine plec în Bucureşti, la conceeeeeeert. Abia aştept să treacă cele 4 ore la care merg la şcoală, iar apoi trenul, Bucureştiul, concert. O să fie super. 
Vineri intru din nou în acţiunea numită dezbateri. Şi asta abia aştept. Mi-e dor de Aula Universităţii Transilvania, de microfoane, de oameni, de subiecte, de reguli, de frumuseţea dezbaterilor. O să fiu foarte fericită să merg. 
De luni o să încep clasa a XII-a. Da. Până acum am trăit perioada de trecere dintr-a XI-a într-a XII-a. Dar de luni gata!!! Trecem la treabă că timpul nu aşteaptă pe nimeni. Ne adunăm toate puterile şi energiile şi începem organizarea timpului şi scoaterea lenei. Îmi va reuşi. Ştiu asta. Dacă nu îmi reuşeşte e pentru că nu mi-am dat tot interesul sau am fost oprită din exterior. Dar momenta, nimeni şi nimic nu ma va împiedica să încep clasa a XII-a. Ahh, ba da! Lenea e cel mai mare duşman. Dar o voi înfrunta. Nu îmi poate sta în cale. 
:)) Câte aberaţii. Bine că nu citeşte nimeni pe aici. Sunt doar aberaţii.
Dar mâineeeeeeeee, voi fi fericităăăăăăăăăăă!!!

luni, 8 octombrie 2012

Iarnă? Nu. Doar miros.


Miroase a cald. Doar iarna miroase aşa, de la căldura care vine din calorifer. Doar iarna miroase aşa. Iar acum, pot spune că simt că a venit iarna. Cred că mi-era dor de acest miros. E inconfundabil.
Totul merge bine, cred. Am început să o luăm puţin razna dar nu cred că e chiar atât de grav. Deci e ok. Totul e bine, poate din ce în ce mai bine, cine ştie. Mai sunt 3 zile până la concert şi asta e tot ce am în cap acum. Nimic altceva. Bine..mai am şi altceva, dar.. :))
Abia aştept să intru în acea sală gigantică şi să stau să aştept să intre trupa mea preferată. Abia aştept să fiu în tren şi să mă uit pe geam, să simt acea libertate, acea senzaţie că pleci din lumea ta, în altă lume, unde totul e altfel. Acea senzaţie de linişte sufletească din tren, care, la mine, se va îmbina cu nerăbdarea de a ajunge, de a  cânta, de a fi acolo. Va fi bine. Sunt sigură de asta. Încă număr zilele, nopţile, cât mai am să aştept.
Sec pentru azi, dar mai e nevoie şi de aşa ceva. La revedere!

duminică, 7 octombrie 2012

Degeaba.


Ajungem uneori în viaţă să trăim doar din vise. Poate pentru că nu se întâmplă nimic interesant în viaţa noastră, aşa că tot ce ne rămâne de făcut e să visăm. Să visăm în legătură cu orice. Să visăm că vom avea o casă superbă, că vom avea un serviciu minunat, că vom avea un soţ iubitor sau visăm orice alte tâmpenii. Nu contează ce, noi doar visăm.
Dar cât putem trăi din vise? Câte zile putem fi în lumea noastră perfectă în care nimic nu merge rău? Câte seri la rând să adormim visând la aceleaşi lucruri? Nu multe. Sunt sigură de asta. Eu una deja am obosit să mai visez.
Şi nu, nu visez la exemplele date mai sus, visez la lucruri mult mai mici, care se pot întâmpla acum. Visez la o comunicare bună, visez la... nu mai contează la ce. De azi trebuie să mă opresc din a acorda tot timpul viselor. Trebuie să mă opresc din asta, pentru că nu ajung nicăieri.
Şi nimeni nu le înţelege şi nu le acceptă.
Visez prea mult poate.
Şi mă întreb deseori unde e când am nevoie... şi nimeni nu îmi răspunde. Nimeni. Nimeni nu îmi răspunde.
Iar eu rămân cu nevoile şi cu visele şi cu speranţele. Vor muri toate într-o dimineaţă în care soarele va răsări doar pe cer.
Vor muri. Toate. Dar eu nu. Eu voi rămâne aici ca o nebună, fără vise şi fără speranţe, şi poate fără nevoi. Iar atunci, să nu mă întrebi ce am păţit, nu o să mai am speranţe deci nu o să îţi răspund.  Atunci, nu o să îţi răspund. 

Oare mă mai ştii?



Încă îmi amintesc acea săptămână. Nu pot să specific dacă a rămas cea mai frumoasă din viaţa mea sau nu, chiar nu pot să o compar. Tot ce ştiu e că sigur va veni una mai frumoasă. Eu o aştept. Încă de atunci o aştept.
Adormeam şi mă trezeam în fiecare dimineaţă găsindu-te în faţa mea. Erai acolo. Doar pentru mine. Îţi priveam ochii verzi şi citeam căldura din sufletul tău. În fiecare seară adormeam ştiindu-te acolo, lângă mine. Adormeam pe muzica preferată şi ştiam că te vei ridica în miez de noapte să o opreşti. Nu o să uit niciodată câte drumuri făceai în bucătărie să îmi aduci apă. Era foarte amuzant să te tot trimit. Şi tu te duceai. Şi tu îmi aduceai apă, oricâtă aş fi vrut. Îmi amintesc cum stăteam în braţele tale şi aş fi vrut ca acele momente să nu se termine niciodată. Aş fi vrut să trăim veşnic aşa, în lumea noastră, în liniştea noastră. Îmi amintesc de palmele noastre care şi-au găsit locul unele într-altele. Erau perfecte împreună. Îmi amintesc fiecare dimineaţă când coboram scările încet, încercând să prelungim ultimele secunde împreună. Fiecare dimineaţă când plecam la şcoală, fiecare la a lui, şi ne despărţeam cu un sărut la o  răscruce de drumuri. Îmi amintesc fiecare zi de somnambulă în care abia aşteptam să ajung acasă şi să fim din nou doar noi, să ajung acasă şi să fim în lumea noastră în care nu era nevoie de nimic, doar de noi. Îmi amintesc toate astea. Dar oare tu.. tu ţi le mai aminteşti? Oare mai ştii acea săptămână?
Dar îmi amintesc şi ultima noapte. A fost la fel de frumoasă ca celelalte. Dar ziua ce a urmat, a venit ca o umbră peste tot soarele ce fusese. A venit ca o umbră dar s-a transformat imediat într-o furtună de proporţii. Aşa a fost să fie, ne-am spus amândoi într-un final. Îmi amintesc şi ultima noapte, la vreo câteva zile după acea săptămână. A fost cea mai rece dintre toate, dar şi cea mai caldă. Stăteam amandoi şi priveam acelaşi tavan innegrit de gânduri. Ştiam că era ultima noapte. Amândoi ştiam. Dar tăceam. Liniştea aia mă omora. Dar niciunul nu putea spune nimic. De fiecare dată când încercam să spunem ceva, ajungeam la acelaşi lucru: păreri de rău. Ne părea rău că destinul nostru hotărâse să ne despartă drumurile. Să ne oblige să mergem departe unul de celălalt. Ne-a obligat! Nu am avut ce face. Nu am avut cum să ne opunem. Nu ne-a lăsat nici un drept de a face asta. Nu îmi amintesc dacă am dormit în acea noapte. Ştiu doar că nu ne spuneam nimic. Stăteam aşa, unul lângă altul, fără să ne spunem nimic. Liniştea ne durea, dar cuvintele dureau şi mai tare. Lacrimile nu aveau nici un rost. A fost noaptea care ne-a obligat să înţelegem viitorul. Ne-a obligat să acceptăm toate zilele care urmează.
Ne-am mai văzut doar o dată de la acea noapte, cu câteva zile înainte să plec. Ne-am plimbat pe câteva străduţe, nu-mi amintesc ce am vorbit, dar a fost tot linişte în majoritatea timpului. Îmi amintesc răscrucea de drumuri care ne-a despărţit pentru ultima dată. Îmi amintesc că te-am privit în ochi pentru ultima dată, speram să văd ceva, altceva. Dar cred că şi privirea mea îţi spunea acelaşi lucru. Am acceptat amândoi ceea ce urma, am acceptat răscrucea dintre noi. Nu aveam ce face altceva. Nu ştiu de ce te-am privit în ochi atunci, nu ştiu de ce aş fi vrut să citesc altceva. Dar a fost bine cum a fost. Îţi mulţumesc pentru asta. Încă nu ţi-am uitat acea privire, şi nici pe celelalte. 
Asta mă întreb de fiecare dată când mă gândesc la atunci. Mă întreb dacă tu îţi mai aminteşti, dacă tu mă mai ştii. Oare mă mai ştii? 

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Nu ştiu ce.


Mi se pun întrebări la care nu am nici un răspuns, nici o explicaţie. Mi se pun întrebări care mi-aş dori să nu mi se pună, tocmai pentru că nu ştiu ce să răspund.
Da. Sunt despre mine acele întrebări. Dar nu sunt doar despre mine. Tocmai de aceea nu ştiu să răspund. Pentru că în situaţia în care sunt pusă, nu sunt doar eu.
E foarte simplu. Nu am cum să răspund.
Şi nu încerca să mă întrebi ce cred eu sau să mă pui să răspund din punctul meu de vedere. Nu face asta! Pentru ca tot un “nu ştiu” vei primi. Nu ştiu pentru că nu vreau să îmi întreb nici sufletul şi nici mintea. Vreau să le protejez de acest subiect. Măcar de data asta. Nu vreau să ştie nimic.
 Vorbeşte mai încet să nu te audă, te rog! Ar fi o crimă să audă despre acest subiect din discuţia noastră. Dacă ar auzi, în acel moment mi-ar muri toţi neuronii şi toate sentimentele. Ar muri pentru că ar începe să alerge toţi în toate părţile, ar începe să se buşească unele în altele, şi-ar sparge capul şi ar cadea călcate în picioare de celelalte. 
Ştiu şi de ce. Pentru că e un subiect prea plin de “nu ştiu ce” ca să reziste. E mult prea plin. Nu trebuie să audă nimic. Vreau să rămână secretul nostru. Dacă vor afla, atunci poţi să vorbeşti mai tare, dar până atunci, linişte să fie. Şi nu vreau să afle că le ascund ceva, m-ar interoga până mi-ar afla secretul.
Cum să le anunţ că “nu ştiu ce”?! Cum să le spun eu, sufletului şi minţii mele, că nu ştiu? Cum?!
Hai linişte. Fără întrebări. Dacă afli ceva, trimite-mi o adiere, ele niciodată nu mă întreabă ce îmi spune vântul la ureche.
O să le trimit până la winamp să cumpere nişte fericire ca să îţi pot trimite asta.
 Papaa!

Ceaţă..

Sunt lucruri pe care nu le recunosc. 
Nu pot sau poate că nu vreau ori poate nu ştiu dacă sufletul sau mintea mea le recunosc. Nu ştiu dacă sunt adevărate. Deci, nu am cum să recunosc ceva ce nu ştiu.
Aşa că prefer să tac, să schimb subiectul, să evit întrebările la care nu am răspuns.  
Dar în acelaşi timp mi-aş dori ca cineva să mă întrebe. 
Sau cineva să îmi răspundă. Să îmi spună cineva ce este adevărat şi ce nu. 
Ce trebuie să ştie sufletul meu şi ce nu trebuie să audă niciodată. 
Cineva să îmi spună tot ce nu ştiu eu să recunosc, să mi se spună fără să mi se ceară ceva în schimb. 

Aştept.

Aştept ziua în care voi fi fericită deplin. Aştept ziua în care nimic nu va mai conta, doar tu. Aştept acea zi când tot ce am oferit se va întoarce în sufletul meu. Aştept ziua când voi adormi şi mă voi trezi în acelaşi vis, unul real. Aştept şi cred că va veni la timp, de fapt, sper asta. Probabil acum nu e momentul, deci trebuie să mai aştept, iar eu mai aştept. Nu ştiu cât, până când, cum, de ce...dar aştept. Şi dacă va fi degeaba, nu-mi va părea rău. Şi nici asta nu ştiu de ce.

miercuri, 3 octombrie 2012

Gol.

Gol. E gol. Totul e gol. 
Cerul, îl vezi? E gol. E plin de stele, de nori, de lună, de soare, dar e gol într-un fel.
Camera asta. E atât de portocalie. Plină de haine, caiete, cărţi, hârtii, lucruri, obiecte. E plină. Dar e goală. Nu e nimic în ea. 
Corpul ăsta. E plin. Plin de tot ce e în el. Dar e gol, nu e nimic acolo.
Sufletul. Nu a mai fost de mult plin până la vârf. Şi da, a fost o dată, sau de două ori, nu-mi amintesc. Când sufletul e plin, nu prea mai e nevoie de altceva. Pur şi simplu, dacă el e plin, totul e mult mai uşor. Zbori peste toate obstacolele şi culegi soluţii pentru toate problemele. 
Când sufletul e gol, mergi agale pe drumul tău, cărându-l în spate, cum furnica îşi cară grăunţa de 3 ori mai mare ca ea. Noi ne cărăm sufletul şi încercăm să găsim şi să adunăm de pe jos fiecare firmitură de viaţă care ne-ar putea umple sufletul, dar niciodată nu e de-ajuns. Niciodată nu se umple. Nu ne putem umple singuri sufletele. E nevoie de sufletul cuiva în care să fie firmituri, mai multe sau mai puţine, dar atât de multe încât, împreună cu ale noastre să ne umple sufletul. În acel moment, avem sufletul plin, chiar dacă îl împărţim cu cineva, e plin. Şi ne dă putere, puterea de a zbura, de a culege soluţii. 
Când sufletul cuiva pleacă, ia tot ce poate, ia tot ce vrea. Ne poate lăsa mai multe firmituri decât am avut, dar în acelaşi timp ni le poate lua pe toate. Ţine de moment, de oameni, de noi. 
Unora le e frică să îşi asume riscul. Riscul de a pierde cele câteva firmituri pe care le au. Dar mie nu! Pentru că m-am oprit din a mai aduna firmituri atunci când mi-am dat seama că e degeaba. M-am oprit când am văzut că, oricâte firmituri aş fi adunat, ele ar fi dispărut. Nu ştiu, aş putea spune că sufletul meu e ca un sac fără fund şi cu cât adun mai multe firmituri cu atât am mai puţine. 
Dar odată, mai demult, mi-a spus sufletul meu că atunci când sufletul cuiva va veni spre el, va striga la toate firmiturile căzute, iar ele se vor întoarce cu viteza luminii. 
Doar atunci, sufletul meu îşi va coase toate găurile. Nu va mai fi niciuna şi toate firmiturile se vor aduna acolo, împlinindu-mi sufletul. 
Acum e gol. Nu e nimic în el. Din când în când mai adun câte o firmitură, o aşez acolo şi trag de ea cât mai mult ca să nu cadă. Ba chiar le-am făcut şi nişte etajere, ca o bibliotecă, şi le pun pe raft acolo, în speranţa că nu vor mai cădea. Dar tot cad. 
Acum e gol. 
Gol.