sâmbătă, 14 aprilie 2012

Ploua.

E aprilie, 14 aprilie. Afara ploua. A plouat cam toata ziua.. ce bine! Si-asa nu prea vroiam sa ies din casa, am avut un motiv in plus sa nu o fac. Imi place ploaia, doar atunci cand stau in casa, pentru ca pot sa privesc pe geam si sa ascult muzica, sa ma bucur de ploaie, fara sa ma ude, fara sa ma atinga. Imi place sa privesc cum ploua, cum fiecare picatura cade si se loveste de blocuri, masini, geamuri, umbrele. Cum fiecare picatura pleaca din nori sperand, poate, la o viata mai buna pe aici pe jos, dar nu o gaseste. Fiecare picatura se trezeste din visul ei, aterizand pe jos, unde mai sunt alte milioane de picaturi care au avut aceeasi soarta. Fiecare picatura ramane acolo si e mutata dupa pofta altora dintr-o parte in alta. Apoi fiecare picatura ramane intr-un loc, ori se strecoara in pamant, ori se "topeste" de caldura si dispare. Oare aceasta viata a unei picaturi de ploaie, nu se poate asemana cu viata noastra, a oamenilor? Oare nu chiar noi, traim cu o speranta vie ca vom ajunge undeva unde va fi mai bine? Si tot noi, aceeasi noi, suntem ca picaturile de ploaie, in drumul nostru catre BINE, ajungem defapt, intr-o balta, cand nu mai putem face nimic, cand trebuie sa facem ce vor altii, nu ce vrem noi, cand nu mai putem sa zburam pe unde avem chef si cand nu mai putem visa la ceva mai bun. Si aici ajungem in punctul in care, noi oamenii, ne deosebim de picaturile de apa (sau ele de noi). Noi, oricat de afundati in noroi (balta) am fi, putem sa ne ridicam, putem sa ne continuam drumul, oricat de loviti am fi, putem continua. Oricat de tare ne-ar durea, oricat de greu ni s-ar parea continuarea, ea mereu exista! Trebuie doar sa credem in ea, trebuie sa credem ca putem, trebuie sa credem ca niciodata nu e prea tarziu, nu e prea tarziu sa avem curaj, nu e prea tarziu sa ne ridicam, nu e prea tarziu sa spunem ceea ce simtim, nu e prea tarziu sa facem ce ne place si ce vrem! Trebuie sa credem si sa avem curaj!
Revenind la subiect, ca asa sunt eu, plec de la ceva si ajung la cu totul altceva, am discutat despre cum e cand ploua si stam in casa. Dar daca esti afara si incepe ploaia... ce faci? Majoritatea oamenilor isi scot umbrelele (daca le au), sau alearga pana la primul adapost. Toti facem asta, mai mereu. De ce? Nu stiu... Picaturile nu ne omoara, nu ne topesc, nu ne lovesc, nu ne agreseaza... ele doar ne uda, pentru ele noi suntem zidul de care se lovesc la aterizare, noi suntem finalul drumului lor. Ce ar fi daca, noi toti, cand ploua, am iesi afara si am avea curajul sa dansam in ploaie? Cati dintre noi am visat asta? Cati dintre noi am zis, da! la vara cand o sa ploua o sa ies si o sa stau in ploaie, si o sa ma bucur de ea! Dar cati dintre noi am facut asta? Foarte putini, iar cei care au facut-o, sunt aproape sigura ca erau impreuna cu o persoana foarte draga. Oare de ce? Cred ca dragostea ne da curaj, ne da curaj sa stam in ploaie, ne da curaj sa facem ce vrem, sa visam la orice, sa spunem ce ne trece prin cap, sa ne ridicam oricat de jos am fi si sa ne continuam drumul oricat de greu ar parea. Dragostea ne da curaj si putere! Dar... atunci cand nimeni nu se bucura de dragostea pe care o avem de dat, si atunci cand noi nu ne bucuram de dragostea nimanui... cum am putea noi oare sa dansam in ploaie, sa avem curaj, sa ne ridicam, sa continuam? Cum? Raspunsul e simplu, si mi-l dau tot eu, ca de obicei... SPERANTA! Speranta ca intr-o zi va fi mai bine, speranta ca vom avea curaj sa facem mereu ceea ce ne place, ca vom dansa in ploaie, ca ne vom ridica din orice noroi am fi, speranta ca intr-o zi ... vom sti cine este destinatarul scrisorii din postul anterior. Speranta e singura solutie a problemei, speranta!

Scrisoare către tine

Mi-e dor de tine deşi nu ştiu cine eşti. Mi-e dor de parfumul tău deşi nu ştiu ce miros are. Mi-e dor să-mi spui te iubesc deşi nu mi-ai spus vreodată. Mi-e dor să-ţi ascult vocea deşi nu am auzit-o niciodată. Mi-e dor de chipul tău adormit din fiecare dimineaţă deşi nu te-am văzut vreodată. Mi-e dor de momentele petrecute în braţele tale protectoare deşi nu am stat niciodată între ele. Mi-e dor să îţi ascult inima, deşi nu am făcut asta niciodată. Mi-e dor de tine!  (scris pe 1 martie 2012)


Am atâta nevoie să dăruiesc iubirea din inima mea... dar nu e nimeni să o primească, oare nu are nimeni nevoie de ea? Oare nu o vrea nimeni? Iar dacă o vrea cineva de ce nu vine aici să o primească, de ce nu o cere? de ce nu o caută? de ce nu mă găseşte? Nu mai vreau nimic! ... sau vreau totul?  (scris pe 19 martie 2012)