vineri, 31 august 2012

.

Tată? Eu n-am tată. E doar un tip ce-a locuit cu noi odată. 

De parcă n-aş şti când mi-e dor că totu-i trecător. 

joi, 30 august 2012

Tu.

Tu... eşti orice, oricum, oricând. 
Tu... eşti în ceea ce respir, eşti tu! 
Tu... chipul tău îl văd mereu în gând.
Tu... aşteptarea din amurg.
Tu... eşti ideea de intens, căutării mele-i dai un sens, un motiv ca să încerc mai mult.
Tu... eşti vocea ce-o ascult, eşti chemarea de demult.
Nu mai e nimic al meu, eşti tu! Nu pleca, nu spune nu! 



mască, suflet şi tăcere.


De multe ori mi-am dorit să am o mască. Să o aşez frumos peste mine şi să nu ştie nimeni cine sunt, ce vreau şi ce fac. Să nu ştie nimeni ce simt şi ce caut. Aş umbla cu această mască în sufletele tuturor, aş face ordine acolo unde e dezordine şi aş face curat în toate camerele din sufletul lor ("3 zile - Studiu despre tine" Mihaela Rădulescu). Aş afla toate sentimentele lor, toate dorinţele şi toate visele. Aş afla tot ce gândesc ei, pentru că nu m-aş opri doar la suflet, m-aş duce şi în cele mai ascunse şi îndepărtate gânduri. Aş afla lucruri pe care nici măcar ei nu le ştiu despre sine. Poate e un plan malefic, dar chiar aş face asta. Şi nu, nu e vina mea că vreau asta, e vina lor, a celor care, deşi merit, nu îşi deschid sufletul în faţa mea. Sau poate că doar simt asta, poate că nu e adevărat, dar totuşi... cred că e.
Le-aş curăţa camere de mult uitate şi le-aş arăta că ele încă există. În unele camere ei nu au mai intrat de ani de zile, dar acum vor intra, pentru că voi şterge tot praful de pe uşi. După ce voi termina toată treaba, voi pleca. La fel de repede cum am venit. Ei... ei vor rămâne surprinşi, nu vor şti ce s-a întâmplat, cine am fost, ce am vrut. Dar vor fi fericiţi să vadă ordinea pe care am lăsat-o în urmă.
Apoi îmi voi da masca jos, iar ei mă vor revedea. Vor şti cine sunt, ce vreau, ce fac, ce simt şi ce caut. Îmi vor povesti cu bucurie ce minune li s-a întâmplat cât am lipsit eu. Dar eu, eu nu voi zice nimic. Voi fi seacă. Pentru că ştiu că pe mine, cea fără mască, nu m-ar fi primit niciodată acolo, în cele mai ascunse camere, în cele mai profunde sentimente. Eu tac. Tac şi îi ascult. Dar mă întreb.. oare ce vor înţelege ei din liniştea mea? Oare vor înţelege ceva? Eu voi rămâne, acolo, cu sufletul împăcat că am făcut ce trebuia să fac. Le-am făcut viaţa mai frumoasă şi mai clară, în schimbul vieţii mele ce pare o iluzie când îmi privesc înăuntrul. Poate chiar e. Nu ştiu. Dar sunt fericită aşa. Sunt fericită să ştiu că ei sunt fericiţi acum. Poate vreodată se va întoarce roata.

Şi spuneam cu ceva postări în urmă că uneori chiar nu e nevoie de cuvinte. Dar sincer acum, dacă vrei să spui cuiva ceva şi nu îşi dă seama, ai putea mai bine să îi spui direct decât să aştepţi degeaba.
Dar eu chiar vreau o mască. Dar nu aş putea să o folosesc. Nu aş putea să mint. Aşa că fiţi fericiţi. Nu o să pot să intru acolo fără voia voastră. La revedere.

miercuri, 29 august 2012

Labirint.


Mă simt ca şi cum aş fi într-un labirint. Sunt aici de mult timp, nu ştiu de când... poate de câteva luni, de câţiva ani sau poate că de ieri, de azi. Nu ştiu de când. Cert e că până acum ştiam, cât de cât, ce trebuie să fac, pe unde să o iau, să zicem că până acum aveam indicatoare. Dar azi, mi-am dat seama că nu mai e nici un indicator, nu mai ştiu încotro să o iau ca să ajung la ieşire. E ciudat, ar trebui să fi învăţat ce trebuie să fac până acum, pentru că pe fiecare indicator scria acelaşi lucru: aşteaptă. Eu aşteptam, mergând pe unde mă duceau picioarele, mereu aşteptam. Şi acum tot asta fac, dar parca am văzut ieşirea, sau poate că mi s-a părut. Da. să zicem că mi s-a părut. E, poate, doar o iluzie. Sau poate că vreau eu să fie o iluzie, ori poate nu accept că aceasta este ieşirea. De fapt, nici nu ştiu ce vorbesc aici, cred că numai tâmpenii. Cred că acest labirint e cel mai frumos în care am fost vreodată, e verde! şi dacă îl priveşti de sus are doar câteva alei principale şi sute, poate chiar mii, de alei mai mici care le intersectează pe cele principale. Eu alerg de pe unele pe altele, uneori mă opresc pe cele principale, alteori îmi place să poposesc pe cele mici şi necunoscute. Ieşirea nu se vede de nicaieri, din nici un unghi. Oare ea există? Eu ştiu că da, paradoxal, tocmai eu ştiu că există! Cred că nu înţelegi nimic. Cum să cred că există o ieşire când ea nu apare pe nici o hartă, pe nici un indicator, pe nici o imagine a labirintului. Dar, ştii ce cred eu? Cred că labirintul acesta e plin de oameni. Oameni care caută ieşirea. Şi cred că, stând pe una dintre alei, oamenii se întâlnesc, vorbesc, iar dacă se aleg între ei, în acel moment, în faţă, le apare o poartă prin care pot ieşi. Cred ca aceasta este calea de a găsi ieşirea. Şi mai cred că eu voi găsi poarta stând pe una dintre cele mai ascunse alei, pentru că doar acolo ar putea fi omul perfect care să mă aleagă. Poate că si eu, poate că si el, ne-am oprit uneori pe cele mai mari alei sperând că, în mulţimea de oameni îl vom vedea pe ACELA. Dar tot aşteptând ne-am dat seama că pe acei oameni pe care îi căutăm îi putem găsi doar pe alei mici.
Aşa că, la revedere. Mă duc pe cea mai mică aleie pe care o văd şi aştept să se deschidă poarta. Noapte buna. 

= vacanţă!

A fost, probabil, cea mai frumoasă săptămână din această vacanţă. Aş putea regreta că am cheltuit atât de mulţi bani, dar când mă gândesc câte amintiri frumoase mi-au rămas, banii nu mai au nici un cuvânt de spus. Am avut cea mai perfectă săptămână din vacanţă, alături de nişte persoane extrordinare din viaţa mea şi ştiu că a fost atât de frumoasă doar datorită lor. Au fost unele momente care nu aş fi vrut să se termine niciodată (Sighişoara şi noaptea albă), momente pe care le voi păstra în suflet foarte mult timp de acum încolo. E atât de minunat să ai în faţă, în acelaşi timp, doi prieteni atât de minunaţi- şi spun asta pentru că mi-a luat ceva timp să reuşesc să îi am în faţă pe ambii deodată. :))
Eh... acum îmi dau seama că nu există cuvinte potrivite să exprime ce am simţit atunci. Mă uitam la ei şi nu îmi venea să cred ce trăiesc. Nu îmi venea să cred că sunt acolo, în faţa mea. Nu mi-a lipsit nimic aceste zile (doar Maia), nu mi-am dorit nimic altceva. A fost perfect fix aşa cum a fost. Nu cred că am mai trăit vreodată o săptămână atât de plină fără să regret nimic după... Dar e minunat! Nu mai am nimic de zis, poate doar să le mulţumesc lor că au fost acolo şi că mă lasă să sper că vor fi acolo mereu. 

vineri, 17 august 2012

Să fie clar.

Ai înţeles? 

Emotions.

Să zâmbim şi să mă îmbrăţişezi. Apoi să mergem unde obişnuiam să mergem mereu. Dar să nu vorbim, să nu ne spunem nimic. Să fie linişte, să comunicăm tăcând. Crezi că se poate asta? Eu cred că da. Să ne aşezăm în acel loc şi să nu ne spunem nimic. Să ascultăm Vama, sau orice altceva, pentru că acum îmi place orice. Să fie linişte şi să se audă doar muzica în urechile noastre. Cuvintele nu şi-ar avea rostul în acest moment. Cuvintele sunt prea mici şi neînsemnate, iar acum, în acest moment, simţurile sunt mult prea măreţe pentru a fi nevoie de cuvinte. Să nu fie prea cald, nici prea frig, dar ar putea să adie vântul... doar e prietenul meu. Aş vrea să stăm acolo o vreme, iar apoi să se oprească tăcerea. Putem spune orice, despre orice subiect, adică tu să spui, eu mai pot să tac încă mult timp. Aş vrea să nu încercăm să găsim cuvinte frumoase, ele există, dar nu sunt suficient de frumoase pentru acest moment, de fapt... dacă tu le găseşti le poţi spune. Apoi să plecăm, să ne lăsăm gândurile şi sentimentele acolo şi ele să nu ne urmărească. Să plecăm şi să uităm. Dar oare.. oare se poate asta? Nu cred. Dar ar fi interesant. Să plecăm oriunde, putem chiar să nu mai plecăm împreună. Eu... eu m-aş duce în parcul din livadă să mă uit la maşini şi să-mi cumpăr o doză de cola că n-am mai băut de mult. Vrei şi tu? 
Uneori am atâta nevoie de această linişte. E incredibil să poţi comunica cu cineva fără să spui nimic, şi din păcate, am FOARTE puţine persoane în viaţa mea cu care pot face asta, dar sunt destule... de fapt, mai am nevoie doar de una. :D Atât! 
Uneori liniştea mă poate ucide. Te rog să nu taci când vreau să îmi explici. Te rog să nu taci când îţi cer să îmi spui. Nu vreau să mă ucidă tăcerea, tocmai tăcerea pe care o caut în multe alte situaţii. Nu mi-a plăcut niciodată să mi se răspundă la o întrebare prin tăcere, niciodată. De ce ai face chiar tu asta? Nu-mi fă asta, te rog!
Tăcerea. Ce miracol! Ce minune! 
Cred că liniştea e pentru suflet greutatea care îl face să sufere, dar în acelaşi timp poate fi aripa care să îl înalţe. Dar oare câţi dintre noi mai putem vorbi tăcând? Oare noi, ăştia, mai existăm? Oare câţi mai suntem? 
Pe data viitoare, în linişte mulţumesc!
Noapte buna.
Au mai rămas 3 zile până la evadare!  :) 

joi, 16 august 2012

Plângem.

Plângem pentru că ne simţim singuri sau pentru că ne simţim neputincioşi în faţa problemelor, în faţa noastră. Plângem pentru că am acumulat prea multe gânduri şi sentimente. Plângem pentru a ne descărca. Plângem pentru că lacrimile nu mai pot sta în ochii nostri. Au stat prea mult timp. A venit momentul să plece. Au plecat. Plângem pentru că nu găsim cuvinte care să exprime ceea ce gândim. Plângem pentru că ştim că nu mai au rost alte lucruri. Plângem. De ce? Doar aşa, pentru că putem face asta. Plângem şi atât. Poate după asta ochii noştri sunt mai calzi, mai răbdători, mai înţelegători. Poate. 

marți, 14 august 2012

Ghiveci nr 2.

Mă întreb deseori unde încap atâtea gânduri. N-am mai scris de câteva zile deşi am atâââât de multe gânduri şi idei, dar parcă... parcă nu mai am cuvinte. Parcă nu s-au inventat încă cuvintele care să exprime tot ceea ce simt. Iar atunci când nu mai sunt cuvinte, tăcerea, este şi ea, un mod de exprimare. Am preferat să tac decât să spun lucruri greşite şi am preferat să tac decât să mă chinui să îmi găsesc cuvintele potrivite. Dar am obosit şi să tac, sau poate că m-am plictisit sau... nu ştiu. Simt că mă sufoc. Mă sufoc de gânduri şi de sentimente. Simt că trebuie să le eliberez, că trebuie să scape din mintea şi din inima mea, dar acum nu-mi găsesc cuvintele şi nu găsesc nici persoana în care să arunc cu sentimente. Uneori simt că vântul îmi e prieten: atunci când îmi adie în păr şi parcă orice i-aş spune el s-ar duce şi ar transmite cui trebuie. Simt că el e poştaşul de care am nevoie. Dar nu e. Doar mi se pare... De 2 săptămâni sunt departe de civilizaţie şi am aterizat într-un ocean de staudegeaba amestecat cu nuamcesăfac. Toată această situaţie îmi favorizează gândirea intensă :)) şi mă chinuie, foarte tare. Sunt obligată să îmi ascult inima cum suferă şi se chinuie în singurătate şi sunt obligată, în acelaşi timp, să îmi văd gândurile cum se luptă să se facă auzite.
Nu sunt perfectă, şi nu voi fi niciodată, ştiu asta! Dar nimeni nu e perfect. De fapt, nu ştim ce este perfecţiunea, pentru că pentru fiecare perfecţiunea înseamnă altceva. Dar eu ştiu, eu sunt sigură că voi găsi pe cineva perfect, perfecţiunea mea, şi mă gândesc că poate voi fi şi eu perfectă pentru cineva. Se spune deseori că ceea ce cauţi e chiar sub ochii tăi. Oare aşa e? Şi dacă e aşa, de ce nu-l văd? De ce nu mă vede?
Abia aştept să evadez, să mă simt din nou liberă şi să mă regăsesc în lumea mea. Mai e puţin şi voi evada pentru câteva zile. Voi merge unde mă vor duce picioarele, iar inima... inima vreau să intre în concediu şi să facă linişte. Atât îmi doresc. Să tacă, nu vreau să o mai aud, e atât de gălăgioasă. Mă oboseşte.
Cred că cel mai frică îmi e de singurătate. Oare aş putea trăi singură? Mi-e imposibil să-mi imaginez asta. Imposibil, deşi mă simt singură de nenumărate ori. Aş vrea să am siguranţa că cei care sunt acum lângă mine nu vor pleca vreodată, indiferent cât de depărtate vor fi trupurile noastre, aş vrea să fiu sigură că nimeni şi nimic nu va interveni între noi şi nu ne va strica prietenia. Dar cine îmi poate da siguranţa asta??? Ei? Nu. Sunt doar cuvinte până la urma... Poate nici nu va fi din vina lor, dar va fi. Poate nici nu vor vrea asta, dar se va întâmpla. Şi nu vreau să îmi spună cineva că vor apărea alţii când ei vor pleca, pentru că eu vreau ca ei să rămână, nu să plece. Eu vreau ca peste 50 de ani să ne înţelegem la fel de bine şi să comunicăm la fel de mult. Dar, degeaba vreau. Nimeni nu mă poate asigura. Poate doar speranţa şi... încrederea. Am obosit să sper, dar voi spera toată viaţa. Am obosit să mai am încredere, dar asta nu se va schimba niciodată.
Toată postarea asta e un mare rahat. E ca şi cum faci o mâncare şi pui tot ce ai în casă, de la morcov până la banane, de la căpşuni până la peşte. Iese un mare rahat. Dar acestea sunt gândurile mele, mai am şi altele, dar acestea au fost cuvintele pe care le-am găsit azi, poate aş fi găsit şi altele, dar nu are rost. Noapte bună, pe data viitoare!
Mi-e dor şi doare!

duminică, 5 august 2012

Eu?

17 ani? Eu? Am eu 17 ani şi 6 luni şi...9 zile? Am eu 17 ani? Doamne fereşte. Am eu atâţia ani? Merg pe stradă şi întâlnesc oameni bătrâni, care sunt bătrâni de când mă ştiu, care vorbesc cu bunica mea minute în şir iar eu mă gândesc zâmbind cum... era la fel, şi anul trecut, şi acum 2 ani, şi acum 10 ani când abia aşteptam să plecăm mai departe. Mereu tanti X şi tanti Y o întrebau pe bunica: a cui e? iar bunica răspunea mândră: a Oanei  răspunsul venea mereu acelaşi: Vaai, ce mare a crescut!  Şi da, creşteam. Dar atunci... atunci mi se părea că lumea zice doar aşa, că nu au ce zice. Dar acum? :-O Acum au zis la fel şi... şi am simţit! Am simţit!!! Au dreptate! :-O  O doamne, cât am crescut! O doamne, sunt atât de mare. Adica, vrei să-mi spui că iarna asta fac 18 ani? Nu se poate, nu pot să cred aşa ceva. Cine mă minte? Nu poate fi adevărat! 
17 ani. Atât de mult... 17 ani. Am 17 ani? Vorbim serios? Chiar am 17 ani? 

Mi-e dor?

Da. Mi-e dor. De ce mi-e dor? Nu ştiu. Poate de tine, poate de el, poate de ea, poate de ei sau poate... poate de mine. Poate mi-e dor de mine, de zâmbetul pe care îl am când sunt acolo, de fericirea pe care o simt când sunt lângă ei. Poate mi-e dor să intru în blocul ăla răcoros după căldura de afară, poate mi-e dor să îmi sară Maia în braţe de fiecare dată când ajung acasă, poate mi-e dor să îmi spună cineva "Hai, ieşim azi?" şi să zic da fără să mă gândesc unde, pentru că... pentru că sunt cu ei. Poate mi-e dor să mă trezesc în fiecare dimineaţă şi să merg la sală. Poate mi-e dor să merg în fiecare dimineaţă la şcoală. Poate mi-e dor de orele de română în care ori dormim, ori scriem, ori râdem. Poate mi-e dor de glumele profei de mate pe care am impresia că doar eu le înţeleg (doar eu râd). Poate mi-e dor de toţi profii noştri drăguţi, de toate pauzele ce par uneori interminabile, iar alteori fooooarte scurte. Poate mi-e dor şi de orele naşpa de chimie când lua jumătate de clasă 2, şi poate chiar de orele de sport când mă enerva la culme profa cu ideile ei foarte "deştepte". Dar... dar poate mi-e dor şi de parcul central, parcul din livada, parcul de la teatru, parcul de la saguna, sub tampa... poate mi-e dor de toate astea! Dar poate mi-e dor şi de momente. Momentele în care stăm pe bancile exterioare parcului din livadă şi ne uităm la maşini. E foarte interesant, cine nu a făcut asta niciodată, merită încercat! 
De fapt, acum ştiu de ce mi-e dor. Mi-e dor de oameni! Aici nu sunt oameni. Mi-e dor să îi privesc, să îi studiez, să îi admir, să îi aud. Mi-e dor să fiu între oameni, să fiu unul dintre ei. 
Concluzionând, mi-e dor de civilizaţie. Niciodată în viaţa mea pentru nimeni şi nimic în lume nu o să mă mut la ţară. Şi se zice că niciodată să nu zici niciodată, dar de data asta sunt sigură, mai bine mor de foame şi n-am unde sta decât să stau la ţară toata viaţa! 
Deci, da! Mi-e dor. Mi-e dor de toate astea... Dar, cui îi pasă? Pe cine interesează? Pentru cine contează toate astea? 

sâmbătă, 4 august 2012

Atunci când...

Atunci când majoritatea oamenilor din jurul tău sunt slabi... ce faci? Când persoanele pe care le credeai cele mai puternice, odată, acum le vezi ca fiind slabe, fără personalitate, fără păreri, fără atitudine. Ce faci? Ce faci atunci când ei pun la suflet tot, toate problemele din lumea asta, tot ce e rău pe lumea asta... Ce faci atunci? 
Să-mi spună cineva! Ce faci atunci? Eu... eu nu ştiu ce să fac...

joi, 2 august 2012

Discuţie.

-Ce îţi place la mine? 
-Nu ştiu...
-Gândeşte-te, trebuie să fie ceva.. 
-Ochii.
-De ce?
-Pentru că sunt ca ai mei.
-Aha... altceva? 
-Hmm.. mâinile.
-De ce? 
-Pentru ca ai unghiile lungi şi ai un inel pe deget, şi mâinile tale seamănă cu ale lui mami.
-Da?
-Da..
-Şi altceva ce îţi mai place la mine? 
-Nu ştiu.
-Mai gândeşte-te.
-Îmi plac obrajii tăi.
-De ce?
- Pentru că sunt aşa... fini.
-Ciudat. Ce îţi mai place altceva?
-Nasul tău.
-De ce?
-Pentru că are două găuri.
-Toate nasurile au doua găuri.
-Da, dar...
-Ok, ce altceva îţi mai place?
-Sufletul şi inima. 
-De ce?
-Pentru că bate: bumm bumm.
-Şi sufletul de ce îţi place?
-Pentru ca arată aşa...
-Cum arată?
-Nu ştiu.
-Păi gândeşte-te.
-E aşa... într-un fel..
-Cum?
-Nu ştiu, de fapt în loc de suflet am vrut să zic creier.
-De ce?
-Pentru că îmi place.
-De ce?
-Că eşti isteaţă.
-De ce crezi asta?
-Pentru că mereu ţipi la mine.
-Şi pentru asta crezi că sunt isteaţă?
-Da... Uite, cred că sufletul tău e aici în năsucul ăsta.
- ???
-De fapt, uite, sufletul e într-o nară, iar creierul în cealaltă.
-Eşti ciudat! 
-Ok.


Aceasta este o discuţie purtată cu fratele meu înainte de culcare. Ciudat! Da, foarte ciudat! El glumea oricum. Nu îi place nimic la mine. 

Dar...

Da..am nevoie de răbdare. Să aştept. Să rabd. Să sper. Asta voi face, nu am altceva de făcut. Bafta mie!
Dar oare.. oare mai există oameni? Să speram...

Dar oare.. oare mai există iubire? Probabil..
Dar oare.. oare mai există fericire? Aici ştiu răspunsul. Există când nu eşti singur. 
Dar oare.. oare până când putem spera? Până mâine? Până la anul? Până murim?
Dar oare.. oare nu murim înainte să murim? Ba cred că da..
Dar oare.. oare nu murim puţin câte puţin în fiecare zi singuri, dar înviem, tot puţin câte puţin, atunci când avem lângă noi oameni.?
Ce spun se aude aiurea, mă-ntorc la silaba dintâi. 
Dar oare.. oare mai există oameni?  
Da! Mai există oameni. Mai există iubire. Mai există fericire şi speranţa există cât de mult vrem noi să existe. 
Dar.. dar toate aceste lucruri există în anumite momente, nu mereu le ai lângă tine, nu mereu le simţi aproape.
Voi rezista. Sunt sigură de asta. Am făcut-o de atâtea şi atâtea ori. De atâtea şi atâtea ori.... 
Mai sunt multe zile...multe! Până atunci, aştept acea zi când mâine voi fi fericită. 

Nu.

Singurătate. Struguri. Tristeţe. Trezit devreme. Ajutor. Descurajare. Grijă. Plictiseală. Deznădejde. Lipsă net. Melancolie. Dor. Vise. Speranţe. Muzică.Verde. Maia. Frică. Intoleranţă. Teamă. Panică. Linişte. Mizerie. Prizonier. Copaci.  Roşii. Câini. Aşteptare. Gânduri. Singurătate şi... cred că am uitat ceva. Ahh, da! Singurătate- din plin.

Şi da! Am avut dreptate, ca în majoritatea timpului. Acum mi-aş fi dorit să nu am dreptate, dar am, din nou, am dreptate. Am avut dreptate să îmi fie teamă în postarea anterioară. Am avut tot dreptul. Pentru că.. sunt de 4 zile aici şi deja totul e schimbat. TOTUL!
 Oare când mă voi întoarce se va schimba cum era? Nu cred!
Dar s-a schimbat. De 4 zile nu am mai vorbit cu aproape nimeni. De 4 zile mă uit la toate porcăriile de la tv. De 4 zile mă gândesc non-stop la cât de bine mi-ar sta pe o bancă în parc. De 4 zile mă gândesc la ei.
De 4 zile.
Mai urmează încă foarte multe, iar ăsta este cel mai îngrijorător lucru. Mai urmează multe zile. Dacă aş putea măcar să nu mă mai gândesc... dar nu pot. :( Mă gândesc non-stop. Şi non-stop se conturează acel sentiment de dor, deşi încerc să îl înlătur, nu vrea! pentru că ştie că mai urmează multe zile. Nenumărate zile. Mi-e dor.
Oare şi voua?
Mie da!
Tare!
Deja!

Şi...

Şi nici măcar n-am mai vorbit...