marți, 14 august 2012

Ghiveci nr 2.

Mă întreb deseori unde încap atâtea gânduri. N-am mai scris de câteva zile deşi am atâââât de multe gânduri şi idei, dar parcă... parcă nu mai am cuvinte. Parcă nu s-au inventat încă cuvintele care să exprime tot ceea ce simt. Iar atunci când nu mai sunt cuvinte, tăcerea, este şi ea, un mod de exprimare. Am preferat să tac decât să spun lucruri greşite şi am preferat să tac decât să mă chinui să îmi găsesc cuvintele potrivite. Dar am obosit şi să tac, sau poate că m-am plictisit sau... nu ştiu. Simt că mă sufoc. Mă sufoc de gânduri şi de sentimente. Simt că trebuie să le eliberez, că trebuie să scape din mintea şi din inima mea, dar acum nu-mi găsesc cuvintele şi nu găsesc nici persoana în care să arunc cu sentimente. Uneori simt că vântul îmi e prieten: atunci când îmi adie în păr şi parcă orice i-aş spune el s-ar duce şi ar transmite cui trebuie. Simt că el e poştaşul de care am nevoie. Dar nu e. Doar mi se pare... De 2 săptămâni sunt departe de civilizaţie şi am aterizat într-un ocean de staudegeaba amestecat cu nuamcesăfac. Toată această situaţie îmi favorizează gândirea intensă :)) şi mă chinuie, foarte tare. Sunt obligată să îmi ascult inima cum suferă şi se chinuie în singurătate şi sunt obligată, în acelaşi timp, să îmi văd gândurile cum se luptă să se facă auzite.
Nu sunt perfectă, şi nu voi fi niciodată, ştiu asta! Dar nimeni nu e perfect. De fapt, nu ştim ce este perfecţiunea, pentru că pentru fiecare perfecţiunea înseamnă altceva. Dar eu ştiu, eu sunt sigură că voi găsi pe cineva perfect, perfecţiunea mea, şi mă gândesc că poate voi fi şi eu perfectă pentru cineva. Se spune deseori că ceea ce cauţi e chiar sub ochii tăi. Oare aşa e? Şi dacă e aşa, de ce nu-l văd? De ce nu mă vede?
Abia aştept să evadez, să mă simt din nou liberă şi să mă regăsesc în lumea mea. Mai e puţin şi voi evada pentru câteva zile. Voi merge unde mă vor duce picioarele, iar inima... inima vreau să intre în concediu şi să facă linişte. Atât îmi doresc. Să tacă, nu vreau să o mai aud, e atât de gălăgioasă. Mă oboseşte.
Cred că cel mai frică îmi e de singurătate. Oare aş putea trăi singură? Mi-e imposibil să-mi imaginez asta. Imposibil, deşi mă simt singură de nenumărate ori. Aş vrea să am siguranţa că cei care sunt acum lângă mine nu vor pleca vreodată, indiferent cât de depărtate vor fi trupurile noastre, aş vrea să fiu sigură că nimeni şi nimic nu va interveni între noi şi nu ne va strica prietenia. Dar cine îmi poate da siguranţa asta??? Ei? Nu. Sunt doar cuvinte până la urma... Poate nici nu va fi din vina lor, dar va fi. Poate nici nu vor vrea asta, dar se va întâmpla. Şi nu vreau să îmi spună cineva că vor apărea alţii când ei vor pleca, pentru că eu vreau ca ei să rămână, nu să plece. Eu vreau ca peste 50 de ani să ne înţelegem la fel de bine şi să comunicăm la fel de mult. Dar, degeaba vreau. Nimeni nu mă poate asigura. Poate doar speranţa şi... încrederea. Am obosit să sper, dar voi spera toată viaţa. Am obosit să mai am încredere, dar asta nu se va schimba niciodată.
Toată postarea asta e un mare rahat. E ca şi cum faci o mâncare şi pui tot ce ai în casă, de la morcov până la banane, de la căpşuni până la peşte. Iese un mare rahat. Dar acestea sunt gândurile mele, mai am şi altele, dar acestea au fost cuvintele pe care le-am găsit azi, poate aş fi găsit şi altele, dar nu are rost. Noapte bună, pe data viitoare!
Mi-e dor şi doare!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :