miercuri, 29 august 2012

Labirint.


Mă simt ca şi cum aş fi într-un labirint. Sunt aici de mult timp, nu ştiu de când... poate de câteva luni, de câţiva ani sau poate că de ieri, de azi. Nu ştiu de când. Cert e că până acum ştiam, cât de cât, ce trebuie să fac, pe unde să o iau, să zicem că până acum aveam indicatoare. Dar azi, mi-am dat seama că nu mai e nici un indicator, nu mai ştiu încotro să o iau ca să ajung la ieşire. E ciudat, ar trebui să fi învăţat ce trebuie să fac până acum, pentru că pe fiecare indicator scria acelaşi lucru: aşteaptă. Eu aşteptam, mergând pe unde mă duceau picioarele, mereu aşteptam. Şi acum tot asta fac, dar parca am văzut ieşirea, sau poate că mi s-a părut. Da. să zicem că mi s-a părut. E, poate, doar o iluzie. Sau poate că vreau eu să fie o iluzie, ori poate nu accept că aceasta este ieşirea. De fapt, nici nu ştiu ce vorbesc aici, cred că numai tâmpenii. Cred că acest labirint e cel mai frumos în care am fost vreodată, e verde! şi dacă îl priveşti de sus are doar câteva alei principale şi sute, poate chiar mii, de alei mai mici care le intersectează pe cele principale. Eu alerg de pe unele pe altele, uneori mă opresc pe cele principale, alteori îmi place să poposesc pe cele mici şi necunoscute. Ieşirea nu se vede de nicaieri, din nici un unghi. Oare ea există? Eu ştiu că da, paradoxal, tocmai eu ştiu că există! Cred că nu înţelegi nimic. Cum să cred că există o ieşire când ea nu apare pe nici o hartă, pe nici un indicator, pe nici o imagine a labirintului. Dar, ştii ce cred eu? Cred că labirintul acesta e plin de oameni. Oameni care caută ieşirea. Şi cred că, stând pe una dintre alei, oamenii se întâlnesc, vorbesc, iar dacă se aleg între ei, în acel moment, în faţă, le apare o poartă prin care pot ieşi. Cred ca aceasta este calea de a găsi ieşirea. Şi mai cred că eu voi găsi poarta stând pe una dintre cele mai ascunse alei, pentru că doar acolo ar putea fi omul perfect care să mă aleagă. Poate că si eu, poate că si el, ne-am oprit uneori pe cele mai mari alei sperând că, în mulţimea de oameni îl vom vedea pe ACELA. Dar tot aşteptând ne-am dat seama că pe acei oameni pe care îi căutăm îi putem găsi doar pe alei mici.
Aşa că, la revedere. Mă duc pe cea mai mică aleie pe care o văd şi aştept să se deschidă poarta. Noapte buna. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :