joi, 27 septembrie 2012

Fericire!

Nu prea am chef de scris, sunt obosită. Vreau să zic doar că mi-am luat mult aşteptatul bilet la Voltaj, 11 octombrie. E minunat să stau şi să îl privesc, îmi aduce valuri de fericire în suflet, deşi abia mai pot respira din cauza răcelii.
Pe lângă asta, sâmbătă mergem la concert Voltaj în Sinaia. O să fie super!!! Abia aştept.
Până atunci însă, ne aşteaptă testul de mâine de la mate...deciiii nasoală treaba, dar ne descurcăm noi. 
Bafta nouă! :)) 

miercuri, 26 septembrie 2012

Ieşi!

Da. A venit şi asta. Nu îmi doream să vină niciodată, dar, e aşa de nesimţită încât niciodată nu aşteaptă să fie invitată. Apare fix când nu te aştepţi şi stă cât vrea ea. Nu îţi plăteşte chirie, dar tu plăteşti ca să o dai afară, plăteşti bani mulţi, dar ea tot pleacă când vrea.  
E vorba de răceală. A venit prima răceală din clasa a 12-a. O urăsc, deşi abia a început. Dureri de cap, dureri de gât, nas înfundat, pastile, somn, oboseală... urăsc asta!
Vreau să plece. Cât mai repede. De ce nu pleacăăăă? O aştept, o invit afară, îi dau şi pastile, doar să plece. 
Plec şi eu, mă aşteaptă matematica. Pa!

Răbdare..

Am vrut să scriu aseară. Chiar am vrut. Aveam şi ce... aveam, parcă, un milion de lucruri de spus. Dar nu am putut. Din nou m-am culcat dupa ora 00:30, la fel ca şi noaptea anterioară iar asta nu e bine deloc! Deloc! Trebuie să dorm mai mult, adică să mă culc mai devreme. Dar e atât de greuuu...
În fine. Acum vreau să scriu despre răbdare. E genial să poţi să ai răbdare. Răbdare să vină autobuzul, să se termine ora, să vină nu ştiu ce zi importantă. Răbdarea asta fizică, simplă, pe care, chiar dacă uneori nu o avem, nu depinde de noi cât de repede se întâmplă un lucru. Când se sună, s-a terminat ora, când au trecut zilele, a venit acea zi etc. Deci noi, ca oameni, nu putem influenţa aceste lucruri, putem doar să le aşteptăm.  
Mai există, totuşi, şi răbdarea faţă de oameni, care e foarte grea! Să ai răbdare ca un om să îţi ceară scuze, să ai răbdare să vadă sau să înţeleagă un lucru etc. E cea mai grea răbdare. Iar eu, eu nu pot să aştept. Eu nu vreau o viaţă în care să trebuiască să aştept oameni. Nu e pentru mine asta. Eu vreau acum, să se întâmple tot ce trebuie să se întâmple. Dar stai! Poate chiar în acest moment se întâmplă! Se întâmplă ce trebuie să se întâmple. Ciudat!
Deci, cum spuneam, eu nu vreau să aştept oameni. Dacă ei nu se hotărăsc dacă mă vor sau nu în viaţa lor, atunci voi pleca, pentru că, dacă mă vor, vor veni după mine. Şi da, să ştiţi că am plecat de câteva ori. Trebuie să avem curaj! Şi da, unii au venit după mine, chiar dacă alţii nu au venit. Din această treabă mi-am dat seama că cei care n-au venit, nici nu meritau să vină. Au venit după mine şi fără să mai aştepte au înţeles, cât de cât, ce vroiam eu să înţeleagă.

E  foarte ciudat când faci ceva şi nu ştii de ce. Pur şi simplu! Nu ştiu dacă mă crede cineva, nici eu nu mă cred, dar am avut răbdare cu cineva. Nu regret. A meritat. Dar oare mai merită a doua oară? Mai merită asumarea acestui risc? Care risc? Acela de a pierde câteva luni, sau ani, din viaţă, aşteptând, pentru a câştiga un om, un prieten, un umăr care să îţi susţină capul când ţi-e greu. 
Da, e greu să aştepţi oameni. Dar eu am crezut în continuu că merită. Am crezut în aşteptarea mea şi a dat roade. Am crezut în reuşita mea şi îmi spuneam mereu că dacă nu voi reuşi, măcar am încercat. Pe atunci nu m-am gândit că pierd timp din viaţa mea, dar chiar dacă mă gândeam, tot cred că aveam răbdare pentru că am simţit că merită. Pentru mine nu era o pierdere de timp, erau doar încercări. Încercări pentru a ajunge la reuşită. 
Mă duc la şcoală. Pa.
P.s.: A se observa ora la care am scris. Bună dimineaţa!

marți, 25 septembrie 2012

Chităreală la miezul nopţii...

A trecut jumătate de oră de la miezul nopţii. Mâine mă trezesc ca de obicei, la 5:45. În general, dorm foarte puţin, dar totuşi, de când a început şcoala nu cred că mi s-a mai întâmplat să am calculatorul pornit la această oră, deci aş putea spune că am făcut primul record în acest an şcolar. 
Nu cred că ghiceşte nimeni ce fac eu la ora asta... Nici măcar eu nu m-aş fi gândit vreodată că aş putea face asta la o asemenea oră. Mda... am început să învăţ la chitară "un elefant" şi "O lume minunata!" şi alte asemenea melodii. Sunt nebună. Ce fac eu la ora asta aici?
Oare ăsta e acel an despre care spune toată lumea că e greu? Asta e tot ce îmi arată? Cu asta vrea să mă sperie el? Hahaha, hai să văd ce poţi clasa a 12-a, abia aştept să vin aici şi să mă laud cu n variante făcute la mate şi alte asemenea chestii. Momentan mă laud că am învăţat "O lume minunata"... Genial. Ăsta înseamnă an greu? Sau de acum începe? Dar când începe? De ce nu începe de la început???
Una peste alta azi am trăit o zi importantă. Am negociat planificările mele -parţiale- pentru următoarele 2 luni, adica concert Voltaj pe 11 octombrie, majorat Ale pe 20 şi meci Steaua pe 22 noiembrie. E ceva nu? Sunt foarte fericită şi abia aştept să le trăiesc pe toate.
Încerc să închid. 
Noapte bună.

vineri, 21 septembrie 2012

Vineri.

Azi am râs. Foarte mult! 
Foarte mult. Prea mult. Destul. Îndeajuns... Nu ştiu. Ştiu doar că am râs. 
Acum mă simt ciudat, poate pentru că am râs prea mult, habar n-am. Mă simt tristă, obosită, singură... etc.
De aseară ploua încontinuu. Ploaia mă supără uneori. Mă supără când e atât de multă apă în jur, dar mă şi bucură, îmi dă o stare de linişte sufletească atunci când deschid geamul şi las ploaia să ajungă la urechile mele. E drăguţă.
Azi am întârziat pentru prima dată în clasa a 12-a, măcar de acest fapt sunt sigură că nu e şi ultima dată. :)))
Azi mi s-a făcut dor -probabil din cauza ploii- să simt ceva, acolo, undeva în inima mea. Dar... degeaba. Cu tot optimismul meu de care dau dovadă deseori, mereu mă mint. Eu ştiu, în sinea mea, că persoana pe care o caut (şi poate mă caută) e undeva departe, departe de tot. Şi ştiu că nu va apărea acum. Atunci, de ce naiba o mai aştept??? Mai bine să mă întorc la întâia dragoste. 

Matematica. Nu m-a trădat niciodată. Ahh, ba da! M-a trădat mereu când am uitat-o pentru câteva zile, deci a fost vina mea, am făcut-o să sufere pentru că nu i-am dat atenţie...
Eh, să lăsăm totuşi ploaia să ne spele inima, gândurile, gecile de piele şi, dacă avem, umbrelele. 
Pa.

joi, 20 septembrie 2012

O primă ultimă dată.

Ne- zis profa de mate să avem grijă să nu ne îndrăgostim anul acesta.
 Hah, nici o grijă, eu personal nu prea am de cine. Sper însă, să îmi rămână îndrăgosteala faţă de acest început promiţător de clasa a 12-a. :)) Gluma-i glumă dar, ce naiba mai e şi acest an? De ce e ultimul? De ce trebuie să fie un ultim an? 
Ştiu că va trece foarte repede, dar nu vreau asta.
 A trecut deja aproape o săptămână, dar simt că nu a trecut degeaba, simt că am făcut foarte multe lucruri pentru prima săptămână de clasa a 12-a, simt că am trăit fiecare clipă a acestor 4 zile şi mă bucur foarte mult că simt asta. Mă simt împăcată cu mine, simt că totul e sub control, că totul o să fie bine şi o să iasă cum trebuie. Dar, tare curioasă sunt cât mă vor ţine aceste sentimente?!
Azi am fost de servici, m-am plictisit şi nu prea... :)) A fost ok, în orice caz. Şi da, logic că m-am gândit că e ultima dată când sunt elev de servici pe şcoală
De acum în colo vor fi multe... ultime dăţi. Dar trebuie să le trăim şi să ne bucurăm de ele aşa cum sunt, pentru că, trăim ultimul an de liceu, perioada care, cică, e cea mai frumoasă din viaţa multora. Eu sper să fiu printre fericiţii care au şi ani mai buni. :D Vom vedea. 
Şi doamneee, dacă aş reuşi câteva zile să adorm mai repede, ce minune ar mai fi!!! 
Noapte bună. 
P.s.: Probabil voi scrie foarte des în această categorie, va fi acel moment din fiecare seara în care mă voi gândi : ce am simţit azi? , pentru că da, în fiecare zi simţim ceva, pentru că în fiecare zi, în fiecare oră, profii ne vorbesc despre bac! :)) 
Gata, plec. Pa! 

miercuri, 19 septembrie 2012

Mate.

Am avut şi mate. A fost interesant, parcă a intrat puţin stres şi în mine, dar nu mult, cât să mă împingă să fac ceva. Mi se pare super tare că profii de la materiile la care dau eu bac fac pregătire suplimentară (pe gratis, în afara orelor), asta trebuie să ne motiveze şi mai tare să învăţăm. Şi mi se pare super tare că majoritatea celorlalţi profi o să ne cam lase în pace anul acesta! :)) O să fie bine bine, sunt sigură de asta!
Mâine sunt de servici, aşa că mă voi plictisi. Am temă la mate şi teoretic nu sunt obligată să o fac, dar pentru că nu prea am ce să fac altceva, mă apuc de nişte derivate. :D Adios!

Prima zi..

Că tot am început clasa a 12-a, m-am gândit să fac o categorie de postări în care să pun tot ce o să scriu în acest an şcolar, pentru că sunt sigură că vor fi multe, despre bac, despre pregătiri, despre evenimente, majorate etc etc. Deci prin urmare, aceasta este prima postare oficială în această categorie, o să o pun şi pe cea în care întreb timpul unde se duce, pentru că tot despre asta e vorba. 
Azi a fost prima zi de şcoală de clasa a 12-a. Toţi profii ne-au vorbit despre bac. Toţi! Dar e bine, am început pregătirea suplimentară la info (cu programa şi planificarea capitolelor pe săptămâni), deci tot ce va trebui să fac la această materie va fi să o ascult pe dirigă, să mergem toţi după viteza ei şi să rezolvăm problemele ce ni le dă. Nimic mai simplu. Nici la română nu pare a fi atâââât de greu, iar la matematică, avem de muncă, asta e singura concluzie până acum.
Mă încearcă nişte sentimente ciudate, care vreau să dispară cât mai curând, pentru că sunt foarte ciudate. Adică simt că începe cu adevărat ultimul an de liceu, o să vină bacul, iar eu, eu nu mă stresez deloc. O fi bine? O fi rău? Nu ştiu, dar am sentimentul că acest no stress o să mă ţină până mă aşez într-o bancă să dau prima probă scrisă la bac. :)) Iar asta nu e indicat să se întâmple.
Mâine am mate pentru prima dată în acest an, sper să ne spună ceva, orice, să mă sperii şi eu puţin. :))) E ultima mea şansă să mă sperii. Deci, să vedem ce o să fie.
 În rest, cred că va fi cel mai frumos an din liceu. Am acest sentiment pentru că e şi foarte greu, iar faptul că e ultimul, sper eu că ne va apropia mai mult ca şi colectiv. Ce mă supără cel mai mult e că... va trece FOARTE repede, şi ştiu asta, sunt conştientă, dar nu avem ce face, nu ne putem împotrivi în faţa timpului, putem doar să profităm de fiecare zi împreună. 
Atât. 
Bine ai venit clasa a 12-a! Nu ştiu dacă te aşteptam sau nu, dar ai venit, aşa că, nu mai am ce să comentez. 
Noapte bună! Apropo de asta, ar trebui să dorm mai mult!!! :))

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Gălăgie.

Cineva să mă ajute. Cineva să vină şi să îmi scoată toate sentimentele din mine. Să nu mai rămână nici unul. Nu vreau să mai simt nimic. Nu vreau să mai vreau ceva. Am obosit. 
M-a obosit gălăgia din mine, gălăgia sentimentelor şi a gândurilor mele. 
E atât de obositor. 
Vreau să mă întind şi să privesc stelele şi să nu simt nimic, să nu vreau nimic, să nu cer nimic. 
De ce nu pot? De ce nu pot să scap de gălăgia asta??? De ce nu pot să o arunc, să o vând, să o închiriez altcuiva, de ce nu pot să mă despart de ea? Să o las undeva pe o stradă şi să o ia altcineva acasă, eu nu o mai vreau. De ce nu pot face asta? 
Vreau linişte în mine. 
Totul să tacă.
 Totul să se oprească.
 Dar nu se întâmplă asta niciodată... niciodată nu e linişte, nici când dorm nu e linişte în mine. 
Niciodată.
 De ce? 

vineri, 14 septembrie 2012

Bleach.

Căcat. 
Aş vrea să mă trezesc într-o dimineaţă şi să nu-mi mai pese. General vorbind, să nu-mi mai pese. Să mă doară fix undeva de cât e ceasul, de ce zi e, de ce trebuie să fac. Să nu mă intereseze ce fac ceilalţi, dacă s-au trezit, dacă încă dorm. Să nu le zic "Bună dimineaţa!", să nu îi întreb ce fac, să nu îi chem la o plimbare, să nu le cer nimic, să nu vreau nimic. Aş vrea aşa să mă trezesc într-o dimineaţă, şi să nu mai am gânduri, să nu mai am vise, să nu mai am speranţe, să nu mai am păreri, să nu mai am nimic. Doar să mă trezesc şi să privesc lumea asta în care trăim, să o privesc şi.. să nu îmi pese. Aş vrea să ştiu şi eu cum e să nu îţi pese de restul. Nu cred că am trecut vreodată prin asta, şi dacă am zis vreodată că nu îmi pasă, am încercat doar să îi spun asta minţii mele, căreia oricum îi păsa. 
Aş vrea să plâng acum şi să nu-mi pese de ce, să nu mă gândesc de ce. Dar nu o să o fac, pentru că dacă o fac, mâine mă vor durea ochii, şi nu vreau să mai trec prin asta. Dar... chiar aş vrea să nu am motive să plâng, dar am.................................
Sau poate o să o fac, oricum durerea din interior va fi mereu mai mare decât cea exterioară, aşa că, tot degeaba. 
N-am avut o zi proastă, dar...
Am minţit mai sus, n-aş vrea să ajung niciodată să nu-mi mai pese. Mi-aş dori poate ca cei de care îmi pasă... să le pese şi lor. Mereu, nu cu program. În fiecare minut al zilei, cum îmi pasă şi mie de ei, nu doar din când în când. Dar, cu siguranţă din nou cer prea multe şi va trebui să mă resemnez din nou şi să nu mai vreau  să primesc tot ce ofer. Sau... hei! M-am prins, eu ofer prea multe. Am înţeles acum, o să schimb asta dacă chiar e nevoie. Poate aşa o să ajung să îmi pese mai puţin şi să mă doară mai puţin treaba asta. 
Mâine e o nouă zi, o nouă şansă, o nouă posibilitate. Poate mâine mă voi trezi şi nu-mi va mai păsa. Dar cine ştie despre care mâine vorbesc eu aici?!
Căcat. 

joi, 13 septembrie 2012

Timp, unde alergi?

Şi vine clasa a 12-a. Ce se întâmplă cu noi? Ce e cu timpul acesta, de ce trece atât, dar atât de repede?! Am greşit atât de mult încât să nu merităm răbdarea timpului?... să nu merităm să ne aştepte? Să ne aştepte să trăim, să zâmbit, să petrecem, să învăţăm, să ne dăm seama că...va trece?

Scris pe 13 iulie 2012.

miercuri, 12 septembrie 2012

A fost şi Vară.

N-am mai scris de câteva zile. Nu mai am ce. Nu s-a schimbat nimic în viaţa mea, poate doar atitudinea mea faţă de ea. Doamne, cât de important e asta!!!  Atitudinea faţă de tine, faţă de ceilalţi, faţă de tot ce te înconjoară. Asta e cel mai important în viaţa asta. Poţi să n-ai bani, să n-ai prieteni, să n-ai nimic. Dacă ai o  atitudine bună, câştigi foarte multe lucruri fără să îţi dai seama. 
Câteva zile am fost undeva sub nivelul mării (a se citi praf) psihic vorbind, dar ieri, cred, mi-am dat seama că pierdusem atitudinea pozitivă şi pierdusem felul meu de a mă resemna. Nu am vrut să mă mai resemnez cu situaţia, am vrut să fac ceva, să schimb ceva, dar n-am reuşit decât să-mi schimb atitudinea, ceea ce a fost o proastă alegere. Mă bucur însă că am reuşit să mă salvez din "gaura neagră" :)). E o reuşită, de obicei îmi lua mult mai mult timp. 
Acum mă bucur, am revenit şi încep să fiu din nou eu. Eu care are un program, care are o activitate. Încă nu a început totul (şcoala) dar simt că e din ce în ce mai aproape... începutul. Mă uit în oglindă şi mă văd din nou. Aceeaşi eu care eram şi anul trecut. Aceeaşi eu care eram şi acum 3 luni. 
Pentru mine abia acum începe să se termine vara. Simt aşa cum se scurge încet încet, încă puţin şi dispare. Sau a dispărut deja? Nu îmi dau seama.
 N-am avut o vară perfectă, niciuna nu cred că e fix aşa cum vreau eu. De fapt, să schimbăm gândirea, poate una va fi atât de tare încât mă va lăsa cu gura căscată, până atunci trăiesc veri naşpa, ca să pot să rămân atunci cu gura..căscată. Cum spuneam, vara asta a fost... hmmm, destul de ok. N-am făcut lucruri măreţe, nu m-am angajat, nu am învăţat... Pur şi simplu. Am stat. Asta se face vara nu? Am avut însă şi bucăţi de vară fericite, care aş fi vrut să nu se termine niciodată. Momentele când ai lângă tine cele mai importante persoane din viaţa ta sunt nepreţuite, oriunde ar fi şi oricând ar fi. Şi da, pentru câteva zile i-am avut în jur. Pentru câteva ore i-am avut în faţă. Mă uitam la ei şi aş fi avut nevoie de o eternitate care să îi ţină acolo, în faţa mea, aş fi vrut o noapte mai lungă, aş fi vrut ca în acea dimineaţă soarele să doarmă şi să nu răsară. Dar, cum toate lucrurile frumoase se termină, soarele a răsărit. Dar a fost minunat, până la urmă orice lucru se termină pentru a începe altul. E atât de logică viaţa asta uneori. Iar alte ori e atât de... nelogică. Dubios! 
Ce am învăţat vara asta? Habar n-am. Cred că am învăţat să apreciez, mai mult decât o faceam, lucrurile bune care mi se întâmplă, persoanele dragi care sunt prin zonă şi cel mai importaaant, am învăţat ce e aia atitudine. :)) Mulţumesc de lecţii celor care mi le-au dat. Ahh, am mai învăţat ceva. De fapt, nu ştiu dacă am învăţat sau doar mi-am dat seama, dar nu sunt o prietenă atât de bună pe cât credeam. Chiar sunt foarte naşpa. Aşa că, şi mai mult trebuie să apreciez persoanele care au rămas (toată vara) lângă mine, pentru că, până la urmă, aceste persoane sunt cele carora trebuie să le mulţumesc că încă mă suportă aşa naşpa cum sunt. 
Deciiii, vă mulţumesc şi vă rog să îmi daţi în cap când îmi pierd atitudinea, măcar voi ştiţi să faceţi asta! :))

duminică, 9 septembrie 2012

Fulgi şi iarnă.

Şi aşa începe povestea. Ahh, am uitat să specific. Era iarnă! Neapărat iarnă. 

Da. Aşa a început povestea noastră. A început cu o ciocolată caldă, ce n-a fost o simplă ciocolată caldă. A fost cea mai bună ciocolată caldă băută de mine. Se făcuse de mult seară şi i-am spus că ar trebui să ajung acasă, evident că m-a condus. În acea zi am vorbit non-stop despre povestea fiecăruia, despre visele noastre, despre eşecuri, despre realizări. Dar nu m-am gândit o clipă că poveştile noastre se vor contopi, în timp, într-o singură poveste. Îmi place iarna când ninge cu fulgi mari iar eu trebuie să trec prin ei. Când ne îndreptam spre casă a început o astfel de ninsoare. Fulgii erau foarte mari, cadeau încet dintre nori şi ajungeau în lumea noastră, unde se loveau de acoperişuri, maşini, trotuare, oameni. Se loveau de noi şi se topeau din cauza căldurii noastre. Ei sufereau, dar eu eram fericită să îi văd, să îi ating, să îi simt. Totul părea un vis. Dar fără să îmi dau seama, tot mergând şi vorbind am ajuns acasă. Aş fi vrut să nu ajungem niciodată. Să rămânem mereu acolo, mergând prin ninsoare şi vorbind. Ar fi fost minunat, dar cum minunile nu ţin mult timp... Am ajuns. Ne-am despărţit şi am intrat în casă la căldură.
Aceste seri au continuat. Am început să ne întâlnim din ce în ce mai des şi să ne înţelegem foarte bine. Începusem să fim prieteni. Şi asta îmi era de-ajuns, chiar dacă eu, în sinea mea, vroiam mai mult decât atât, nu am dat de bănuit nimic. Am învăţat mai de mult să ascund asta, iar acum, mi-a ieşit perfect.  Oricum, chiar dacă eu îmi doream mai mult nu credeam că se va întâmpla vreodată, nu credeam. 
Nu-mi amintesc prea bine cum au evoluat lucrurile, dar acea seară în care a nins mi-o amintesc perfect. A fost superb. A fost o seara perfectă de iarnă. 
Era iarnă. Să nu uităm. 

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Azi.

M-am trezit devreme azi. Foarte devreme. Mult mai devreme decât aş fi vrut, decât aş fi avut nevoie. Dar asta înţeleg eu prin responsabilitate:  te culci târziu, eşti responsabil să te trezeşti la timp pentru activităţile tale. 
M-am trezit devreme azi. Din obişnuinţă m-am uitat pe geam. Cerul era minunat. De un albastru atât de albastru cum n-am mai văzut. Erau şi câţiva nori foarte frumos aranjaţi. Iar după munţi se vedea reflexia soarelui. Acolo cerul purta alte culori. Erau nuanţe de portocaliu şi roşu pal. Era minunat. 
M-am trezit devreme azi. Am simţit că cerul îmi zâmbeşte şi că totul o să fie bine. Şi e, chiar dacă e rău, chiar dacă nu, tot bine e. Trebuie să fie. Cerul îţi va fi mereu alături arătându-şi frumuseţea în fiecare dimineaţă de după o seara în care ai plâns. Sau poate asta vine din noi. Ochii sunt mai curaţi după atâtea ore de lacrimi. Cred că văd mai profund acum ochii mei...
M-am trezit devreme azi. E sâmbătă, probabil aşa vor fi toate sâmbetele de acum încolo. Trebuie să dorm mai mult de acum, adică să mă culc mai devreme.
M-am trezit devreme azi.

La fel. 2

Am plâns multe ore în seara asta. Cred că cel mai mult din viaţa mea. Dar nu asta contează, contează doar... totul e bine când se termină cu bine. Noapte bună. 

vineri, 7 septembrie 2012

La fel.

Am consumat şerveţele. Le-am umplut de lacrimi. E foarte, foarte greu să înţelegi oamenii şi să înţelegi de ce fac anumite lucruri. E greu şi să te înţelegi pe tine, de ce gândeşti aşa şi de ce nu invers. Dar, pe parcursul vieţii, vor veni răspunsuri pentru toate. Eu asta cred. Sper să ajung să înţeleg şi să mă înţeleg, asta dacă mai e ceva de înţeles.

Nimic.

Unii oameni te rănesc fără să îşi dea seama sau fără să vrea asta. Dar o fac, ce contează dacă ştiu sau nu, dacă vor sau nu, daca îşi dau sau nu seama. Te rănesc şi atât. Dar trebuie să treci peste, până când mai rezişti. 
Ce să faci apoi? Le explici totul şi pleci dacă nu merită. Pleci şi îi laşi, sigur vor avea nevoie de tine. Dar dacă merită ce faci? Asta nu ştiu nici eu. 
Iertarea e parte din fericire. 
Te iert dacă îmi ceri asta... Cum aş putea zice nu?  Mă întreb totuşi dacă va veni o vreme când voi zice nu la un simplu "Scuză-mă", şi sunt sigură că va veni şi acea vreme... 

Oameni perfecţi.


Oameni. Ce sunt oamenii? De câte feluri sunt? Cum sunt oamenii? Ce vor oamenii? Ce caută oamenii?
Atâtea întrebări, cu mii de răspunsuri. 
Oamenii sunt diferiţi. 
Dar există unii oameni, care, atunci când îi întâlneşti, îţi dai seama că sunt acei oameni care nu ai vrea să dispară din viaţa ta niciodată. Sunt acei oameni pe care tu îi numeşti perfecţi, chiar dacă nu sunt. Ei sunt perfecţi doar pentru tine, pentru viaţa ta, pentru sufletul tău. Mereu mi-am dorit să găsesc aceşti oameni perfecţi pentru mine, dar mereu, când credeam că i-am găsit, mi-a fost frică să nu plece. Şi acum îmi e. Ştiu că nu vor pleca, dar tot exită şansele să o facă, din cine ştie ce motive. 
Deşi am câţiva oameni perfecţi în viaţa mea, încă mai aştept unul. Dar, toată viaţa mea mi-am dorit ca acel om să nu vină acum, să nu îl întâlnesc prea devreme.
 Suntem oameni şi mereu comparăm între ei oamenii care au fost sau sunt în viaţa noastră. X a fost mai bun decât Y, Y e mai inteligent decât Z. Mereu există această comparaţie. 
Deci, aveam o logică bună, mai bine să întânesc acei oameni perfecţi mai târziu şi să rămână, decât să îi întâlnesc acum şi să îi pierd în timpul vieţii. Şi da, eu aici vorbesc despre relaţii care durează o viaţă întreagă. 
Mi-a fost frică să cunosc oameni, pentru că ar fi putut fi acei oameni perfecţi. Şi, i-am şi întâlnit. Nu prea se poate controla asta. I-am întâlnit şi i-am pierdut. Aveam tot dreptul să mă gândesc la pierderi odată ce am trăit asta. După ce pierzi un om perfect, ai impresia că nu va mai fi altul ca el.  Aşa am crezut şi eu. Dar nu mai cred. Pentru că am învăţat, ÎN TIMP, că va exista un om şi mai bun de atât. Că dacă cei pe care i-am pierdut erau perfecţi, ar fi rămas în viaţa mea, ei au plecat, deci nu sunt perfecţi pentru mine. Sigur sunt perfecţi pentru altcineva, probabil au plecat să îşi caute locul. 
E greu să înveţi să aştepti aceşti oameni perfecţi, dar după ce îi întâlneşti sigur îi întrebi: "Unde naiba ai fost până acum???". Au fost în viaţa altor oameni şi au învăţat să fie perfecţi pentru tine. Acolo au fost. 
Atât. Pa. 


joi, 6 septembrie 2012

Pentru Domnul Nu-te-cunosc! nr.2

.... mai repede decât aş fi crezut. Ar trebui să dorm, dar nu pot, cred că nu e momentul :)). M-am gândit să fabulez puţin...

Vreau să îţi spun ceva. Da! Ţie. Nu ştiu dacă îţi aminteşti, dar ţi-am trimis o scrisoare acum ceva timp (către Domnul Nu-te-cunosc).  Atunci îţi mulţumeam că ai apărut şi că ne-am întâlnit. Acum vreau să îţi spun altceva. Poate crezi că mă cunoşti, că ştii cum mă comport, că ştii ce obiceiuri am. 
Dar dacă vreodată vei îndrăzni să îmi ceri sufletul, iar el va fi al tău, o să faci cunoştinţă cu noua "eu". Pentru că în acel moment, când sufletul meu va fi la tine, mă voi comporta altfel. Vei cunoaşte partea cea mai fericită din mine, cea mai responsabilă, cea mai organizată, cea mai activă, pentru că, abia atunci, în acel moment, eu voi fi completă. Abia atunci eu, întreaga eu, va fi fericită. Acum... sunt fericită, dar pe bucăţele. Fii liniştit, voi găsi toate cuvintele să îţi fiu alături şi voi face tot ce îmi stă în putinţă să fii şi tu fericit cum sunt eu. Pentru că eu voi fi. Ştiu asta. Abia atunci mă vei cunoaşte cu adevărat, doar eu ştiu ce este ascuns în mine, doar eu ştiu câte am de oferit. Doar eu. 
Şi să nu te îndoieşti vreodată de iubirea mea. Nici nu te cunosc şi deja te iubesc. De fapt, cred că te iubesc de când am aflat că exişti. de când am aflat că fiecare om are jumătatea lui. De atunci, te tot iubesc! cu fiecare lună mai mult, cu fiecare zi, cu fiecare minut, cu fiecare secundă. Tot mai mult. Când vei veni, dragostea mea pentru tine va fi deja foarte mare, dar stai liniştit! Ea tot va creşte, până când nu va mai încăpea în acest Univers, abia atunci, nu ştiu ce va face. Vom vedea, noi să fim sănătoşi până atunci. 
Hai că termin, poate te dor ochii, e târziu, e noapte... 
Ahh, era să uit. Să ştii că o să te aştept, atât cât e nevoie. Dar te rog, să nu întârzii prea mult, sunt şi eu... un biet om care aşteaptă. Şi... probabil ştii că nu îmi place să aştept, dar o fac pentru tine. Vezi? Deja fac lucruri pentru tine deşi nici nu te cunosc. Nu îţi cer nimic în schimb. Trebuie doar să mă iubeşti. 
Noapte bună. Sper să pot să dorm acum, că ţi-am trimis încă o scrisoare... 

miercuri, 5 septembrie 2012

I am back!

Am revenit. N-am mai scris de vreo două zile, dar am ajuns acasă. Asta e important! În sfârşit sunt eu, în lumea mea, în casa mea, care de fapt nu e a mea şi în oraşul meu, care nici el nu e al meu. :)) Mi-a fost dor. Dar acum e bine. Mă simt bine. De azi, mâine, încep şi programul, să nu mă las să lenevesc prea mult. 
Mi-e dor să stau să mai fabulez pe aici vrute şi nevrute, dar va veni şi acel timp. Mâine, poimâine... Sper să revin şi să îmi descarc iar sufletul, imaginaţia, visele...
Noapte bună, las şi o melodie nouă şi drăguţă. Mă bucur că a revenit Ana Maria. Şi eu am revenit.

I am back for all my dreams
I am back for everything I used to love. 


luni, 3 septembrie 2012

iluzie.

Am închis ochii şi i-am văzut chipul ca şi cum era în faţa mea. Am deschis ochii, nu era. Am repetat lucrul ăsta de câteva ori şi m-am enervat. M-am întors cu spatele şi am închis ochii. Mi-era somn. Am simţit mâna lui luându-mă în braţe. Am deschis ochii. Mi s-a părut din nou. Nu era nicăieri. Doar în gândurile mele. Nu l-am visat niciodată, cum nu am visat pe niciunul pe care l-am iubit. De ce? Nu ştiu. Mi-aş fi dorit să îl visez, să petrec ceva timp cu el, acolo, în vise, dar... nu a fost să fie. Niciodată nu e.

duminică, 2 septembrie 2012

Neapărat iarnă.

Şi chiar îmi doresc să scriu despre altceva. Chiar îmi doresc... 

Aşa terminam ieri postarea. Acum 5 minute am avut o revelaţie. Nu. Nu vă gândiţi că mi-am găsit alt subiect, poate doar o alta abordare a subiectului. Nu ştiu ce va ieşi, dar... nici nu contează ce iese.


Eram la facultate. În primul an, sau al doilea... nici nu mai ştiu, nici nu mai contează când a fost. Mă îndreptam grăbită spre casă, abia aşteptam să ajung şi să mă desprind de tot şi de toate. Aşteptam să ajung şi să fie linişte. Atât de linişte încât să îmi pot auzi gândurile, să le aud, să văd ce îmi zic, să văd ce mai fac. Mintea îmi stătea doar la el. Evident. Dar speram că dacă ajung acasă, lucrurile vor sta altfel, sau măcar voi gândi mai productiv. 
Am ajuns. Mă întâmpină, ca de obicei, Maia. E fericită că mă vede, că am ajuns. Şi eu sunt. O iau în braţe şi mă aşez în pat. Încep să îmi aud gândurile. Cred că le aude şi ea, acum s-a liniştit, poate chiar s-a întristat la auzul lor. Încerc să le descifrez, sunt atât de multe şi amestecate. Majoritatea sunt despre el, dar tot amestecate sunt. 
Dubioasă treaba.
 Mă aşez pe scaunul cu roţi (de când mi-l doresc...) şi îmi scot ghemul de gânduri pe birou. În faţa mea. Încep curăţenia şi iau fiecare gând în parte şi îi ascult problemele. Mai sus am zis că majoritatea sunt despre el, am minţit. Acum am observat că toate au aceeaşi culoare, adică sunt toate despre el. Le iau, le găsesc capetele, le ascult, le rezolv. Apoi, aranjate, le pun înapoi în capul meu şi le rog să tacă. 
Nu ştiu de ce le rog mereu, ştiu că nu vor face asta niciodată. Dar le înţeleg şi pe ele, ce pot să fac altceva?!
Intru pe mes, ca de obicei.
 Nu prea am vorbit până acum deşi ne salutăm la facultate. Mereu când am ceva de vorbit, eu încep discuţiile şi... tot eu le termin. L-am văzut ieri, şi azi... îl voi vedea şi mâine, de fapt, îl văd în fiecare zi. Poate din acest motiv gândurile mele sunt aşa amestecate mereu. Mă salută. Gândurile mele, care erau în ordine, încep să ţipe şi să se amestece iar, de parcă mintea mea ar fi un spital de nebuni, iar fiecare gând e un nebun, şi mai e şi retardat. Vorbim nişte lucruri banale iar apoi îmi zice că trebuie să iasă. Woow, ce surpriză! Aşa face mereu. Mă enervează. Îi zic "noapte bună" că aşa e frumos, şi îi zic şi "Pa". Îmi zice şi el "noapte bună şi "pa". Eu nu dau x ferestrei. Niciodată nu dau x înainte să iasă. Văd că mai scrie ceva. Mă gândeam că mai pune un "Pa" sau... mai ştiu eu ce chestie asemănătoare. Dar, rămân surprinsă să văd că îmi zice mai mult de 5 cuvinte în aceeaşi frază. Citesc repede. Cred că am greşit. Recitesc. N-am greşit. Cică: " Sper să ne întâlnim mâine, trebuie să îţi spun ceva. "  Răspund sec: "Ok." şi aştept să iasă.  Bine, mersi că acum mi-ai făcut mintea şi mai amestecată, lăsându-mă să mă gândesc la toate variantele posibile şi imposibile. A doua zi mă invită la o ciocolată caldă. Nici acum nu beau cafea. Accept. Şi aşa începe povestea. Ahh, am uitat să specific. Era iarnă! Neapărat iarnă. 

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Când îngerii...

Strânge-mă să uit de mine. 
La pieptul tău. 


Oare cum e să uiţi de tine? Nu m-am uitat niciodată atât de tare încât să nu mă mai ţin minte. Dar... cred că ar fi interesant. Să mă trezesc într-o zi şi să nu mă mai ştiu.  N-aş vrea totuşi să mi se întâmple asta pentru tot restul vieţii. Dar mi-ar plăcea. Mi-ar plăcea să existe o persoană care să mă facă să mă uit. Măcar 5 minute. 
5 minute să nu mă ştiu. Să ştiu doar persoana aia. Să exist doar pentru ea. 
Şi chiar îmi doresc să scriu despre altceva. Chiar îmi doresc... 

Noapte.

Îmi vine să ies pe stradă şi să urlu. Dar oare va înţelege cineva ceva din asta? Cu siguranţă nu. Şi oricum... acum e noapte, e întuneric. Iar mie... mi-e frică de întuneric. Aşa că nu-mi rămâne decât să urlu în întunericul gândurilor mele. Deşi, şi acolo mi-e frică. Dar e proprietatea mea, sunt gândurile mele... ce rău îmi pot face? 

Ghiveci nr.3 !

Mă întreb deseori dacă cineva poate înţelege ce simt. Nu ştiu. Iar eu... eu nu pot să trăiesc şi să nu ştiu. Poate într-o zi voi afla, până atunci aştept, nici aşa nu puteam trăi, dar am învăţat între timp. 
Cică avem nevoie de o lume perfectă ca să fim fericiţi. Cică. Eu nu cred asta. Pentru mine, pentru sufletul meu, lumea asta e perfectă. Aşa cum e ea. Da! Fix aşa. Pentru că oriunde eşti, dacă ai oameni frumoşi în jur, e perfect. 
Paradisul e acolo unde vrem noi să fie şi e acolo doar dacă noi credem în el. Habar n-avem cât de multe schimba credinţa. Credinţa în orice. Dacă tu crezi că există x, atunci el există, dacă nu, nu. Foarte simplu. Nici n-ai nevoie de creier ca să înţelegi asta. 
Cică Connect-r doarme în sfârşit. Doar e 1 septembrie. Nici nu-mi pasă măcar, dar mă disperă că e plin fb-ul de astfel de cuvinte. 
Muzica este totul. Cine a inventat asta ar trebui să ajungă un sfânt. Să fie o zi în an în care toată lumea are liber, dar în acelaşi timp e obligată să asculte muzică (de preferat, bună).
Uneori ne dăm seama că suntem total diferiţi. Nu că ar fi un lucru rău, dar este şi rău, e rău să fii total ALTFEL într-o lume în care sunt acceptaţi doar cei LA FEL. Dar, cred că voi supravieţui. Sunt condamnată la iubire, trebuie să supravieţuiesc. Şi totuşi, poate nu sunt eu chiar atât de diferită. Dar încerc să găsesc motive. 
Paradisul e aici. Unde vrem noi să fie. Libertatea e aici. Fericirea e aici. 

Ai în tine un aeroport de pe care vin şi pleacă zâmbete,
porţi tatuat pe obraz primul sărut, ai ziua de mâine de partea ta, ai caţi ani vrei tu să ai, esti cine vrei tu să fii …
Totul e aici. Sau acolo. Sau dincolo. Totul. Dar parcă, parcă mai lipseşte ceva. Ahh, da! Sufletul!... e undeva departe, căutându-şi jumătatea.