duminică, 2 septembrie 2012

Neapărat iarnă.

Şi chiar îmi doresc să scriu despre altceva. Chiar îmi doresc... 

Aşa terminam ieri postarea. Acum 5 minute am avut o revelaţie. Nu. Nu vă gândiţi că mi-am găsit alt subiect, poate doar o alta abordare a subiectului. Nu ştiu ce va ieşi, dar... nici nu contează ce iese.


Eram la facultate. În primul an, sau al doilea... nici nu mai ştiu, nici nu mai contează când a fost. Mă îndreptam grăbită spre casă, abia aşteptam să ajung şi să mă desprind de tot şi de toate. Aşteptam să ajung şi să fie linişte. Atât de linişte încât să îmi pot auzi gândurile, să le aud, să văd ce îmi zic, să văd ce mai fac. Mintea îmi stătea doar la el. Evident. Dar speram că dacă ajung acasă, lucrurile vor sta altfel, sau măcar voi gândi mai productiv. 
Am ajuns. Mă întâmpină, ca de obicei, Maia. E fericită că mă vede, că am ajuns. Şi eu sunt. O iau în braţe şi mă aşez în pat. Încep să îmi aud gândurile. Cred că le aude şi ea, acum s-a liniştit, poate chiar s-a întristat la auzul lor. Încerc să le descifrez, sunt atât de multe şi amestecate. Majoritatea sunt despre el, dar tot amestecate sunt. 
Dubioasă treaba.
 Mă aşez pe scaunul cu roţi (de când mi-l doresc...) şi îmi scot ghemul de gânduri pe birou. În faţa mea. Încep curăţenia şi iau fiecare gând în parte şi îi ascult problemele. Mai sus am zis că majoritatea sunt despre el, am minţit. Acum am observat că toate au aceeaşi culoare, adică sunt toate despre el. Le iau, le găsesc capetele, le ascult, le rezolv. Apoi, aranjate, le pun înapoi în capul meu şi le rog să tacă. 
Nu ştiu de ce le rog mereu, ştiu că nu vor face asta niciodată. Dar le înţeleg şi pe ele, ce pot să fac altceva?!
Intru pe mes, ca de obicei.
 Nu prea am vorbit până acum deşi ne salutăm la facultate. Mereu când am ceva de vorbit, eu încep discuţiile şi... tot eu le termin. L-am văzut ieri, şi azi... îl voi vedea şi mâine, de fapt, îl văd în fiecare zi. Poate din acest motiv gândurile mele sunt aşa amestecate mereu. Mă salută. Gândurile mele, care erau în ordine, încep să ţipe şi să se amestece iar, de parcă mintea mea ar fi un spital de nebuni, iar fiecare gând e un nebun, şi mai e şi retardat. Vorbim nişte lucruri banale iar apoi îmi zice că trebuie să iasă. Woow, ce surpriză! Aşa face mereu. Mă enervează. Îi zic "noapte bună" că aşa e frumos, şi îi zic şi "Pa". Îmi zice şi el "noapte bună şi "pa". Eu nu dau x ferestrei. Niciodată nu dau x înainte să iasă. Văd că mai scrie ceva. Mă gândeam că mai pune un "Pa" sau... mai ştiu eu ce chestie asemănătoare. Dar, rămân surprinsă să văd că îmi zice mai mult de 5 cuvinte în aceeaşi frază. Citesc repede. Cred că am greşit. Recitesc. N-am greşit. Cică: " Sper să ne întâlnim mâine, trebuie să îţi spun ceva. "  Răspund sec: "Ok." şi aştept să iasă.  Bine, mersi că acum mi-ai făcut mintea şi mai amestecată, lăsându-mă să mă gândesc la toate variantele posibile şi imposibile. A doua zi mă invită la o ciocolată caldă. Nici acum nu beau cafea. Accept. Şi aşa începe povestea. Ahh, am uitat să specific. Era iarnă! Neapărat iarnă. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :