miercuri, 31 octombrie 2012

Iubeşte!

Iubeşte.
 Iubeşte cerul şi marea pentru că sunt albastre.
Iubeşte vântul, copacii, frunzele galbene.
Iubeşte florile, animalele. Ne dau în fiecare zi o lecţie de supravieţuire.
Iubeşte muzica, uneori e singurul tău prieten.
Iubeşte ploaia pentru că ea curăţă tot.
Iubeşte zăpada pentru că e albă.
Iubeşte soarele pentru că încălzeşte.
Iubeşte-i pe cei de lângă tine, pentru că sunt lângă tine. 
Iubeşte-te pe tine, pentru că eşti cel mai important.
Iubeşte somnul, poţi să urăşti alarma.
Iubeşte şcoala, pentru că ne educă.
Iubeşte pozele, pentru că sunt amintiri frumoase.
Iubeşte infinitul, pentru că nu are limită.
Iubeşte.
Iubeşte-mă pe mine pentru că am nevoie de asta.
Iubeşte-mă pentru că sunt iubibilă.
Iubeşte-mă pentru că te iubesc.
Iubeşte totul.
Iubeşte-le pe toate.
Iubeşte ce vrei.
 Dar iubeşte orice-ar fi! 

marți, 30 octombrie 2012

Nu mă mai vreau.

M-am săturat de mine. Nu mă mai vreau. Nu îmi mai trebuiesc. Priveşte doar! Ce e asta? De ce sunt? Ce sunt? De ce aşa şi nu altfel?! 
Nu mă mai vreau! Deschid geamul sufletului şi urlu cât pot de tare că nu mă mai vreau. Nimeni nu face nimic. Oare sunt muţi toţi? Nimeni nu mă aude. De ce? Nu ştiu. De fapt, cred că e şi mai rău: mă aud toţi, dar nimeni nu-mi răspunde. Le e frică. Le e frică să-mi spună că nu pot, le e frică pentru că ştiu că eu nu accept să nu pot. Nu există nu pot, iar ei vor să mă convingă totuşi că nu pot, că acest lucru nu îl pot realiza. 
Eu urlu în întunericul din mine, în lumina din mine. Urlu în mine. Când urlu... toate cărămizile încep să se zguduie şi mereu mi-e teamă că vor cădea, că vor ceda şi că mă voi prăbuşi. Niciodată nu m-am prăbuşit, încă sunt vie -se pare. Dar ei nu-mi răspund niciodată. Ce vină am? De ce nu pot? De ce nu încep să urle că pot şi să-mi urle toată ziua lucrurile pe care trebuie (şi ştiu că trebuie) să le fac. Oare nu le pasă? Oare cui nu îi pasă? Nu ştiu nici asta. 
Închid ochii şi mă simt înăuntru, mă simt în mine. Sunt doar eu... şi cu eu. Putem vorbi acum. O iau de la capăt şi încerc, pe un ton cald, să pun întrebări care să mă ducă la răspunsul pe care îl caut. Dar eu ocolesc mereu acele răspunsuri. Apoi eu întreabă iar şi, ca un nesimţit, eu ocoleşte din nou frumos şi elegant toate răspunsurile. E corect aşa??? E corect să mă ascund de mine? Să fug, să ocolesc, să tac? Nu e corect. De ce o mai fac totuşi?
M-am săturat de mine. Nu mă mai vreau.
Şi vă rog! Nu înţelegeţi greşit. Nu m-am săturat nici de sufletul meu, nici de gândurile mele. M-am obişnuit cu toate. M-am săturat de mine, acea eu pe care o vede toată lumea pe stradă, la şcoală, în autobuz. M-am obişnuit şi cu asta, dar nu mai vreau să mă accept. Poate atunci trupul meu îşi va da seamă că îl exclud din mine şi atunci va încerca să îmi intre în suflet din nou. De fapt, sper să facă asta... 
noapte buna

luni, 29 octombrie 2012

Nuştiuce.

Ţi se va spune că ai renunţat prea repede.
 Ţi se va spune că trebuia să insişti şi să speri la visul tău. 
Ţi se va spune că ai greşit, că trebuia să faci altfel, că alta era soluţia mai bună pentru tine. 
Ţi se va spune că nu ai luptat destul.
Ţi se va spune că puteai mult mai mul decât ai făcut.
Dă-i naibii! Ei îţi pot spune orice, tot degeaba va fi. Trebuie să ai încredere în tine şi în alegerile tale. Cere sfaturi, dar ascultă de tine. Lasă-i să te ajute, dar cel mai mult ajută-te tu. Eşti singura persoană care poate decide pentru tine, singura persoană care trebuie să aibă controlul asupra ta. Vei avea momente când ai face orice ca altcineva să aleagă în locul tău, ca altcineva să decidă... dar nu! Tu trebuie să faci asta. Tu trebuie să ai controlul, tu trebuie să decizi. Alegerile pe care le întâlnim în viaţă apar, probabil, cu un scop: acela de a reuşi să alegem cum e mai bine, de a învăţa cum e bine să alegem. Nu trebuie să lăsăm pe altcineva să înveţe, în locul nostru, lecţiile predate de viaţă nouă. E ca şi cum plăteşti pe cineva să-i înveţe pe alţii. Tu plăteşti cu timp din viaţa ta, poate cu greşeli, cu cuvinte, cu suflet, iar alţii...vin şi primesc lecţia până să apuci să clipeşti.
Pe de altă parte, învaţă să furi. Fură în fiecare zi. Fură tot ce apuci. Fură lecţiile predate celorlalţi şi ajută-i să le înveţe şi ei. Atunci eşti cu adevărat tare. 
Şi încă ceva! Nu regreta niciodată o decizie luată dacă ea a fost bună atunci când ai luat-o şi dacă ţi-a adus o picătură de fericire în viaţă.

miercuri, 24 octombrie 2012

De ce scriu?

Mereu când mi-e dor de mine vin aici. E locul unde sunt eu, în totalitate, întreaga eu. Răsfoiesc postări scrise acum câteva zile sau acum câteva luni, sau chiar de anul trecut. Sunt în toate. Sunt aceeaşi în toate, dar totuşi altfel în fiecare. Sunt eu peste tot, orice click duce spre mine. 
Nu am nici o postare în care să nu fiu.
M-am pus în toate, mi-am pus în toate câte o bucăţică din suflet şi din gânduri, să mai scap de ele, dar tot un infinit de suflet şi un infinit de gânduri mai am. Chiar! Acum putem înţelege matematica, infinitul nu se termină niciodată. Cum aş vrea eu să scap vreodată de gânduri când ele sunt infinite? Cum aş putea să scap de sentimente când ele nu au limită, iar dacă au, este la infinit. Dacă tot nu ai înţeles, ieşi afară şi uită-te în sus. Până acolo e sufletul meu. Până acolo sunt gândurile mele.
Mi-e teamă într-un fel. Oricine vrea mă poate cunoaşte. Citind aici va vedea cele mai adânci gânduri şi sentimente ale mele, le va vedea pe cee mai ascunse, pe cele mai abstracte. Mă va cunoaşte. Oricine. Dar nu. Eu nu sunt doar atât. Eu sunt infinitul, eu nu mă pot termina în câteva postări, fie ele şi cu sutele. Nu sunt de-ajuns, mereu voi mai găsi ceva despre mine. Nu mă poate cunoaşte nimeni doar citind ce am scris aici. De ce? Pentru că eu nu sunt doar atât. Gândurile mele nu sunt doar astea. Sentimentele mele nu sunt doar atâtea. Sunt infinite. Totul e infinit. Doar viaţa noastră nu e.
Deci, cunoaşte-mă dacă te ţine. Nu cred că vei putea. Niciodată. Ba de fapt poţi, trebuie doar să încerci, iar atunci... atunci când vei încerca mă vei cunoaşte în întregime. Oare are cineva curajul să facă asta? 

duminică, 21 octombrie 2012

Invizibilă.


Ştii momentul ăla când îţi vine să îi dai în cap persoanei de lângă tine? Momentul ăla când, un singur cuvânt în plus te poate face să explodezi?

Sunt invizibilă. Nu sunt iubibilă, adorabilă, giugiulibilă. Sunt doar invizibilă. Invizibilă în locul unde ar trebui să mă vadă toată lumea. În casa mea. Sunt invizibilă în casa mea. Cum se poate asta??? Cum poţi să treci pe lângă mine şi să nu mă vezi? Cum poţi să dormi la 3 metri de mine şi să nu mă ştii? Cum? Cum poţi să ai non-stop această stare de mă-doare-în-fund?! Nu mi-am putut explica niciodată şi nici nu cred că voi putea face asta vreodată. E stupid. Totul. Oare a fost vreun moment în care să nu fiu singură? Nu-mi amintesc. Asta e şi mai grav. Iar aceste lucruri mă fac să mă întreb ce caut aici? Ce caut în viaţa ta? Ce caut în lumea ta? Iar dacă tot am ajuns aici, de ce nu mă primeşti? Cu ce ţi-am greşit? Cer eu chiar atât de multe? Contez eu chiar atât de puţin?

Ce căcat se întâmplă?????

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Suflete pereche?!

‎"Nu voi înceta niciodată să cred în suflete pereche. Mi se pare absurd să fim aruncați în lumea asta mare pur și simplu la întâmplare iar iubirea adevărată să fie... o întâmplare. Îmi place să cred că fiecare are un suflet pereche, un om care îți seamănă, care vibrează la fel ca tine. Știu că este aici în lumea asta mare chiar acum și îmi place să cred că în această clipă se gândește la mine, omul pe care nu îl știe dar pe care îl cunoaște atât de bine. Poate ne-am întâlnit deja, poate urmează să ne întâlnim, poate că nu ne vom întâlni niciodată. Cine poate ști?
Nu primești instrucțiuni cu privire la sufletul pereche, nu știi cum arată, cum se numește, unde se găsește, nu știi nimic totuși simți totul. Este în bătăile acelea neregulate ale inimii care răsar de nicăieri și dispar la fel cum au venit, acele bătăi de inimă care nu au nicio explicație medicală, acele bătăi de inimă care îți spun: ”Sunt aici, lângă tine!”
Se spune că nu doar tu auzi bătăile acelea de inimă ci și sufletul tău pereche, o sincronie perfectă de bătăi neregulate. Dacă ești norocos să le auzi!"


Nu am găsit sursa, dar dacă o găsesc o să o specific!


Fix aşa gândesc şi eu. Însă, cu fiecare zi care trece fără să-mi audă cineva bătăile inimii, cred tot mai puţin în asta. Dar în fiecare dimineaţă uit ce am simţit cu câteva ore înainte şi o iau de la capăt, cu aceeaşi încredere nemărginită într-o... iluzie. Sau nu o fi o iluzie? Cred că asta nu vom şti niciodată, poate doar în ultima zi din viaţă putem afirma dacă este sau nu o iluzie. Şi dacă voi muri dimineaţa nu va fi o iluzie. Dar seara...seara tot ce nu s-a întâmplat peste zi şi am fi vrut să se întâmple, este o iluzie. 

Aştept ca viaţa să îmi demonstreze multe lucruri. Dar oare... oare o va face? Sau mă va lăsa să cred în nişte axiome toată viaţa? Da. Sute de întrebări la care o să le aflu răspunsul în ultima zi. În ultima zi va fi prea târziu.

joi, 18 octombrie 2012

Momente.

Şi am momente când mi-aş dori să se oprească totul. Să rămână lumea asta aşa cum e, să nu se schimbe nimic, niciodată. Să trăiesc o viaţă continuă de aproape 18 ani, în aceeaşi casă, acelaşi oraş, aceeaşi şcoală. Nimic să nu se schimbe.
Şi am momente când aş vrea să fie totul altfel. Să am viaţa în mâini, să o iau în mâna dreaptă şi s-o arunc în stânga, iar apoi să o arunc din nou în dreapta. Momente când vreau să fiu mare şi atât. 
Dar oare când ajungem în etapa aia de a fi mare? Cine poate spune la ce vârstă este acea etapă? Cine poate spune la ce moment al vieţii devenim mari? Da, bine, evident că cu fiecare etapă, moment, ne îndreptăm spre a fi mari, dar întrebarea mea este legată de acel moment. Momentul în care nu mai spui "vreau să fiu mare" ci să spui "sunt mare!". Oare la ce vârstă voi fi mare? Oare ce mă va face să fiu mare? Oare sunt mare deja? Nu cred. 
Nu ştiu. 
Şi aş vrea să am definiţia fericiri. Dar nu cred că există. 
Şi am început să fiu în clasa a XII-a şi surprinzător, momentan e bine. Dar am o presimţire că se va schimba asta săptămâna viitoare când ne aşteaptă câteva teste. Totul o să fie bine. M-am hotărât de ceva timp că viaţa trebuie luată la mişto ca să iasă bine. Aşa că, asta e tot. Ăsta e secretul meu. Asta fac eu în viaţa asta. Mă prefac ca nu-mi pasă ce se întâmpla mai departe, pe când eu ştiu fiecare pas ce trebuie să îl fac. Viaţa nu îşi dă seama că eu ştiu, aşa că totul iese bine. Nu ştiu de ce, cum, când. Dar ce contează până la urmă? Ce mai contează?
Noapte bună.
 Mâine am primul meci de dezbatere din cele 3. Bafta AMRT! 

marți, 16 octombrie 2012

Dimineaţă

În dimineaţa în care lacrimile mele nu mai aveau nici un rost. În dimineaţa în care nu am putut să le opresc. În dimineaţa în care aş fi vrut să mă trezesc altcineva, în altă parte a lumii. În dimineaţa în care şi câinii mă latră. 
În dimineaţa în care orice aş fi făcut era prost sau degeaba. În acea dimineaţă în care, voit sau nu, mi s-a umplut paharul cu mii de litri ce se revărsau prin împrejurimi. În dimineaţa în care m-am hotărât să nu mai iert. În dimineaţa în care am ştiut că nu pot să nu mai iert.
E aceeaşi dimineaţă.
E acea dimineaţă, iar eu aceeaşi sunt.
E acea dimineaţă, dar eu nu mai sunt.


Şi era doar o dimineaţă de luni, ca oricare alta. Dar nu m-am trezit. A fost doar începutul. În acea dimineaţă am scris, în drum spre şcoală, tot ce am putut, tot ce am apucat, din multitudinea de gânduri ce îmi năvălea în minte. În acea dimineaţă nu-mi păsa. Nu vroiam nimic. Nu ceream nimic. Doar să mi se dea voie să tac, să vorbesc, să urlu, să ţip. Dar nu aveam voie. 
A fost acea dimineaţă, iar eu aceeaşi sunt.
A fost acea dimineaţă, dar eu nu mai sunt.

Noapte.

De vreo oră încoace am momente când nu am nimic în cap. E incredibilă senzaţia asta pentru mine, rareori o am. Acum ştiu şi de ce am asta, din cauza dezbaterilor. Oare asta trebuie să continui să fac? Nu ştiu.
Mâine e o nouă zi. Ca orice zi, e nouă.
Deci da. Am mintea goală, dar inima nu. Deci tot e greu...dar mă descurc eu cumva, doar sunt ale mele. Şi inima şi mintea sunt, momentan, ale mele! Noapte bună. E trecut de 12. 

duminică, 14 octombrie 2012

De ce-uri.

Turbez cu mouse-ul în mână apăsându-l succesiv de mii de ori fără vreun rost. Am obosit să fiu calmă, să iert, să accept. Nu mai pot! Pe mine cine mă înţelege? Cine mă ajută? Eu a cui sunt? Cui aparţin? Nu, nu vreau să fiu independentă, nu am nevoie de asta, vreau să aparţin cuiva, să fiu a cuiva şi să nu îmi dea drumul niciodată, să nu mă lase niciodată să mă descurc singură, chiar dacă aş putea-o face. 
Mereu mă întreb ce am făcut de merit asta. Ori, cum am spus-o de o mie de ori, probabil cer prea multe de la ei, de la mine, de la viaţă. Eu cred că nu cer prea multe. E un echilibru în toate. Chiar dacă nu pare.
Ce am făcut să primesc asta? Cu ce am greşit? Ce nu am făcut bineee? De ce nimeni nu îmi răspunde la aceste întrebări? De ce nimeni nu mă ajută să văd dincolo de ceaţă? De ce nimeni nu îmi dă o lanternă care să îmi lumineze calea? De ce nimeni nu ştie ce să fac? De ce trebuie să gândesc singură? De ce nu îmi vine o idee bună? De ce plâng???
De ce tac mereu când ar trebui să urlu? De ce mereu mă abţin deşi nu mi-a spus nimeni că trebuie să fac asta? De ce trebuie să ştiu atâtea lucruri fără să mi le spună nimeni?
Niciodată nu mi-a plăcut să mă răzbun. Niciodată nu am făcut asta. Mereu zic că o voi face, că de data asta o să întorc fiecare cuvânt care mă doare şi o să răstorn pământul pentru ce îmi doresc, dar niciodată nu fac asta. Eu doar accept, iert, tac şi merg mai departe. De ce fac asta??? De ce fac ceva atât de greşit?? De ce fac ce trebuie? De ce nu mă apuc să urlu ca o disperată prin casă spunându-mi ofurile??? De ce? 
Atâtea de ce-uri fără nici un răspuns. De ce nu există cineva care să apară acum lângă mine şi să îmi răspundă la toate întrebările? De ce?
De ce un om nu poate fi la fel mereu? De ce azi trebuie să fie roz şi mâine negru? De ce azi trebuie să fie verde şi mâine portocaliu? De ce nu e la fel??? De ce? De ce există nervi? Şi de ce sunt toţi la mine?
Ştii ce.. mersi că mai enervat azi. Aş fi avut o zi prea frumoasă dacă nu o făceai... şi până la urmă, de ce? De ce să avem zile frumoase când ele pot fi urâte? Îţi mulţumesc, ai reuşit să mă enervezi. Felicitări, eşti printre puţinele persoane care reuşesc asta. Eşti un geniu. 
Nu-ţi doresc nimic. Doar să înţelegi într-o zi şi să îmi spui ceva. 
Şi din nou întreb... oare chiar cer prea multeee?

vineri, 12 octombrie 2012

Suflet.

Suflet. Atât mi-a mai rămas. Au plecat speranţele, visele, dorinţele, chemările. Mi-au plecat gândurile. Ahh, ba nu. Niciodată nu or să plece. Mă vor bântui toată viaţa. Întreaga mea viaţă vor fi aici, da, fix aici, în capul meu. Am sperat să plece, dar am zis că nu mai am speranţe, deci vor fi aici, mereu şi mereu şi mereu. M-am obişnuit cu ele, uneori am impresia că au dispărut, dar cum scriu asta (ca mai sus) îmi bat în geam să îmi amintească să nu cumva să le uit...
Suflet. Atât mai am. Nu mai am speranţe, vise, dorinţe, chemări. Azi nu mai am nimic. Doar suflet (şi gânduri, că tocmai mi-au bătut în geam). Atâta timp cât am suflet şi gânduri, sunt perfectă. Sunt perfectă pentru mine. Aşa cum sunt. Fără nimic altceva. Aşa e cel mai bine. Dar nu sunt mereu aşa, de fapt, doar azi sunt aşa. Mâine mă voi trezi şi voi avea din nou speranţe, vise, dorinţe, chemări. Mâine nu voi mai fi perfectă. Mâine voi vrea mai mult decât azi. Mâine... de ce nu pot simţi ca azi? 
De ce mâine voi avea mai multe? De ce mâine nu voi avea doar suflet şi gânduri? Vreau să fiu în fiecare zi aşa, doar eu cu sufletul meu şi cu gândurile mele, fără nimic altceva. Să fiu mereu simplă şi perfectă pentru mine. Dar niciodată nu se întâmplă aşa.
Încă te aştept. Să nu uiţi asta. Azi am învăţat să te aştept, dar cred că voi uita până mâine, aproape în fiecare dimineaţă uit. Uit şi gata. Nu ştiu de ce nu pot să ţin minte treaba asta, ce e aşa de greu? Poate ai şi tu treaba ta, poate nu ai timp să mă cauţi. Trebuie să ştiu să te aştept în fiecare zi...
Atât. Am obosit să am doar suflet şi gânduri. 
A fost superb concertul. 
Mâine la dezbateri. 

miercuri, 10 octombrie 2012

Observaţie.

Am observat că mereu când sunt fericită nu scriu pe blog. Oare de ce? Bine, acum sunt, dar mi-a venit ideea asta în cap: oare de ce când sunt fericită nu găsesc nici un subiect de comentat? Habar n-am.
Mâine plec în Bucureşti, la conceeeeeeert. Abia aştept să treacă cele 4 ore la care merg la şcoală, iar apoi trenul, Bucureştiul, concert. O să fie super. 
Vineri intru din nou în acţiunea numită dezbateri. Şi asta abia aştept. Mi-e dor de Aula Universităţii Transilvania, de microfoane, de oameni, de subiecte, de reguli, de frumuseţea dezbaterilor. O să fiu foarte fericită să merg. 
De luni o să încep clasa a XII-a. Da. Până acum am trăit perioada de trecere dintr-a XI-a într-a XII-a. Dar de luni gata!!! Trecem la treabă că timpul nu aşteaptă pe nimeni. Ne adunăm toate puterile şi energiile şi începem organizarea timpului şi scoaterea lenei. Îmi va reuşi. Ştiu asta. Dacă nu îmi reuşeşte e pentru că nu mi-am dat tot interesul sau am fost oprită din exterior. Dar momenta, nimeni şi nimic nu ma va împiedica să încep clasa a XII-a. Ahh, ba da! Lenea e cel mai mare duşman. Dar o voi înfrunta. Nu îmi poate sta în cale. 
:)) Câte aberaţii. Bine că nu citeşte nimeni pe aici. Sunt doar aberaţii.
Dar mâineeeeeeeee, voi fi fericităăăăăăăăăăă!!!

luni, 8 octombrie 2012

Iarnă? Nu. Doar miros.


Miroase a cald. Doar iarna miroase aşa, de la căldura care vine din calorifer. Doar iarna miroase aşa. Iar acum, pot spune că simt că a venit iarna. Cred că mi-era dor de acest miros. E inconfundabil.
Totul merge bine, cred. Am început să o luăm puţin razna dar nu cred că e chiar atât de grav. Deci e ok. Totul e bine, poate din ce în ce mai bine, cine ştie. Mai sunt 3 zile până la concert şi asta e tot ce am în cap acum. Nimic altceva. Bine..mai am şi altceva, dar.. :))
Abia aştept să intru în acea sală gigantică şi să stau să aştept să intre trupa mea preferată. Abia aştept să fiu în tren şi să mă uit pe geam, să simt acea libertate, acea senzaţie că pleci din lumea ta, în altă lume, unde totul e altfel. Acea senzaţie de linişte sufletească din tren, care, la mine, se va îmbina cu nerăbdarea de a ajunge, de a  cânta, de a fi acolo. Va fi bine. Sunt sigură de asta. Încă număr zilele, nopţile, cât mai am să aştept.
Sec pentru azi, dar mai e nevoie şi de aşa ceva. La revedere!

duminică, 7 octombrie 2012

Degeaba.


Ajungem uneori în viaţă să trăim doar din vise. Poate pentru că nu se întâmplă nimic interesant în viaţa noastră, aşa că tot ce ne rămâne de făcut e să visăm. Să visăm în legătură cu orice. Să visăm că vom avea o casă superbă, că vom avea un serviciu minunat, că vom avea un soţ iubitor sau visăm orice alte tâmpenii. Nu contează ce, noi doar visăm.
Dar cât putem trăi din vise? Câte zile putem fi în lumea noastră perfectă în care nimic nu merge rău? Câte seri la rând să adormim visând la aceleaşi lucruri? Nu multe. Sunt sigură de asta. Eu una deja am obosit să mai visez.
Şi nu, nu visez la exemplele date mai sus, visez la lucruri mult mai mici, care se pot întâmpla acum. Visez la o comunicare bună, visez la... nu mai contează la ce. De azi trebuie să mă opresc din a acorda tot timpul viselor. Trebuie să mă opresc din asta, pentru că nu ajung nicăieri.
Şi nimeni nu le înţelege şi nu le acceptă.
Visez prea mult poate.
Şi mă întreb deseori unde e când am nevoie... şi nimeni nu îmi răspunde. Nimeni. Nimeni nu îmi răspunde.
Iar eu rămân cu nevoile şi cu visele şi cu speranţele. Vor muri toate într-o dimineaţă în care soarele va răsări doar pe cer.
Vor muri. Toate. Dar eu nu. Eu voi rămâne aici ca o nebună, fără vise şi fără speranţe, şi poate fără nevoi. Iar atunci, să nu mă întrebi ce am păţit, nu o să mai am speranţe deci nu o să îţi răspund.  Atunci, nu o să îţi răspund. 

Oare mă mai ştii?



Încă îmi amintesc acea săptămână. Nu pot să specific dacă a rămas cea mai frumoasă din viaţa mea sau nu, chiar nu pot să o compar. Tot ce ştiu e că sigur va veni una mai frumoasă. Eu o aştept. Încă de atunci o aştept.
Adormeam şi mă trezeam în fiecare dimineaţă găsindu-te în faţa mea. Erai acolo. Doar pentru mine. Îţi priveam ochii verzi şi citeam căldura din sufletul tău. În fiecare seară adormeam ştiindu-te acolo, lângă mine. Adormeam pe muzica preferată şi ştiam că te vei ridica în miez de noapte să o opreşti. Nu o să uit niciodată câte drumuri făceai în bucătărie să îmi aduci apă. Era foarte amuzant să te tot trimit. Şi tu te duceai. Şi tu îmi aduceai apă, oricâtă aş fi vrut. Îmi amintesc cum stăteam în braţele tale şi aş fi vrut ca acele momente să nu se termine niciodată. Aş fi vrut să trăim veşnic aşa, în lumea noastră, în liniştea noastră. Îmi amintesc de palmele noastre care şi-au găsit locul unele într-altele. Erau perfecte împreună. Îmi amintesc fiecare dimineaţă când coboram scările încet, încercând să prelungim ultimele secunde împreună. Fiecare dimineaţă când plecam la şcoală, fiecare la a lui, şi ne despărţeam cu un sărut la o  răscruce de drumuri. Îmi amintesc fiecare zi de somnambulă în care abia aşteptam să ajung acasă şi să fim din nou doar noi, să ajung acasă şi să fim în lumea noastră în care nu era nevoie de nimic, doar de noi. Îmi amintesc toate astea. Dar oare tu.. tu ţi le mai aminteşti? Oare mai ştii acea săptămână?
Dar îmi amintesc şi ultima noapte. A fost la fel de frumoasă ca celelalte. Dar ziua ce a urmat, a venit ca o umbră peste tot soarele ce fusese. A venit ca o umbră dar s-a transformat imediat într-o furtună de proporţii. Aşa a fost să fie, ne-am spus amândoi într-un final. Îmi amintesc şi ultima noapte, la vreo câteva zile după acea săptămână. A fost cea mai rece dintre toate, dar şi cea mai caldă. Stăteam amandoi şi priveam acelaşi tavan innegrit de gânduri. Ştiam că era ultima noapte. Amândoi ştiam. Dar tăceam. Liniştea aia mă omora. Dar niciunul nu putea spune nimic. De fiecare dată când încercam să spunem ceva, ajungeam la acelaşi lucru: păreri de rău. Ne părea rău că destinul nostru hotărâse să ne despartă drumurile. Să ne oblige să mergem departe unul de celălalt. Ne-a obligat! Nu am avut ce face. Nu am avut cum să ne opunem. Nu ne-a lăsat nici un drept de a face asta. Nu îmi amintesc dacă am dormit în acea noapte. Ştiu doar că nu ne spuneam nimic. Stăteam aşa, unul lângă altul, fără să ne spunem nimic. Liniştea ne durea, dar cuvintele dureau şi mai tare. Lacrimile nu aveau nici un rost. A fost noaptea care ne-a obligat să înţelegem viitorul. Ne-a obligat să acceptăm toate zilele care urmează.
Ne-am mai văzut doar o dată de la acea noapte, cu câteva zile înainte să plec. Ne-am plimbat pe câteva străduţe, nu-mi amintesc ce am vorbit, dar a fost tot linişte în majoritatea timpului. Îmi amintesc răscrucea de drumuri care ne-a despărţit pentru ultima dată. Îmi amintesc că te-am privit în ochi pentru ultima dată, speram să văd ceva, altceva. Dar cred că şi privirea mea îţi spunea acelaşi lucru. Am acceptat amândoi ceea ce urma, am acceptat răscrucea dintre noi. Nu aveam ce face altceva. Nu ştiu de ce te-am privit în ochi atunci, nu ştiu de ce aş fi vrut să citesc altceva. Dar a fost bine cum a fost. Îţi mulţumesc pentru asta. Încă nu ţi-am uitat acea privire, şi nici pe celelalte. 
Asta mă întreb de fiecare dată când mă gândesc la atunci. Mă întreb dacă tu îţi mai aminteşti, dacă tu mă mai ştii. Oare mă mai ştii? 

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Nu ştiu ce.


Mi se pun întrebări la care nu am nici un răspuns, nici o explicaţie. Mi se pun întrebări care mi-aş dori să nu mi se pună, tocmai pentru că nu ştiu ce să răspund.
Da. Sunt despre mine acele întrebări. Dar nu sunt doar despre mine. Tocmai de aceea nu ştiu să răspund. Pentru că în situaţia în care sunt pusă, nu sunt doar eu.
E foarte simplu. Nu am cum să răspund.
Şi nu încerca să mă întrebi ce cred eu sau să mă pui să răspund din punctul meu de vedere. Nu face asta! Pentru ca tot un “nu ştiu” vei primi. Nu ştiu pentru că nu vreau să îmi întreb nici sufletul şi nici mintea. Vreau să le protejez de acest subiect. Măcar de data asta. Nu vreau să ştie nimic.
 Vorbeşte mai încet să nu te audă, te rog! Ar fi o crimă să audă despre acest subiect din discuţia noastră. Dacă ar auzi, în acel moment mi-ar muri toţi neuronii şi toate sentimentele. Ar muri pentru că ar începe să alerge toţi în toate părţile, ar începe să se buşească unele în altele, şi-ar sparge capul şi ar cadea călcate în picioare de celelalte. 
Ştiu şi de ce. Pentru că e un subiect prea plin de “nu ştiu ce” ca să reziste. E mult prea plin. Nu trebuie să audă nimic. Vreau să rămână secretul nostru. Dacă vor afla, atunci poţi să vorbeşti mai tare, dar până atunci, linişte să fie. Şi nu vreau să afle că le ascund ceva, m-ar interoga până mi-ar afla secretul.
Cum să le anunţ că “nu ştiu ce”?! Cum să le spun eu, sufletului şi minţii mele, că nu ştiu? Cum?!
Hai linişte. Fără întrebări. Dacă afli ceva, trimite-mi o adiere, ele niciodată nu mă întreabă ce îmi spune vântul la ureche.
O să le trimit până la winamp să cumpere nişte fericire ca să îţi pot trimite asta.
 Papaa!

Ceaţă..

Sunt lucruri pe care nu le recunosc. 
Nu pot sau poate că nu vreau ori poate nu ştiu dacă sufletul sau mintea mea le recunosc. Nu ştiu dacă sunt adevărate. Deci, nu am cum să recunosc ceva ce nu ştiu.
Aşa că prefer să tac, să schimb subiectul, să evit întrebările la care nu am răspuns.  
Dar în acelaşi timp mi-aş dori ca cineva să mă întrebe. 
Sau cineva să îmi răspundă. Să îmi spună cineva ce este adevărat şi ce nu. 
Ce trebuie să ştie sufletul meu şi ce nu trebuie să audă niciodată. 
Cineva să îmi spună tot ce nu ştiu eu să recunosc, să mi se spună fără să mi se ceară ceva în schimb. 

Aştept.

Aştept ziua în care voi fi fericită deplin. Aştept ziua în care nimic nu va mai conta, doar tu. Aştept acea zi când tot ce am oferit se va întoarce în sufletul meu. Aştept ziua când voi adormi şi mă voi trezi în acelaşi vis, unul real. Aştept şi cred că va veni la timp, de fapt, sper asta. Probabil acum nu e momentul, deci trebuie să mai aştept, iar eu mai aştept. Nu ştiu cât, până când, cum, de ce...dar aştept. Şi dacă va fi degeaba, nu-mi va părea rău. Şi nici asta nu ştiu de ce.

miercuri, 3 octombrie 2012

Gol.

Gol. E gol. Totul e gol. 
Cerul, îl vezi? E gol. E plin de stele, de nori, de lună, de soare, dar e gol într-un fel.
Camera asta. E atât de portocalie. Plină de haine, caiete, cărţi, hârtii, lucruri, obiecte. E plină. Dar e goală. Nu e nimic în ea. 
Corpul ăsta. E plin. Plin de tot ce e în el. Dar e gol, nu e nimic acolo.
Sufletul. Nu a mai fost de mult plin până la vârf. Şi da, a fost o dată, sau de două ori, nu-mi amintesc. Când sufletul e plin, nu prea mai e nevoie de altceva. Pur şi simplu, dacă el e plin, totul e mult mai uşor. Zbori peste toate obstacolele şi culegi soluţii pentru toate problemele. 
Când sufletul e gol, mergi agale pe drumul tău, cărându-l în spate, cum furnica îşi cară grăunţa de 3 ori mai mare ca ea. Noi ne cărăm sufletul şi încercăm să găsim şi să adunăm de pe jos fiecare firmitură de viaţă care ne-ar putea umple sufletul, dar niciodată nu e de-ajuns. Niciodată nu se umple. Nu ne putem umple singuri sufletele. E nevoie de sufletul cuiva în care să fie firmituri, mai multe sau mai puţine, dar atât de multe încât, împreună cu ale noastre să ne umple sufletul. În acel moment, avem sufletul plin, chiar dacă îl împărţim cu cineva, e plin. Şi ne dă putere, puterea de a zbura, de a culege soluţii. 
Când sufletul cuiva pleacă, ia tot ce poate, ia tot ce vrea. Ne poate lăsa mai multe firmituri decât am avut, dar în acelaşi timp ni le poate lua pe toate. Ţine de moment, de oameni, de noi. 
Unora le e frică să îşi asume riscul. Riscul de a pierde cele câteva firmituri pe care le au. Dar mie nu! Pentru că m-am oprit din a mai aduna firmituri atunci când mi-am dat seama că e degeaba. M-am oprit când am văzut că, oricâte firmituri aş fi adunat, ele ar fi dispărut. Nu ştiu, aş putea spune că sufletul meu e ca un sac fără fund şi cu cât adun mai multe firmituri cu atât am mai puţine. 
Dar odată, mai demult, mi-a spus sufletul meu că atunci când sufletul cuiva va veni spre el, va striga la toate firmiturile căzute, iar ele se vor întoarce cu viteza luminii. 
Doar atunci, sufletul meu îşi va coase toate găurile. Nu va mai fi niciuna şi toate firmiturile se vor aduna acolo, împlinindu-mi sufletul. 
Acum e gol. Nu e nimic în el. Din când în când mai adun câte o firmitură, o aşez acolo şi trag de ea cât mai mult ca să nu cadă. Ba chiar le-am făcut şi nişte etajere, ca o bibliotecă, şi le pun pe raft acolo, în speranţa că nu vor mai cădea. Dar tot cad. 
Acum e gol. 
Gol.

Planuri.

Iubesc momentele când, încet încet, mi se conturează planurile, visele. Iubesc momentele când am weekend-uri programate sau zile când ştiu, cu siguranţă, că mă voi duce în x loc sau voi face y lucru. Iubesc aceste momente!
Dacă stau să mă gândesc bine, am multe lucruri de făcut, deja programate, în următoarea perioadă. Peste o săptămână merg în Bucureşti la concert Voltaj. În noiembrie la meci, tot în Bucureşti. Apoi mai e un weekend cu evaluarea la mate, celalalt majorat Ale şi tot aşa. Cele care nu sunt programate vor fi de odihnă sau de planuri în ultimul moment. 

Cel mai tare mă enervează când, în aceste momente, anumite posibile activităţi se suprapun. Urăsc asta! Pur şi simplu, e nasol rău de tot să trebuiască să alegi între 2 lucruri pe care chiar vrei să le faci! E nasol rău de tot. Sau, şi mai rău, să nu ai bani să faci tot ce ai putea face. E trist. Şi atât. 
Dar, cum găsesc eu soluţii pentru toate, cred că cea mai bună soluţie e să facem acum, ce nu am mai făcut. Iar data viitoare când se vor suprapune iarăşi, să alegem ce nu am ales de data asta. În felul acesta vom ajunge să avem o viaţă mai diversificată, mai plină, mai nemonotonă. 
Dar e greu. E greu să alegi între 2 părţi din suflet, din tine. Şi dacă alegi x în loc de y nu înseamnă că x e mai important decât y, înseamnă că poate pe y l-ai mai făcut, sau că îţi e mai uşor să îl faci acum pe x, sau ştii că vei mai avea posibilitatea să îl faci pe y. E atât de simplu. Dar noi, oamenii, avem talentul de a complica lucrurile. 
În concluzie, mai aştept finanţări, idei, planuri, soluţii. 
P.s.: Viaţa mea e un echilibru între aşteptarea non-stop a unui eveniment sau plan şi trăirea fiecărei clipe.
Iubesc asta.

luni, 1 octombrie 2012

Seară de vară toamna!

Azi am mers. Am mers mult, foarte mult. Am mers într-un loc superb. Un loc în care simţi că toate luminile aprinse noaptea sunt ca să îţi călăuzească paşii. Un loc în care simţi că tot oraşul luminează pentru tine, că tot ce vezi e al tău... dar nu am simţit nimic din toate astea. Nu am simţit nimic. Nimic.
Ba da, am simţit ceva. Am simţit că locul meu nu e acolo, că nu era momentul să văd lucruri atât de frumoase, că nu era timpul, ziua, vremea, persoana. Nu era. Ceva nu era acolo pus bine. 
În fine. Cred că una dintre cele mai mari probleme pe care cred eu că le am e că nu îmi pot exprima, uneori, gândurile în cuvinte. Uneori ori mă înţelegi fără să explic ori nu, uneori sentimentele şi stările nu pot fi explicate. Ele sunt prea complexe. Prea pline. Prea sentimente.
Luna a fost mereu acolo. În faţa mea, în stânga, în dreapta ori în spatele meu. A fost mereu acolo. Oricât aş fi mers, ea ar fi fost acolo. E plină, rotundă, foarte mică dar foarte mare. Era acolo. Era perfectă. Era ea. Lumina naturală ce ne arăta calea. Calea fizică, pe care o puteam vedea. Păcat că nu există şi o lună interioară, sau nişte felinare sau orice altceva care să ne arate ce alegeri să facem, pe care drum să o luam şi care e cea mai bună variantă. Nimeni şi nimic nu ne arată asta. Doar noi. Noi ne arătăm nouă. Trebuie să riscăm şi să mergem unde simţim că e bine. Să mergem unde credem că ne e cel mai bine, pe drumul cel mai bun pentru noi în acel moment. Iar dacă acel drum nu era cel bun, îl putem schimba oricând, dar e nevoie de voinţă iar asta.... puţini o au. 
Azi a fost cald. A fost o seara călduroasă dar rece în acelaşi timp. Sincer, aş fi preferat-o mai răcoroasă, poate aşa mi-aş fi înţeles sufletul înfrigurat. Rareori e altfel. Îl înţeleg doar când e frig. Azi nu a fost şi nu l-am înţeles. Nu am înţeles nimic din ce mi-a spus, din ce vroia să îmi transmită, nu am înţeles nimic, vorbea pe altă limbă. Nici nu ştiu ce limbă era. Spunea atât de multe şi era atât de convingător, dar eu... eu nu înţelegeam nimic. De ce? Nu ştiu. Pur şi simplu. Nu l-am înţeles. Dar tot îl iubesc. E al meu.
A fost o seară caldă.
Am râs. 
Dar sufletul meu nu îl citeşte nimeni, nu îl înţelege nimeni. Am minţit mai sus. Eu mi-am înţeles sufletul. Îl înţeleg mereu, pe orice limbă mi-ar vorbi, doar că deseori nu ştiu să traduc ce spune, nu ştiu să le explic celorlalţi ce simte. Doar îl înţeleg.
Atât.
Dacă îl vei înţelege vreodată, spune-mi. Vreau să văd dacă înţelegem acelaşi lucru.
Noapte bună. 

Sentimente.

Cunoşti acel sentiment când îţi trăieşti visul? Acel sentiment când nu îţi doreşti nimic altceva, când ai impresia că ai primit mai mult decât meritai, că ai primit tot ce trebuia să primeşti plus alte bonusuri. Acel sentiment când ai vrea să se oprească timpul în loc, iar acel moment să fie veşnic, să nu se sfârşească niciodată. 
Spune-mi, cunoşti sentimentul ăla de încredere în tot ce te înconjoară? Acea încredere nemărginită, acea încredere în toţi oamenii pe care îi priveşti, în toate lucrurile pe care le vezi. Dar liniştea aceea din mijlocul familiei o cunoşti? Ai trăit aşa ceva?
 Sentimentul că cineva nu poate trăi fără tine, fără să te audă, fără să îţi vorbească, îl cunoşti? Sentimentul că cineva te aşteaptă acasă cu braţele deschise indiferent de ora la care ajungi...  
Eşti un om fericit dacă cunoşti aceste sentimente. Eşti cu adevărat fericit dacă le cunoşti pe toate în acelaşi timp, dar fii fericit şi cu unul sau două dintre ele, pentru că unii nu cunosc niciunul dintre aceste sentimente..

Şi acum... ce melodie ascult: Voltaj-Toamnă în doi

De n-ar fi fost frig, ai fi simţit cum tremuram
De n-ar fi fost ploaie, ai fi văzut că plângeam... şi-ai mai fi stat.
Dar a fost ceaţă, frig şi ploaie. Şi ai plecat...

De n-ar fi fost noapte, ai fi văzut cum te priveam
De n-ar fi fost vânt, ai fi ştiut că te chemam...
Dar a fost noapte, vânt şi rece. Şi-ai plecat.