miercuri, 3 octombrie 2012

Gol.

Gol. E gol. Totul e gol. 
Cerul, îl vezi? E gol. E plin de stele, de nori, de lună, de soare, dar e gol într-un fel.
Camera asta. E atât de portocalie. Plină de haine, caiete, cărţi, hârtii, lucruri, obiecte. E plină. Dar e goală. Nu e nimic în ea. 
Corpul ăsta. E plin. Plin de tot ce e în el. Dar e gol, nu e nimic acolo.
Sufletul. Nu a mai fost de mult plin până la vârf. Şi da, a fost o dată, sau de două ori, nu-mi amintesc. Când sufletul e plin, nu prea mai e nevoie de altceva. Pur şi simplu, dacă el e plin, totul e mult mai uşor. Zbori peste toate obstacolele şi culegi soluţii pentru toate problemele. 
Când sufletul e gol, mergi agale pe drumul tău, cărându-l în spate, cum furnica îşi cară grăunţa de 3 ori mai mare ca ea. Noi ne cărăm sufletul şi încercăm să găsim şi să adunăm de pe jos fiecare firmitură de viaţă care ne-ar putea umple sufletul, dar niciodată nu e de-ajuns. Niciodată nu se umple. Nu ne putem umple singuri sufletele. E nevoie de sufletul cuiva în care să fie firmituri, mai multe sau mai puţine, dar atât de multe încât, împreună cu ale noastre să ne umple sufletul. În acel moment, avem sufletul plin, chiar dacă îl împărţim cu cineva, e plin. Şi ne dă putere, puterea de a zbura, de a culege soluţii. 
Când sufletul cuiva pleacă, ia tot ce poate, ia tot ce vrea. Ne poate lăsa mai multe firmituri decât am avut, dar în acelaşi timp ni le poate lua pe toate. Ţine de moment, de oameni, de noi. 
Unora le e frică să îşi asume riscul. Riscul de a pierde cele câteva firmituri pe care le au. Dar mie nu! Pentru că m-am oprit din a mai aduna firmituri atunci când mi-am dat seama că e degeaba. M-am oprit când am văzut că, oricâte firmituri aş fi adunat, ele ar fi dispărut. Nu ştiu, aş putea spune că sufletul meu e ca un sac fără fund şi cu cât adun mai multe firmituri cu atât am mai puţine. 
Dar odată, mai demult, mi-a spus sufletul meu că atunci când sufletul cuiva va veni spre el, va striga la toate firmiturile căzute, iar ele se vor întoarce cu viteza luminii. 
Doar atunci, sufletul meu îşi va coase toate găurile. Nu va mai fi niciuna şi toate firmiturile se vor aduna acolo, împlinindu-mi sufletul. 
Acum e gol. Nu e nimic în el. Din când în când mai adun câte o firmitură, o aşez acolo şi trag de ea cât mai mult ca să nu cadă. Ba chiar le-am făcut şi nişte etajere, ca o bibliotecă, şi le pun pe raft acolo, în speranţa că nu vor mai cădea. Dar tot cad. 
Acum e gol. 
Gol.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :