sâmbătă, 6 octombrie 2012

Nu ştiu ce.


Mi se pun întrebări la care nu am nici un răspuns, nici o explicaţie. Mi se pun întrebări care mi-aş dori să nu mi se pună, tocmai pentru că nu ştiu ce să răspund.
Da. Sunt despre mine acele întrebări. Dar nu sunt doar despre mine. Tocmai de aceea nu ştiu să răspund. Pentru că în situaţia în care sunt pusă, nu sunt doar eu.
E foarte simplu. Nu am cum să răspund.
Şi nu încerca să mă întrebi ce cred eu sau să mă pui să răspund din punctul meu de vedere. Nu face asta! Pentru ca tot un “nu ştiu” vei primi. Nu ştiu pentru că nu vreau să îmi întreb nici sufletul şi nici mintea. Vreau să le protejez de acest subiect. Măcar de data asta. Nu vreau să ştie nimic.
 Vorbeşte mai încet să nu te audă, te rog! Ar fi o crimă să audă despre acest subiect din discuţia noastră. Dacă ar auzi, în acel moment mi-ar muri toţi neuronii şi toate sentimentele. Ar muri pentru că ar începe să alerge toţi în toate părţile, ar începe să se buşească unele în altele, şi-ar sparge capul şi ar cadea călcate în picioare de celelalte. 
Ştiu şi de ce. Pentru că e un subiect prea plin de “nu ştiu ce” ca să reziste. E mult prea plin. Nu trebuie să audă nimic. Vreau să rămână secretul nostru. Dacă vor afla, atunci poţi să vorbeşti mai tare, dar până atunci, linişte să fie. Şi nu vreau să afle că le ascund ceva, m-ar interoga până mi-ar afla secretul.
Cum să le anunţ că “nu ştiu ce”?! Cum să le spun eu, sufletului şi minţii mele, că nu ştiu? Cum?!
Hai linişte. Fără întrebări. Dacă afli ceva, trimite-mi o adiere, ele niciodată nu mă întreabă ce îmi spune vântul la ureche.
O să le trimit până la winamp să cumpere nişte fericire ca să îţi pot trimite asta.
 Papaa!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :