duminică, 7 octombrie 2012

Oare mă mai ştii?



Încă îmi amintesc acea săptămână. Nu pot să specific dacă a rămas cea mai frumoasă din viaţa mea sau nu, chiar nu pot să o compar. Tot ce ştiu e că sigur va veni una mai frumoasă. Eu o aştept. Încă de atunci o aştept.
Adormeam şi mă trezeam în fiecare dimineaţă găsindu-te în faţa mea. Erai acolo. Doar pentru mine. Îţi priveam ochii verzi şi citeam căldura din sufletul tău. În fiecare seară adormeam ştiindu-te acolo, lângă mine. Adormeam pe muzica preferată şi ştiam că te vei ridica în miez de noapte să o opreşti. Nu o să uit niciodată câte drumuri făceai în bucătărie să îmi aduci apă. Era foarte amuzant să te tot trimit. Şi tu te duceai. Şi tu îmi aduceai apă, oricâtă aş fi vrut. Îmi amintesc cum stăteam în braţele tale şi aş fi vrut ca acele momente să nu se termine niciodată. Aş fi vrut să trăim veşnic aşa, în lumea noastră, în liniştea noastră. Îmi amintesc de palmele noastre care şi-au găsit locul unele într-altele. Erau perfecte împreună. Îmi amintesc fiecare dimineaţă când coboram scările încet, încercând să prelungim ultimele secunde împreună. Fiecare dimineaţă când plecam la şcoală, fiecare la a lui, şi ne despărţeam cu un sărut la o  răscruce de drumuri. Îmi amintesc fiecare zi de somnambulă în care abia aşteptam să ajung acasă şi să fim din nou doar noi, să ajung acasă şi să fim în lumea noastră în care nu era nevoie de nimic, doar de noi. Îmi amintesc toate astea. Dar oare tu.. tu ţi le mai aminteşti? Oare mai ştii acea săptămână?
Dar îmi amintesc şi ultima noapte. A fost la fel de frumoasă ca celelalte. Dar ziua ce a urmat, a venit ca o umbră peste tot soarele ce fusese. A venit ca o umbră dar s-a transformat imediat într-o furtună de proporţii. Aşa a fost să fie, ne-am spus amândoi într-un final. Îmi amintesc şi ultima noapte, la vreo câteva zile după acea săptămână. A fost cea mai rece dintre toate, dar şi cea mai caldă. Stăteam amandoi şi priveam acelaşi tavan innegrit de gânduri. Ştiam că era ultima noapte. Amândoi ştiam. Dar tăceam. Liniştea aia mă omora. Dar niciunul nu putea spune nimic. De fiecare dată când încercam să spunem ceva, ajungeam la acelaşi lucru: păreri de rău. Ne părea rău că destinul nostru hotărâse să ne despartă drumurile. Să ne oblige să mergem departe unul de celălalt. Ne-a obligat! Nu am avut ce face. Nu am avut cum să ne opunem. Nu ne-a lăsat nici un drept de a face asta. Nu îmi amintesc dacă am dormit în acea noapte. Ştiu doar că nu ne spuneam nimic. Stăteam aşa, unul lângă altul, fără să ne spunem nimic. Liniştea ne durea, dar cuvintele dureau şi mai tare. Lacrimile nu aveau nici un rost. A fost noaptea care ne-a obligat să înţelegem viitorul. Ne-a obligat să acceptăm toate zilele care urmează.
Ne-am mai văzut doar o dată de la acea noapte, cu câteva zile înainte să plec. Ne-am plimbat pe câteva străduţe, nu-mi amintesc ce am vorbit, dar a fost tot linişte în majoritatea timpului. Îmi amintesc răscrucea de drumuri care ne-a despărţit pentru ultima dată. Îmi amintesc că te-am privit în ochi pentru ultima dată, speram să văd ceva, altceva. Dar cred că şi privirea mea îţi spunea acelaşi lucru. Am acceptat amândoi ceea ce urma, am acceptat răscrucea dintre noi. Nu aveam ce face altceva. Nu ştiu de ce te-am privit în ochi atunci, nu ştiu de ce aş fi vrut să citesc altceva. Dar a fost bine cum a fost. Îţi mulţumesc pentru asta. Încă nu ţi-am uitat acea privire, şi nici pe celelalte. 
Asta mă întreb de fiecare dată când mă gândesc la atunci. Mă întreb dacă tu îţi mai aminteşti, dacă tu mă mai ştii. Oare mă mai ştii? 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :