vineri, 30 noiembrie 2012

Cer.

Iubesc cerul.
Iubesc cerul dimineaţa. Culoarea lui e atât de deschisă, ca şi cum o mare de albastru se revarsă asupra întregii lumi. E o culoare pură care parcă şterge tot ce a fost rău ziua sau noaptea trecută. Purifică tot. Toţi oamenii, toate sufletele, toate lucrurile, toate minţile- chiar şi pe a mea. Cerul dimineaţa e tot ce ne-am putea dori să vedem. Un cer care să ne spună că încă mai suntem, încă mai trăim, încă mai putem.
Iubesc cerul seara. Când soarele apune şi îl face să aibă foarte multe culori. E transformat într-un tavan colorat în mai multe trepte şi parcă nu mai e nevoie de nimic altceva. Doar de el. Doar să îl pot vedea.
Iubesc cerul când e înnorat. Are şi el dreptul să fie supărat, trist. Uneori e foarte încruntat, alteori e doar trist, uneori e foarte dezamăgit, alteori e doar resemnat. Citesc atât de multe uitându-mă la el. 
Iubesc răsăritul de soare pe plajă. Este printre cele mai frumoase lucruri pe care ni le oferă natura şi sper să apuc în viaţa asta măcar odată să stau acolo, privind cerul, alături de sentimente şi acea persoană.
Tu de ce iubeşti cerul?

joi, 29 noiembrie 2012

Decembrie.

Mai sunt două zile. De fapt, mai e doar mâine. Mâine e ultima zi de toamnă. Mâine e ultima zi de ploi. Mâine e ultima zi de anotimp melancolic. 
Decembrie. 
Iarnă.
Zăpadă.
Alb.
Fericire.
Ce poate fi mai frumos? Vreau un decembrie perfect, vreau un decembrie unic, vreau un decembrie special. Şi ştiu că aşa va fi. Sunt foarte sigură de asta. Vă spun şi de ce sunt aşa sigură...
Voi căuta pe străzi, prin autobuze, prin lista de mess, prin toate listele posibile, prin toţi prietenii, de la cei mai depărtaţi până la cei mai apropiaţi. Voi căuta peste tot până când mă voi opri şi mă voi îndrăgosti. Nu contează de cine sau de ce. Pur şi simplu. Vreau să văd dacă mai pot face asta, vreau să vad dacă inima mea a învăţat ceva din toate tâmpeniile din trecut, vreau să văd dacă a învăţat să nu mai iubească fără să primească iubire. Iar decembrie, decembrie e cel mai bun timp în care pot face asta. 
Mă întreb totuşi la cine să mă opresc. Ce să fie, cine să fie? Să fie apropiat, să fie depărtat, să îl cunosc, să nu-l cunosc. Nu ştiu unde să mă opresc. 
Oare să fac asta sau nu? Mi-e dor de acele sentimente, chiar dacă le-aş avea doar eu. Mi-e dor să mă gândesc zile întregi la aceeaşi persoană, chiar dacă acea persoană nu se gândeşte niciun minut la mine. Mi-e dor să nu văd altceva în afară de el, chiar dacă el nu mă vede. Dar oare merită? Sunt cam sadică, dar oare merită să îmi chinui inima doar pentru a îmi linişti gândurile? Dar oare gândurile mele vor fi liniştite dacă se vor gândi doar la el? Nu cred, habar n-am. 
Cât de ciudată e postarea asta, şi cât adevăr are in ea. :)) Mda... dubios, ce să zic. 
Acum aştept să îmi vină vreo idee în legătură cu oprirea şi cu butonul din inimă care momentan e pe off.

duminică, 25 noiembrie 2012

Nuştiu.


Mi-am schimbat camera.
Toată lumea mă întreabă de ce? Eu nu ştiu ce să le spun. Poate aşa am vrut, ori poate camera nu m-a mai vrut în ea. A văzut multe lucruri care poate au deranjat-o. Nu am aşteptat să îmi spună de prea multe ori să mă mut. M-am mutat de când mi-a spus prima oară. Am părăsit-o şi am sperat să îmi las acolo toate suferinţele şi toate simţurile. Dar, al naibii, toate au venit după mine în camera alăturată. Cred că mi-au simţit mirosul şi m-au urmărit.
Şi îmi doresc doar ca noua cameră să îmi aducă alte amintiri, alte sentimente şi, în special, alte vise. Vreau să înţeleagă că îmi doresc altceva de la ea. Probabil deja a vorbit cu vechea cameră şi mă cunoaşte mai bine decât cred eu dar vreau să ştie că în camera asta vreau să fiu altfel.
Off, cum să fiu altfel când îmi place cum sunt??? Cum să schimb ceva ce e bine să fie aşa? Dar nu e bine. Nu. În acelaşi timp e bine şi rău, nu îmi place asta deloc.  Nu ştiu dacă să continui aşa sau să mă schimb. Nu ştiu dacă pot să schimb şi nu ştiu în ce să schimb. E un moment în care trebuie să mă hotărăsc cine şi ce vreau să fiu şi să încep să fiu acel lucru. Dar eu nu ştiu cine să fiu. Nu ştiu ce să simt şi ce să gândesc. Ce să vreau şi ce să sper?
Nimeni nu vrea să mă înveţe nimic? Accept orice, doar să mi se spună ce să fac, ce să aleg, cine să fiu şi ce să simt şi să gândesc.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Fără iubire. Se poate?


Şi aş vrea să nu mai trebuiască să iubesc. Aş vrea să pot trăi fără aceste sentimente, să pot visa, să pot spera, pur şi simplu: să pot exista fără iubire.
Şi trebuie să încep uşor, uşor să nu mai depind atât de mult de persoanele din jurul meu. Trebuie să învăţ, cât mai am timp să fac asta, să zâmbesc şi singură, să visez singură şi să mă distrez fără ajutorul lor. De ce? Pentru că ei... ei pot pleca oricând. Ce voi face atunci? Va trebui să învăţ, cât ai clipi, să trăiesc şi fără ei şi sunt sigură că nu voi reuşi asta, aşa că trebuie să învăţ de acum. Să învăţ să nu depind de ei atât de tare.
Dar ce sunt eu şi cine sunt eu? Sunt doar un om care vrea să iubească, care nu poate trăi fără iubire... Uite ce sunt. Sunt un om care nu vreau să mai fiu, deşi nu cred că voi putea fi vreodată altfel, cum aş putea să schimb asta? Cum aş putea să trăiesc fără să iubesc? Ahh, ştiu deja răspunsul... cum trăiesc şi acum: fericită dar niciodată destul. Poate cer prea mult, mereu mă gândesc că poate am prea multe pretenţii de la viaţă, de la ceilalţi. Poate pur şi simplu trebuie să trăiesc ani la rând fără să iubesc, fără să am pe cine iubi... Şi poate să îmi spună oricine, orice. Nu mă vait, sau poate că asta fac, dar chiar am motive să fac asta. Dacă cineva are soluţia, eu o aştept, dar nu a venit niciodată. Nu a apărut nici o soluţie reală, adevărată, realizabilă. Gândirea pozitivă nu e o soluţie, asta să fie clar! E doar o foarte mică bucăţică. Altceva? O altă soluţie? Nu am şi nu am avut niciodată. Să cred că nu există?
Ce să mai cred? La ce să mai sper? La ce să mai visez?
Spune-mi tu, omule, ce să mai vreau?!
Ce să mai fac?!
Spune-mi!

duminică, 18 noiembrie 2012

18 sau altceva.

Şi câteodată nu mă mai vreau. Am mai zis asta. Da, am mai zis asta.
Nu-mi mai vreau gândurile şi nici sentimentele. Nu-mi mai vreau viaţa să continue aşa, vreau să fie altfel. Nu mai vreau nicio zi în care să fiu altcineva decât ieri, nu mai vreau nicio zi în care să nu am aceleaşi gânduri, sentimente, vise. Nu mai vreau să plâng niciodată, din cauza nimănui. 
Nu mai vreau să uit nimic, deşi trebuie să o fac în fiecare zi. Nu mai vreau să nu-mi ascult... inima (?!).
Nu mai vreau să îi înţeleg pe ceilalţi. Dar vreau să îi înţeleg. Nu mai vreau să aştept, nu mai vreau să sper, nu mai vreau să..................
Nu mai vreau să privesc cerul singură. Soarele, luna, stelele... sunt atât de triste.
O doamne. Câte simt. Câte gândesc. Câte sunt în mine.
Câtă muzică fără destinatari, câtă poezie. Câte cuvinte fără rost, fără simţ.
Câcat.

Nu vreau să mai cresc. Vreau să am toată viaţa aproape 18 ani. O doamne, am aproape 18 ani. Oare ce înseamnă asta? Oare ziua aia va fi altfel? Oare se va schimba ceva?
Ce bine ar fi!!!
O doamne, ce bine ar fi! Să mă trezesc în prima dimineaţă a vârstei de 18 ani şi cerul să îmi zâmbească cum nu a mai făcut-o până acum. Soarele să facă zăpada să strălucească şi fiecare fulg să zâmbească când mă priveşte. Să mă trezesc şi toţi oamenii pe care-i întâlnesc pe stradă să zâmbească larg, sau măcar asta să văd eu în ei. Să îmi zâmbească sufletul, iar gândurile... gândurile să zâmbească şi ele pentru că vor fi goale. De fapt nu, nu vor fi goale, vor fi pline de un singur lucru, iar asta nu e chiar atât de greu de dus, pentru că vor fi pline de tine. 


Dar nu se va schimba nimic.. ce naiba să se mai schimbe? Poate sunt doar un caz ratat... Nu se va schimba nimic. Nu se va schimba nimic. Şi soarele, şi luna, şi stelele vor fi la fel de triste. Şi cerul va fi la fel de frumos, iar eu la fel de singură. Iar oamenii... oamenii vor fi la fel de seci şi grăbiţi. Să nu uităm de fulgi, vor fi supăraţi, vor cădea şi se vor contopi cu ceilalţi, fără să aibă şansa la personalitatea lor, la visele lor. Vor fi doar nişte simpli fulgi şi în acea dimineaţă, ca în toate celelalte dimineţi. 

doar un caz ratat.

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Zile, seri, nopţi.

Şi iubesc chestia asta!
Iubesc faptul că îmi iese aproape perfect rolul în viaţă. Orice simt seara, orice temeri şi frici am, orice sentimente şi dorinţe, orice idei nebune şi bezmetice, toate, dar absolut toate care nu au un rost sau un adevăr la bază, dispar. Noaptea mi le ia şi îmi lasă în faţă o nouă zi în care pot fi cine sunt. O nouă zi pentru alte vise, dorinţe, sentimente, frici. O nouă zi în care o pot lua de la început cu visele, cu dorinţele, cu sentimentele, cu tot. O zi pe care o pot trăi fără sentimentele de ieri, fără ideile nebune şi fricile avute. 
Iar apoi... apoi mi se oferă o nouă seara în care am altele sau chiar aceleaşi nerealiste sentimente, ide, gânduri, frici, trăiri. O nouă seara şi o nouă noapte să mi le ia pe toate. Şi aşa curge viaţa mea...
Fiecare zi e o altă zi. Fiecare seara e o altă seară. În fiecare zi sunt altcineva, dar sunt aceeaşi în fiecare zi. 

luni, 12 noiembrie 2012

Un fel de ghiveci nr. Nuştiucât!

Dependenţă. 
Nu vreau asta, dar asta am trăit, trăiesc şi probabil voi trăi în continuare. Sunt dependentă de oameni. Asta nu ar fi nicio problemă dacă şi oamenii ar fi dependenţi de mine. Oare sunt? Nu ştiu.
Nu ştiu dacă îmi place sau nu această dependenţă. Cred că îmi place să fiu dependentă de cineva, repet, atâta timp cât şi acel cineva este dependent de mine. Ce înţeleg eu prin această dependenţă? Să te trezeşti dimineaţa şi să pui mâna pe telefon să suni. Să nu poţi trăi o zi fără să vorbeşti cu acea persoană sau să nu te întâlneşti cu acea persoană. Să nu poţi să trăieşti un moment important din viaţa ta fără ca acea persoană să fie lângă tine, cu trupul sau cu sufletul. Pur şi simplu, să nu treacă o zi fără să te gândeşti la acea persoană. Asta numesc eu dependenţa de oameni.
Da. Este un fel de iubire. De care? Nu ştiu şi nici nu vreau să mă întreb asta şi să încep să fac categorii de iubire. E fără rost. 
Fără rost. Fără rost. Fără rost. Tot ce scriu eu e fără rost.
De ce naiba ne chinuim toată viaţa să căutam fericirea când ACEASTĂ fericire poate fi în simplul fapt de a merge cu autobuzul? Simplul fapt de a privi cerul dimineaţa, de a te plimba pe străzi goale sau pline, simplul fapt de a respira acelaşi aer... Ce poate fi mai frumos de atât??? Tot eu ştiu răspunsul. Iubirea le întrece pe toate. Când iubeşti, fiecare fericire e de milioane de ori mai mare. 
Până atunci, trăiesc cu fericirile mele mai mici. Sunt bune şi ele...

duminică, 11 noiembrie 2012

zero

Şi mă întreb mereu ce vedeţi când mă priviţi în ochi. De ce nimeni nu vrea să îmi răspundă? 

Tell me what do you feel when you look in my eyes. - Zero-Sunny days.

Tell meeeeeeeeeeeeee!

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Frică...

Şi ştii ce îmi e cel mai frică? Mi-e frică de mine şi de deciziile mele asupra mea. 
De fiecare dată când scriu îmi dau seama că pot scrie despre tine.
În fiecare zi pot scrie aceleaşi lucruri cu alte cuvinte, sau alte lucruri cu aceleaşi cuvinte.
Mi-e frică de asta. Aş putea să scriu toată viaţa despre tine, o persoană pe care nici măcar nu o cunosc. Cine naiba eşti? Şi de ce eşti în mintea mea mereu? Ieşi afară, nu ai niciun drept!!!
Mi-e frică de mintea mea. E atât de plină... oare nu are şi ea o limită? Oare cum şi când va face bum?

Mi-e frică de faptul în sine că aş putea scrie toată viaţa despre cineva care nici măcar nu există. Unde e logica în toată treaba asta? Unde sunt eu în această poveste?
Şi nici nu ştiu de ce mai cred în ceea ce cred şi de ce nu cred ce mi se arată, adică realitatea. De ce?

Unde e?

Mă simt... cel puţin ciudat azi, acum... Mă simt fericită şi... da, şi tristă. Simt că nu am nevoie de nimic altceva în viaţa mea, dar, totuşi îmi lipseşte unul din lucrurile esenţiale pentru a trăi. Chiar?! Cum naiba pot trăi fără acel lucru? E atât de goală viaţa asta, dar şi plină în acelaşi timp...
Mă simt ciudat. Mi-e frig şi cald. Mi-e umbră şi soare. Nu mi-am mai simţit de muuult timp inima bătând cu putere la auzul/văzul cuiva. Oare mai e acolo? Oare inima mea mai trăieşte, mai rezistă? 
Şi da... cică de ce căutăm iubirea? De ce o dorim când ea, într-un final ne aduce doar suferinţă? E foarte simplu! Eu îmi doresc asta în viaţa mea pentru că viaţa mea este incompletă fără. Eu, adevărata eu, nu poate trăi fără iubire. Acum sunt doar o parte din mine care o cară pe cealaltă parte pe braţe. Fără iubire o parte din mine e moartă, nu respiră şi nu trăieşte. Cum să nu-mi doresc iubire? Cum???
Ok. O să aştept. Mai am răbdare... 
Uneori simt că îmi vine să mă îndrăgostesc de prima persoană care îmi iese în cale, reprezentându-mi nerăbdarea. Dar, fix după acest moment, mă cuprinde o răbdare nemărginită, o răbdare infinită care va aştepta ani şi ani la rând. Aceea sunt eu. Cred. Eu am răbdare, dar nu am, în acelaşi timp. 
Mă simt ciudat azi. Şi dacă mă întrebi de ce... nu ştiu. Nu o să-ţi răspund. 
Nu ştiu care este cauza, care va fi efectul. Ştiu doar că trag de toate aţele să rămân în echilibrul meu în care e bine să fiu... 
Noapte bună. 
E sâmbătă azi.


vineri, 9 noiembrie 2012

Mă caut...

Mi-e dor de mine iarna. Stau şi caut postări în care m-am povestit iarna. Mă caut printre rânduri, mi-e dor de mine, dar nu mă gâsesc. Nu mă găsesc în niciuna. Nu mă mai regăsesc nicăieri. Oare m-am schimbat? Ori poate această neregăsire îmi arată că iarna asta va fi altfel?! Dar cum altfel? Oh.. prea multe întrebări. 
Nu mă găsesc. Mă vreau înapoi şi aştept cu nerăbdare zăpada!!! E ultima şansă de regăsire, altfel nu cred că mă voi mai găsi, acea eu... eu iarna. 
Şi abia aştept acea noapte de iarnă. 
Nu pot să nu-mi amintesc de acea noapte de iarnă de acum...3-4 ani. 
Nu pot să nu remarc cum nişte lucruri atât de mărunte ne pot face viaţa atât de frumoasă.
Nu-mi doresc mare lucru de la iarna asta, de fapt îmi doresc multe dar ştiu că se vor întâmpla doar lucrurile pe care le merit. 
Totuşi, există ceva ce îmi doresc neapărat să se întâmple. Îmi doresc să merg într-o seară pe străzi, să merg fără oprire, şi să ningă. 
Să ningă fără oprire.
Să găsesc fulgi în părul meu, pe hainele mele, pe sufletul meu. Să fie fulgi peste tot. Atât îmi doresc. 
Şi îmi doresc să nu fac asta singură. 
Şi îmi doresc să arunc cu iubire peste tot, să iubesc toţi oamenii, pentru simplul fapt că s-a adunat prea multă în mine, o arunc. Gata. Când va veni prima ninsoare voi lua toată iubirea din mine şi o voi arunca într-un nor care, când va ninge, pe fiecare fulg va avea puţină iubire. 
Mă voi plimba apoi pe străzi cautându-mi iubirea în fiecare fulg, iar cele ce mă vor atinge, îmi vor aduce din nou în suflet bucăţi din iubire. Dar nu va fi toată, cel puţin sper asta... Am nevoie de spaţiu, nu mai încap în mine în atât de multe iubire şi... nimeni nu o vrea. O fi urâtă? Nesimţită? Nu cred... Ori poate... poate nu are nimeni nevoie de ea. Dar ce contează?! Când o voi arunca, va intra în sufletul tuturor celor care vor fi atinşi de fulgi. Nu contează că o vor sau nu... eu le-o voi da. Iar cel ce va veni apoi, sigur o va face, într-o singură clipă, să crească cât un gigantic, cât tot universul. Aşa că nu e o problemă să mai scap de câteva bucăţi.
Vrei o bucată? 
Dar ştii ce... ar trebui să îmi dai şi tu o bucată înapoi, cam aşa ar fi frumos. Dar m-am obişnuit. O poţi păstra pe toată... Poate nu merit bucăţile tale, m-am obişnuit să nu îmi ofere nimeni bucăţile lui... şi m-am obişnuit şi să le ofer pe ale mele oricui, tuturor. 
Când va ninge pentru prima oară, să zâmbeşti. Atât e nevoie... 
Mă uit pe geam de zeci de ori pe zi aşteptând să văd fulgi. 
Dar nu sunt.
Încă nu sunt. 
Încă îi aştept.
Încă mă aştept.
Încă te aştept.
Noapte bună.
Ninge??? Ah..nu.

duminică, 4 noiembrie 2012

Ce ar trebui să-i spun?

Şi dacă într-o zi inima mă va întreba de tine , ce ar trebui să-i spun? 
Habar n-am. O să rămân surprinsă de întrebare pentru că eu nu vreau să vorbesc despre tine. Dar când inima întreabă.. cum aş putea să nu răspund??? De fapt, de ce i-aş răspunde?! Ea nu îmi răspunde niciodată când am nevoie, eu, în schimb, îi răspund mereu. Nu e corect. 
Deci, ce îi voi răspunde? Care va fi primul răspuns care îmi va veni în minte să-mi pot minţi inima cu succes? 
Să îi spun că nu m-ai iubit, ar fi o nenorocire pentru ea. Acest răspuns e, cred, singurul pe care nu trebuie să i-l dau. Acest răspuns ar face-o să se rupă în mii de bucăţele şi să zacă acolo, nemişcată, ani întregi. Deci nu...
Să îi spun că nu te-am iubit îndeajuns? Ar fi o prostie. Pentru că ea ştie că te-am iubit cel mai mult! Ea e singura care ştie cât te-am iubit. Deci nici asta nu e bine...
Să îi spun că a trebuit să pleci, aşa pur şi simplu? Nici asta nu ar merge... Pentru că mi-ar răspunde în următoarea secundă că distanţa nu contează la cât de mult te iubesc...
Să îi spun că ai dispărut, aşa pur şi simplu? N-ar înţelege. Nici măcar eu n-aş înţelege acest răspuns..
Să ii spun că... cred că mai bine aş tace. Tăcerea e cel mai greu răspuns în această situaţie. Atunci ar înţelege totul fără ca măcar să îi spun ceva, nu? Tăcerea e cel mai bun răspuns. Cel mai complex. Cel mai gălăgios. 
Tăcerea.

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Femeile.


"Femeile sunt precum merele neculese. Cele mai bune sunt în vârful pomului. Majoritatea bărbaţilor nu vor să se întindă după cele bune fiindcă se tem să nu cadă şi să se rănească. Preferă, în schimb, merele căzute pe jos, care nu sunt la fel de bune, dar uşor de luat. Merele din vârful pomului se gândesc că este ceva în neregulă cu ele, când, de fapt, sunt extraordinare. Trebuie numai să aştepte să apară bărbatul potrivit, care să fie suficient de curajos să urce până în vârful pomului."
via: Sigmund Freud (via citatele)

vineri, 2 noiembrie 2012

Autocontrol?!

Mi s-a spus că nu e normal, că nu e bine. Mi s-a spus că e ciudat că fac asta. Mi s-a spus să nu o mai fac. De ce? Toate poveştile pe care le-am trăit (puţine dar bune) m-au învăţat să fac asta şi m-au învăţat că trebuie să fac asta. De ce nu aş mai face-o? 
E vorba despre autocontrolul meu. Ideea că pot să controlez să nu mă îndrăgostesc de cine nu trebuie mi se pare foarte tare şi mă bucur enorm când îmi iese. Dar când nu-mi iese... de ce nu-mi iese? Nu ştiu. Ce e şi mai dubios decât asta este că nu ştiu dacă pot face şi reversul, adică să dau drumul inimii mele să iubească pe cineva, deşi pare mult mai simplu de făcut asta. Voi vedea la momentul potrivit dacă pot sau nu. E interesant de studiat acest fenomen. 
Nu ştiu de ce/cine mi-e dor. De tot? De nimic? Habar n-am. Mi-e dor de mine când sunt îndrăgostită. Mi-e dor de mine când mă gândesc toată ziua la o singură persoană şi mi-e dor de mine când nu vreau nimic altceva. Dar m-am uitat, nu mai ştiu cum sunt, am uitat cum sunt. Nu mă mai cunosc. Dar sunt deschisă să o fac cu prima ocazie. Nu ştiu când va veni, dar ce contează? Timpul e relativ. 
Sunt mândră că pot controla asta, chiar dacă poate nu e bine, mie îmi e bine. Dacă nu mi-aş fi putut controla sentimentele aş fi fost un om cu inima frântă. E încă acolo, încă mai trăieşte cum poate. Şi da. Timpul a vindecat-o. I-a acoperit toate rănile dar i-a lăsat nişte urme numite generic amintiri, ca să nu uite niciodată cât de tare doare iubirea. Iubirea doare, dar e al naibii de frumoasă. Toţi alegem să iubim chiar dacă urmează suferinţa, pentru că iubirea e de un infinit de ori mai mare decât suferinţa. 
Iubirea ne ridică în nori cu nişte aripi inviziibile. Iubirea ne ia în braţele ei şi ne lipeşte un zâmbet tâmp pe faţă. Iubirea e... de fapt de ce vorbesc eu de iubire? Ce ştiu eu despre iubire? Am demisionat de la acest job de mult timp, nu mă mai angajează nimeni în acest domeniu. Nu ştiu de ce. Nu arăt cum trebuie, nu simt cum trebuie, am un CV prost...habar n-am de ce nu mai am un loc de muncă la această companie. Probabil tuturor le e frică de acel autocontrol, dar oare ei nu ştiu că îl pot arunca oricând? Oare ei nu ştiu că e singura mea metodă de a-mi păstra inima intactă?
Oare ei nu ştiu câtă nevoie am de salariul lor? De zâmbete tâmpe, de dimineţi reci cu soarele în gând, de nopţi albe privind tavanul cu imaginea lui, de fluturi în stomac. Habar n-au ei cât de mult am nevoie de asta. 
Şi totuşi, nici nu am unde să îmi depun CV-ul. Mi-e frică de răspunsul lor, unii nici nu o să îl citească, iar cei care îl vor citi, se vor speria când vor vedea scris mare AUTOCONTROL. E aşa periculos acesta? 
Cineva să îmi explice! Da! Voi ăia care lucraţi la iubire. Spune-ţi-mi ce e greşit la autocontrol? De ce nu e bine să îl am în CV?

joi, 1 noiembrie 2012

Prea mult.

Şi sunt momente în viaţă când rămâi fără cuvinte... şi atunci... ce rost??? Ce rost mai au cuvintele? De ce trebuie să ne găsim nişte cuvinte şi să le spunem? De ce liniştea nu e de-ajuns? 
E foarte, dar foarte urât să vezi în jur oameni care primesc mai mult decât merită şi oameni care nu primesc nimic deşi merită totul. De ce nu poate fi echilibru? De ce nu primeşte fiecare ceea ce merită? 
De ce viaţa e atât de nedreaptă? De ce nu pot? De ce nu vreau? De ce aş vrea? De ce ar fi nevoie???
Oricum toată lumea moare. Ce rost mai are să încercăm să fim perfecţi? Ce rost mai are să fim buni, să respectăm... oricum toţi murim, nu? 
Mda...numai tâmpenii spun aici. Viaţa merită trăită la maxim, dar să avem şi cu cine. Nu vreau să se înţeleagă greşit. Am în jur nişte prieteni foarte buni, dar lipseşte o singură persoană din peisaj, un singur x necunoscut în ecuaţie. Probabil sunt în reale şi delta e cu minus, iar când x va apărea, mă voi accepta în viaţa complexă şi voi reuşi să găsesc x-ul din ecuaţie. 
Matematică e viaţa asta.
Mi-e somn.
Vreau să nu mai am niciun gând, să nu mai am nici o speranţă, nici un vis. Vreau să fiu goală în interior, măcar câteva minute, câteva zile. Sunt prea plină cu de toate. Am nevoie de o dezintoxicare urgentă! Cine poate face asta? Eu? Tu? El...? Nimeni? Habar n-am. Nu ştiu cum să fac asta.
Mi-e somn.
Vreau să nu mai am niciun gând.
Cineva să mă salveze din labirintul gândurilor mele. E mult prea întortocheat! 
Noapte bună.