marți, 11 decembrie 2012

Ger.

M-am trezit dimineaţă şi căldura din cameră era perfectă, dar la un moment dat am dorit altceva. Am deschis geamul şi am mirosit gerul de decembrie, avea tente de mirosul întâlnirilor cu tine. Dar era rece. Am închis repede geamul cu gândul întâlnirii pe care o aveam peste câteva minute cu el, cu gerul. M-am îmbrăcat, m-am pregătit şi am ieşit. Gerul mă aştepta la uşă, nu aş fi avut cum să îl evit şi ştiam asta. L-am întâlnit şi, ca întotdeauna, a intrat peste tot în mine, pe sub haine, pe sub gânduri, a ajuns chiar şi în suflet. Nu l-am gonit, ştiam că nu pot. L-am primit în mine şi poate chiar aveam nevoie de el, mi-era dor de el. Nu mi-am încordat niciun muşchi şi în câteva clipe, era peste tot...
Mi-a îngheţat puţin gândurile şi sufletul, dar a trebuit să le pun în mişcare din nou. Pentru asta îmi place gerul, pentru că, de fiecare dată, pentru câteva clipe (or fi secunde, minute, ore, zile - nu ştiu) îmi îngheaţă tot şi îmi permite să mă doară undeva de ce simt şi ce gândesc. 
Şi aş vrea să îţi spun te iubesc şi să şi fac asta, dar tu... tu nu eşti. Nu eşti să-mi citeşti gândurile şi să mi le iei, nu eşti aici să mă faci să nu mă gândesc la nimic altceva în afară de tine, nu eşti aici, nici umbra ta nu mai este, nici măcar proiecţia ta imaginară, nu mai e nimic din tine, aproape că nici speranţa mea nu mai este. Ce-o însemna asta? Habar n-am. 
Miroşi a ger, sau gerul miroase a tine?

P.s.: Mi-e dor să scriu despre tine, mi-e dor să te simt prin preajmă chiar dacă nu eşti, mi-e dor să te caut pe chipurile tuturor şi în caracterele tuturor. Mi-e dor să scriu despre tine, da, mi-e dor să scriu despre tine! Mi-e dor. Dar acum nu mai eşti, nu mai eşti nicăieri, sau poate speranţa mea nu mai este. 
P.s.s.: Mi-e dor să scriu despre tine. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :