marți, 24 decembrie 2013

Uneori?

Şi uneori aş vrea doar să îţi vorbesc, dar tu nu eşti aici.
Uneori aş vrea doar să te mai ascult pentru încă 5 minute, dar nu eşti dispus să-mi vorbeşti...
Uneori... uneori aş vrea să ştiu cum să mă comport cu tine ca să rămâi...
Uneori mă întreb dacă meriţi atâtea gânduri câte am pentru tine şi tot uneori mă întreb dacă tu te gândeşti vreun moment la mine. 
Am atâtea gânduri, cum n-am mai avut de mult. Am atâtea începuturi în suflet pe care trebuie să le opresc, încât nu le pot ţine pasul, iar unele dintre ele, probabil, au trecut de stadiul de început. Voi încerca să le opresc cât de repede voi putea dar nu pot să promit că voi şi reuşi.
Mi-ar plăcea să ai pentru mine măcar jumătate din gândurile pe care le am eu pentru tine, dar nu ştiu dacă să ţi le spun, nu ştiu dacă merită efortul... Probabil o voi face, nu sunt genul care să mă abţin, dar oare are vreun rost asta?
Şi poate că acum orice uneori înseamnă întotdeauna şi poate că...

Opreşte-te suflet! Opreşte-te minte! Nimeni nu mai caută ce caut eu. Hai s-o lăsăm baltă! 

joi, 19 decembrie 2013

2013!

A fost un an GENIAL! 
A fost (mai este puţin) cel mai frumos an din viaţa mea.
Am făcut cele mai bune şi mai frumoase lucruri de până acum şi îmi doresc din suflet ca anii următori să mă surprindă cu şi mai multe lucruri frumoase.
A debutat cu împlinirea a 18 ani. O vârstă minunată pe care nu mi-aş dori să o schimb vreodată, dar acest lucru nu este posibil iar în curând acest număr se va schimba. Ca să fac un micuţ rezumat în acest an am reuşit să iau permisul de conducere, să iau bacul cu o medie foarte bună (pentru cât am învăţat), să intru la buget la facultatea la care mi-am dorit, să ALEG foarte bine facultatea cea mai buna pentru mine, să intru în BEST şi să fac lucruri FOARTE tari în BEST. Am reuşit să slăbesc, lucru ce mi se părea imposibil cu ceva timp în urmă. Am reuşit să fiu fericită, haha, şi chiar sunt! Am reuşit să am viaţa pe care doar mi-o doream înainte. Acum nu mai am timp de nimic, iar asta... asta era ce îmi doream! Nu aş schimba cu nimic viaţa pe care o trăiesc acum, iar faptul că ea ar putea să se schimbe, nu mă sperie deloc, pentru că ştiu că multe lucruri bune vor mai apărea, iar lucrurile rele, în cazul în care vor fi, vor fi pentru a le aprecia şi mai mult pe cele bune. 
În acest an (mai special în ultima parte a anului) am cunoscut FOARTE mulţi oameni frumoşi, şi, din nou, asta e ceea ce îmi doream înainte. Am cunoscut oameni în adevăratul sens al cuvântului, oameni de la care ai ce învăţa, oameni cu care ai ce vorbi, oameni cu care te poţi distra, oameni diferiţi dar cu care te poţi înţelege pentru că, mai mult sau mai puţin, avem acelaşi scop în această organizaţie. Să fim BEST!
Sunt fericită, iar asta e cel mai mare câştig în acest an. 

joi, 12 decembrie 2013

Despre..

Faptul că nu mai am timp de nimic... DA, mă face fericită! Pentru mine, şi asta înseamnă fericirea. Faptul că am zilnic foarte multe lucruri de făcut mă face, pe de-o parte să nu apuc să fac tot ce trebuie dar pe de altă parte să fac mult mai multe lucruri decât făceam în trecut. 
BEST-ul mă face fericită. Cred că BEST-ul este locul pe care l-am căutat tot liceul, este universul pe care îl căutam pentru a mă lipi şi a nu-i mai da drumul. Ofer BEST-ului tot timpul meu pe care îl am şi nu prea, dar BEST-ul îmi oferă tot ce am nevoie. Îmi oferă sute de oportunităţi, îmi oferă cunoştinţe acumulate fără să mă chinui să învăţ ceva, îmi oferă oameni, îmi oferă activităţi, îmi oferă libertate, îmi oferă ocuparea timpului într-un mod productiv şi... să nu uităm, BEST Braşov aşteaptă (dar şi oferă!) iubire. 
Aş putea spune că din cauza BEST-ului nu mai scriu, dar nu e chiar aşa pentru că am mai scris :) 
Sunt foarte optimistă în această perioadă (chiar dacă vine sesiunea), şi încă am aceeaşi părere pe care o aveam acum vreo lună, două în legătură cu facultatea: îmi place! Încă sunt sigură că e cea mai bună alegere pe care aş fi putut să o fac. 
Îmi doresc să am timp să fac un rezumat al acetui an în această lună pentru că a fost minunat. A fost cel mai frumos an de până acum şi încă NU s-a terminat. A fost cel mai plin şi mai productiv an, a fost anul în care am avut cele mai bune rezultate, am luat cele mai bune decizii, am făcut cele mai bune lucruri.
Iar pentru toate astea... sunt fericită! 
Nici n-am intrat bine în BEST şi deja îi mulţumesc, oare ce o să-i fac peste câţiva ani? :))

luni, 9 decembrie 2013

Regăsire.

" Niciodată nu ai să cunoşti o fată cu adevărat dacă nu vorbeşti cu ea pe la 4 dimineaţa. Toată ziua o să se ascundă în spatele cărţilor, hainelor drăguţe, zâmbetelor false. Dar în cea mai întunecată oră a nopţii şi în cea mai luminoasă oră a dimineţii, o să dărâme zidul alcătuit din regrete şi lacrimi şi o să-şi deschidă inima. Bătăile de inimă o să accelereze, vocea o să tremure, ochii ei o să aibă o sclipire aparte. Niciodată nu o să cunoşti o fată, până nu vorbeşti cu sufletul ei, la 4 dimineaţa. "

Am regăsit adineori citatul ăsta şi mi-am dat seama că încă îl iubesc.

luni, 2 decembrie 2013

decembrie

// una din postările scrise de muuult timp (decembrie, 2013) şi nepostate
 
 
 

Îmi ascult inima.
Şi gândurile...
Recunosc, nu mai ştiu să le înţeleg. 
Recunosc, nu mai ştiu ce simt şi ce gândesc.
Îmi ascult trupul şi, din păcate, pe el îl înţeleg cel mai bine acum...
Recunosc, e prima dată când mi se întâmplă asta.
Mă gândesc la sute de lucruri în acelaşi timp, la zeci de situaţii şi la mii de posibilităţi şi parcă niciuna nu se mulează perfect pe mine. Parcă nimic nu mai e bine acum, parcă nimic nu mai merge cum mergea înainte. Parcă toată armonia vieţii mele a fost modificată de plecarea ei... sau de venirea ei? 
Nu ştiu, nu mai ştiu nimic.
De mult timp nu am mai trăit astfel de sentimente, să nu ştiu cine sunt, să nu ştiu ce vreau... de mult timp... şi iată că, orice crezi că a dispărut din viaţa ta, revine când te aştepţi mai puţin. Iată că acum, trăiesc din nou sentimentele astea... şi sincer, nu prea îmi place. 
Dar totuşi, în toată neştiinţa mea, un singur lucru îl ştiu şi sunt ferm convinsă că e aşa cum îl ştiu eu. Ştiu că, în curând, va veni o zi când mă voi trezi şi îmi voi înţelege fiecare sentiment, fiecare gând, fiecare pas...
Voi şti cine sunt.
Voi şti ce vreau.
Voi şti din nou ce caut...
Va veni o zi când voi şti din nou toate aceste lucruri.
Ziua asta ar putea fi mâine. Ziua asta ar putea fi peste o săptămână. Nu ştiu. Dar ce ştiu sigur e că va fi curând, va fi foarte curând, o simt aproape, o simt la mică distanţă de mine şi abia aştept să mă trezesc şi să ştiu cine sunt, ce vreau  şi ce caut...

duminică, 17 noiembrie 2013

Din adâncuri...

Eşti singura persoană care mă face să simt un pic de ură, sau de fapt nu ştiu dacă se poate numi aşa, nu ştiu exact ce reprezintă pentru că sunt incluse foarte multe alte sentimente. Îmi omori orice aşteptări, le iei şi le toci mărunt apoi mi le arunci în faţă. Eşti persoana care ar trebui să mă ajute cel mai mult, să mă susţină cel mai mult şi din toate punctele de vedere. Iar tu... tu nu eşti nicăieri şi nu faci nimic din ce ar trebui... 
Eşti singura persoană care m-a făcut vreodată să scriu despre sentimente negative din adâncul sufletului meu. Eşti singura persoană care mă face să am sentimente negative.
Mă dezamăgeşti în fiecare zi. Eşti singura persoană la care, când mă gândesc, primul lucru care îmi vine în minte e ceva negativ. 
Eşti persoana care ar trebui să îmi deschidă drumuri, să mă ia de mână şi să mă conducă pe cele mai bune, frumoase şi uşoare drumuri, dar nu faci asta! Eşti persoana care ar trebui să îmi povestească fiecare părticică din viaţa, persoana care ar trebui să îmi dea un exemplu din orice lucru minor. Dar nu faci asta! Eşti persoana căreia ar trebui să îi mulţumesc în orice moment al vieţii, dar nu mă faci niciodată să vreau să fac asta...
E perioada din viaţa mea în care mă dezvolt cel mai mult, din toate punctele de vedere. E perioada în care îmi conturez uşor, uşor aripile ce mă vor ajuta să ajung unde îmi doresc. E perioada în care ŞTIU că nu mai am timp de pierdut. Perioada în care ŞTIU că fiecare zi TREBUIE să fie importantă şi TREBUIE să se termine cu cât mai multe lucruri făcute. Iar tu... tu nu ştii nimic din toate astea. Tu... nici măcar nu-ţi cer să mă ajuţi prea mult, nici măcar nu-ţi cer sacrificii măreţe (cum alţii le fac fără să li se ceară, ci pentru că aşa trebuie), nici măcar nu-ţi cer ceva ce nu îmi poţi da! Îţi cer doar să mă laşi să-mi văd de drumul meu. Dacă poţi şi vrei să mă ajuţi cu ceva, fă asta, dacă nu, lasă-mă să fac tot ce pot. Lasă-mă să merg înainte şi să-mi fac fiecare zi cât mai importantă. Lasă-mă! Atât îţi cer... Şi nici măcar asta nu-mi poţi oferi. De o lună de zile stagnez din dezvoltarea mea şi nici măcar nu ştiu pentru ce fac asta... Pentru dezvoltarea ta? Pentru fericirea ta? Pentru ce? Nu crezi oare că a venit rândul meu (de mult) să mă dezvolt?
Şi nici măcar nu ştiu de ce scriu toate astea aici, pentru că TU nu le vei citi niciodată. Pentru că TU nu eşti deloc ce îmi doresc eu. Pentru că TU nu ştii să fii ceea ce eşti. Şi asta nu ar fi ceva grav, atâţia oameni au meserii pe care habar n-au cum să le practice, dar o mamă nu cred că se poate juca cu această meserie. Eşti o MAMĂ, dar nu meriţi această meserie, cel puţin nu în acest moment.
Şi când te vei întoarce voi avea o mică pretenţie să primesc măcar nişte explicaţii, dar ştiu deja că nu le voi primi... Poate pentru că mamele nu trebuie să dea explicaţii... Deseori mă întreb care e mai MAMĂ dintre noi două... Deseori...

luni, 11 noiembrie 2013

momente.

Îmi e dor să scriu în fiecare zi în care nu o fac. 
Şi trec zile întregi fără să o fac...
Şi mi-e dor zile întregi să scriu... şi nu am timp, nu am cuvinte şi, uneori, aparent, nu mai am nici gânduri...
Trăiesc o perioadă în care fericirea şi grijile sunt la un nivel foarte ridicat, împreună, în acelaşi timp. Există multe lucruri care mă fac să fiu stresată şi multe alte lucruri mă fac să fiu fericită. N-am mai trăit astfel de momente. Încerc să le las să trăiască, să le suport, să le înţeleg... şi o fac pe zi ce trece mai bine, aşteptând să se termine partea cu grijile şi să rămână doar fericirea.
Dar oare va rămâne vreodată doar fericirea?

miercuri, 6 noiembrie 2013

??

Nu ştiu pe ce lume am fost sau sunt dar abia acum mi-am dat seama că suntem în NOIEMBRIE. 
Când naiba a trecut tot acest timp? Când au trecut toate aceste luni, tot acest an? Când s-a dus?
Mâine poimâine mă apuc să scriu că acesta a fost cel mai fain an din viaţa mea, dar aştept să treacă de tot pentru că sunt sigură că aceste ultime (aproape) 2 luni vor contribui în foarte mare parte pentru a declara acest an cel mai tare. 
E incredibil cât de repede a trecut...
 E incredibil. 
Mă duc să dorm, poate mă trezesc şi e măcar septembrie...

luni, 4 noiembrie 2013

Scuze.

Scuze, dar încep să nu mai suport scuzele. 



Ne-am obişnuit atât de mult să spunem ,,îmi cer scuze" încât aceste cuvinte nu prea mai au sensul lor efectiv. Se crede că e de bun simţ când greşeşti cu ceva să spui ,,scuze", când întârzii undeva să spui ,,scuze",  când te porţi ca un rahat să spui ,,scuze"... E de mult mai mult bun simţ să nu îţi faci un obicei din a te purta ca un rahat, a întârzia sau a greşi. Evident că aceste lucruri sunt inevitabile şi toţi oamenii trebuie, la un moment dat, să îşi ceară scuze. 
Eu am însă o problemă cu abuzul de aceste cuvinte. Eu nu le mai cred. Şi-au cerut şi îşi cer zilnic oamenii scuze de la mine, am ajuns imună la aceste cuvinte... Nu îmi place să le aud decât când ştiu că omul ăla chiar nu a vrut să facă ce a făcut şi chiar îi pare rău, dar în astfel de cazuri persoana care trebuie să îşi ceară scuze nu o face. De ce oare e mai uşor să spui ,,scuze" când calci pe cineva din greşeală, dar e atât de greu să spui asta când te-ai purtat ca un rahat cu o seară înainte?! 
Nu înţeleg oamenii la acest capitol. Eu una îmi cer foarte rar scuze (cred) şi chiar o fac doar când e nevoie absolută... pentru că aceste cuvinte chiar ar trebui să însemne ceva mai profund decât... doar nişte cuvinte. 
... şi nu-mi plac oamenii care abuzează de cuvintele astea. Nu-mi plac deloc. 

duminică, 3 noiembrie 2013

Fericire.

Anul trecut pe vremea asta aşteptam cu o obsedantă nerăbdare iarna. Aşteptam asta pentru că e anotimpul meu, e anotimpul în care mă regăsesc cel mai mult. Aşteptam iarna pentru că viaţa mea nu conţinea nimic interesant şi speram ca o dată cu iarna să se mai schimbe anumite lucruri.
Acum totul e schimbat. Totul e atât de schimbat. EU sunt atât de schimbată, şi totuşi aceeaşi întotdeauna...
Acum nu mai aştept iarna într-un mod obsedant pentru că viaţa mea din prezent e atât de plină şi de frumoasă încât nu prea îmi lasă timp să mă mai gândesc la cât de mult îmi place iarna. Acum trăiesc cu adevărat clipa, fac acest lucru după ce m-am chinuit ani de zile să ajung să pot face asta!
Mi-e dor de iarnă şi chiar mă voi bucura de ea ca întotdeauna, dar ideea este că e foarte important şi timpul care mai este până atunci, iar înainte, acest timp nu exista pentru mine.
Simt o fericire undeva adânc ascunsă în legătură cu faptul că în ultimul timp am luat cele mai bune alegeri în nişte momente foarte, dar foarte importante în viaţă. Asta ar însemna că mi-am ales cea mai potrivită facultate şi chiar consider că nu ar fi existat o facultate care să fie mai aproape de mine decât asta. Nu vreau să spun asta acum, pentru că probabil mai am nevoie de timp ca să îmi dau seama dacă chiar am dreptate, dar cred că o altă foarte importantă alegere pentru viaţa mea a fost alegerea de a intra în BEST, unde sunt sigură că voi învăţa foaaarte multe lucruri şi totodată împreună cu cei din BEST voi avea probabil cele mai frumoase amintiri.
Toate aceste lucruri alese foarte bine mă fac să fiu fericită!
Anul trecut pe vremea asta nu aş fi sperat să ajung într-un punct atât de frumos... şi când mă gândesc că încă nu s-a întâmplat nimic extrordinar... Multe lucruri frumoase vor urma!
... şi cred că-mi doresc să nu se termine niciodată facultatea. :)

joi, 31 octombrie 2013

Inevitabil.

Uneori avem nevoie să ni se dea în cap cu ceva. Viaţa noastră tinde uneori să ajungă la un nivel prea visător, prea ireal sau prea... în nori. :) Eh, în astfel de momente avem nevoie de întâmplări care să ne aducă cu picioarele pe pământ, care să ne facă să preţuim din nou tot ce avem, care să ne facă să fim mulţumiţi de tot ce avem. 
Moartea. Nu cunosc acest sentiment. Nu am avut momentan niciun deces în familia apropiată, care să mă marcheze definitiv. Nu ştiu cum e să trăieşti ştiind că nu vei mai vedea niciodată ACEA persoană, că nu vei mai putea vorbi niciodată cu ACEA persoană... habar n-am, dar bănuiesc că nu e tocmai plăcut. Fiecare despărţire se termină, măcar la nivelul gândului, cu ,,ne vedem data viitoare" sau ,,sper să ne mai vedem" dar nu, aceste despărţiri nu se pot termina cu astfel de gânduri. Aceste despărţiri sunt definitive, iar aceste gânduri cred că dor cel mai mult în acele momente. 
Şi se poate întâmpla atât de repede... într-o clipă, o clipă ce poate însemna un an sau 7 zile, oricât ar fi, tot repede e când e vorba despre dispariţia ACELEI persoane.
Nu e ca şi cum îmi doresc să cunosc aceste sentimente de pierderi prea repede, dar sper ca în acele momente să îmi aduc aminte de gândurile mele de fiecare dată când aflam despre dispariţia unei persoane dragi pentru altcineva, acele gânduri ce nu au fost puse niciodată în cuvinte. Ce rost îşi mai au cuvintele atunci? Ce rost mai au explicaţiile, încurajările, speranţele... Niciun rost. În acele momente nu se mai poate schimba nimic. Aşa credem toţi. Deşi sunt sigură că e extraordinar de greu să poţi fi altfel în acele momente, cred că e mult mai bine să schimbi un pic perspectiva din care priveşti problema şi să fii cât de cât ok cu cele întâmplate. 
Momentele grele din viaţă există pentru a ne aduce cu picioarele pe pâmănt, pentru a ne face să realizăm ce e tocmai important în viaţă, pentru a ne face să preţuim fiecare lucru mărunt şi aparent neînsemnat din jurul nostru.

marți, 29 octombrie 2013

Degeaba.

Sunt curioasă.
Sunt tare curioasă cine şi când va avea curajul să mă cunoască mai mult decât mă cunosc oamenii în general. Sunt tare curioasă să văd cine va fi acea persoană care va şti să vorbească mai mult decât mine, cu mine. Sunt curioasă ce se va întâmpla atunci, ce se va întâmpla după.
Sunt curioasă ce va găsi acea persoană în spatele acestui trup şi sunt curioasă în ce fel va interpreta şi vedea tot ce se află dincolo.
Aştept să existe o persoană căreia să nu îi fie teamă să vorbească, să nu îi fie teamă să spună ce crede, ce simte, ce gândeşte...
Nu ştiu dacă există aşa ceva, dar eu tot sper şi sunt tare curioasă să îl cunosc... :)

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Ciudăţenie.

Sunt incredibilă. Am fost plecată de acasă vreo 10 ore astăzi, iar acum, spre seară, mă simt plictisită şi... singură!!! Nu înţeleg de ce. :)) Sunt ciudată rău de tot la capitolul ăsta. Am cunoscut azi vreo 30 de persoane noi, am lucrat în echipă cu 4 persoane total necunoscute, am muncit psihic întreaga zi, am avut activitate intelectuală, fizică şi de orice tip, am râs, m-am enervat, iar în final ne-a ieşit. Iar după atâtea treburi, eu ajung să mă plictisesc. O doamne, pe cuvânt că nu mă mai înţeleg la acest capitol. Ce mai vroiam? Să stau şi toată noaptea pe afară după ce am fost plecată toată ziua?
Dar oare de ce nu mă culc? De ce nu închid totul şi mă duc să dorm şi să mă relaxez? Nuuu, eu trebuie să stau trează ca să mai găsesc gânduri negândite şi ipoteze ireale. 
Of of of, oare o să se schimbe asta vreodată la mine? :)) Grele şanse.

miercuri, 23 octombrie 2013

O zi. O seară...


Întârziasem dar totodată ajunsesem la timp. Sună ciudat, dar există o explicaţie pe care nu o să o dau acum deoarece nu are nicio legătură cu textul.
Am intrat în restaurant cu inima deschisă, cu tot sufletul deschis şi abia aşteptam să mi se umple de muzică, abia aşteptam să aud primele acorduri şi primele versuri... Am intrat şi am rămas pe tot parcusul serii eu, eu fără nicio mască, fără nicio reţinere şi fără niciun gând negativ. Am cunoscut oameni noi şi ştiam că o să-i cunosc dar asta nu m-a făcut să fiu deloc altfel. De fapt, cam la asta s-a rezumat ultima perioadă din viaţa mea, cunosc oameni noi şi încerc să fiu cât mai aproape de eu cea reală, chiar dacă ştiu că restul nu fac asta, chiar dacă ştiu că toţi sunt altfel când sunt ei înşişi, îmi asum această responsabilitate. Şi chiar nu mă interesează dacă o să rămân a nimănui, atâta timp cât nu mă pierd eu pe mine, nu are nicio importanţă.
M-am aşezat la masă şi ce a urmat a fost ceva memorabil. O seară liniştită, cu muzică bună şi un ceva ce ajunge până acolo, în fundul cel mai ascuns al sufletului.
După eveniment, nici cetatea nu m-a dezamăgit. Ne-a oferit o privelişte minunată şi câteva minute de ascultat Vama în maşină. 
Iar asta este o poveste reală ce face parte din una dintre acele zile frumoase din viaţa mea. 
Şi am fost fericită şi înainte să intru în restaurant. Tocmai scrisesem pe facebook: ,,M-am surprins mergând pe stradă cu ochii în gol și zâmbetul pe buze, iar asta... asta numesc eu clipe de fericire. " 
Deci cred că e de bine. Totul decurge bine. Muzica face asta. 

luni, 21 octombrie 2013

Aiureli...

Un lucru e clar! Oamenii la care ai ţinut o secundă, o lună sau cinci ani din viaţa ta, nu îi vei uita niciodată.
Am recitit câteva postări din urmă şi ţin atât de mult la ele şi la acele cuvinte. Mi-am scos bucăţi din suflet şi le-am transpus în cuvinte tastate la ore târzii din noapte sau în momente în care ar fi trebuit să fac altceva. Fac parte din mine, toate aceste cuvinte. Şi chiar dacă cam tot blogul meu e plin de un singur lucru, poate că numai despre asta pot eu să scriu, habar n-am.
În tot acest timp, de când scriu pe blog, s-au schimbat multe lucruri, în viaţa mea, în caracterul meu... Dar nu asta contează, important e că sunt mulţumită.
Recitesc postări şi îmi amintesc de acei oameni importanţi pe care, oricum, nu îi uităm niciodată, poate cel mult nu ne mai gândim zilnic, ci doar din când în când. Am mai scris despre asta dar nu contează că mă repet, până la urmă aş putea scrie acelaşi lucru în fiecare zi. :))
Mi-aş dori ca într-o zi să am posibilitatea să stau de vorbă cu toţi oamenii care au fost importanţi în viaţa mea, cu toţi acei oameni datorită cărora m-am schimbat, datorită cărora am învăţat anumite lucruri foarte importante, oameni care nici măcar nu ştiu ce importanţă au avut pentru mine.
Încă mai sunt multe de schimbat şi multe de menţinut.
Vor reuşi toate, nici nu se poate altfel. :)

luni, 14 octombrie 2013

Va urma.

Sunt zile în care eşti fericit şi nu ştii de ce. Sunt zile în care eşti trist şi... nu ştii de ce. 
Sau poate că în ambele situaţii ştii de ce dar nu vrei, nu poţi, nu-ţi face plăcere să recunoşti.
Am o tema (prima) la facultate pe care abia aştept să o fac şi să o şi public aici şi sper să iasă ceva frumos dar nu am încă nicio idee cum sa fac asta... :))
Am participat în weekend ca organizator al competiţiei ,,Dezbatem România" (un fel de Braşovul Dezbate la nivel naţional) şi a fost o experienţă foarte faină. Am cunoscut mulţi oameni noi şi am învăţat multe lucruri, cum ar fi să scriu chitanţe :)) 
Eh, în mare pot spune că am ceva planuri în viitorul apropiat aşa că nu prea mă mai plictisesc, ceea ce mă face să fiu un pic fericită. 
Altceva nu ştiu ce să mai spun. :) 

joi, 10 octombrie 2013

Alegeri.

M-am săturat de oameni şi anturaje care îmi fac zilele să fie mai proaste şi mai urâte. M-am săturat de ei şi de data asta nu o să îi mai suport. Îmi pare rău că nu sunt diplomată şi poate unul altul se mai supără, dar cred că fericirea personală trebuie să fie mai sus decât fericirea celorlalţi. Şi nu, nu sunt egoistă, e vorba doar de respectul de sine şi de respectul pe care şi-l câştigă ceilalţi în faţa ta. 
Am învăţat să nu mai accept lucruri care nu îmi convin. De ce aş face-o? De ce aş face ceva ce nu vreau să fac, atâta timp cât am posibilitatea de a alege. 
Sincer nu mă interesează părerea persoanelor care nu contează în viaţa mea, le dau voie să creadă orice şi să judece orice, e problema lor. Problema mea e fericirea, iar în jurul anumitor persoane nu o poţi găsi. 
Aproape fiecare lucru începe de la ,,de mâine o să fac...", nu! eu am început de azi să fac! Nu mă interesează cine vede acest post şi cine nu, cine îşi dă seama şi cine nu, chiar nu mă interesează. Şi chiar de va fi să trăiesc singură într-o peşteră, SINCER, e mai bine! Dar poate nu voi ajunge totuşi până în acel punct.
Pentru fericire avem nevoie de oameni. Avem nevoie de oameni în jurul cărora să putem fi noi înşine iar acei oameni să ne accepte aşa cum suntem, să încerce să ne cunoască şi nu ştiu, pur şi simplu, să existe acea compatibilitate. Doi oameni care nu au aceleaşi principii şi interese nu prea pot fi compatibili şi cel mai probabil nu se vor înţelege unul pe altul. Nu spune nimeni că, doar uitându-te la o persoană, poţi şti cu exactitate că vă veţi înţelege, dar totodată nu spune nimeni că dacă ai început să vorbeşti cu o persoană eşti obligat să rămâi şi să vorbeşti veşnic cu acea persoană. 
Şi închei cu o vorbă înţeleaptă ce nu-mi aparţine... Familia nu o poţi alege, dar prietenii da!
Aşa că daţi-mi voie să îmi aleg persoanele în jurul cărora îmi face plăcere să stau, ce naiba! 

luni, 7 octombrie 2013

Facultate.



N-am mai scris şi nici nu am ce scrie acum, dar nu mă pot abţine. Simt că dacă nu scriu o perioadă, acea perioadă moare din amintirile mele, deşi nu e chiar aşa.
Am început facultatea. Nu mă gândeam că o să îmi placă atât de mult. Îmi place de mor facultatea asta :))) Poate că e abia începutul şi poate că încă nu i-am observat şi părţile mai proste dar sincer, în momentul ăsta, nu cred că ar fi fost o facultate care să îmi placă mai mult decât asta! Merg de plăcere la cursuri, ascult cu plăcere ce mi se spune... momentan. Dacă voi scrie acest lucru şi peste o lună atunci înseamnă că e chiar adevărat. :))
Îmi place. Chiar îmi place. 
Îmi place acest stadiu al vieţii mele deşi se poate să fie şi mai bun, mai frumos dar totodată lucrurile ar putea sta şi mai rău...

sâmbătă, 28 septembrie 2013

pentru că.

Ce înseamnă ura? Nu ştiu şi nu îmi doresc să aflu vreodată.
Dar mă înveţi foarte des să te urăsc. Nu vreau să o fac, dar tu nu îmi dai altă posibilitate. Uneori te urăsc atât de mult încât îmi vine să plec, şi aş face asta dacă aş avea unde, dar nu am aşa că încerc să rămân. Uneori te urăsc, iar în cealaltă parte a timpului, nu îmi amintesc ce fac... 
Îmi promit, îmi promit mie că într-o zi o să scap de toate persoanele care mă învaţă să urăsc, eu nu vreau să învăţ asta, dar ei îmi bagă pe gât lecţii despre ură pe care eu nu vreau să le ascult... Îmi promit că într-o zi nu o să mai vorbesc cu nicio persoană din această categorie. Îmi promit, dar până când voi putea face asta, voi încerca să dau muzica mai tare să nu mai aud atâtea lucruri. Dar cu ochii? Ce facem cu ochii? 
Am crezut mereu că ochii mei văd prea multe lucruri. Am văzut lucruri pe care nu ar trebui să le fi văzut. Am văzut cum Moş Crăciun nu era Moş Crăciun, am văzut certuri, am văzut divorţ, am văzut că nu avem bani, am văzut şi am înţeles de fiecare dată mai mult decât credeau ei că văd şi că înţeleg. Am înţeles multe lucruri fără ca măcar să îmi pomenească cineva de ele, se presupunea că le ştiu şi că sunt în regulă cu ele deşi aş fi vrut să îmi spună cineva exact cum stă treaba. Mi-a fost greu şi încă îmi e să ştiu că nimeni nu îmi spune nimic, iar eu trebuie să aflu totul... 
Mă înveţi cum să urăsc prea des, mult prea des, iar eu nu vreau să te mai ascult. O să îmi astup urechile de fiecare dată când îmi vei mai vorbi...
Nu vreau să ştiu să urăsc... Nu vreau să ştiu! Nu vreau să mă mai înveţi asta... Am încercat de atâtea ori să te învăţ ce înseamnă comunicarea, pentru că din păcate eu ştiu asta mult mai bine decât o ştii tu, dar nu ai vrut să înveţi, nu ai vrut să înveţi nimic. Iar tu... tu încă poţi să crezi că noi suntem bine. Dar ştii ce? Nu suntem! Atâta timp cât mai există lucruri neştiute între noi, nu poate să fie bine! 
Şi ştiu că nu o să ajungi să citeşti asta, aşa că nimic nu se va schimba între noi. Şi chiar dacă ai ajunge să citeşti, tot nu ai înţelege, tot nu ai învăţa nimic...
Şi ar trebui să fii cea mai importantă persoană din viaţa mea şi ar trebui să fii cea mai bună prietenă a mea şi ar trebui să fii persoana care mă iubeşte cel mai mult. Iar acum, tu nu eşti nimic din toate astea şi nu ştiu dacă vei fi vreodată...

Fericire.

Astăzi a fost o zi minunată. Am fost la Sinaia Forever, unde au cântat Andra, Bere Gratis şi Vama. Nu mă aşteptam să fie ATÂT de frumos! 
De Andra nici nu ştiam că o să fie acolo, dar nu m-a dezamăgit, are o voce foarte bună chiar daca ultimele melodii nu sunt atât de... interesante. La un concert Bere Gratis ştiu sigur că am mai fost, dar nu-mi amintesc când, unde sau cum a fost. Dar astăzi... astăzi a fost genial! Oamenii ăştia chiar ştiu să cânte şi apariţia Paulei Seling mi-a făcut toată seara! Femeia asta are o voce incredibilă, la un moment dat urca atât de mult cu vocea încât nu se mai auzeau sunetele în microfon! E incredibilă. 
Apoi, după îndelungi aştepări -a se citi că am murit de frig- apare şi Vama. La fel cum îi ştiam, la fel de nebuni, energici şi frumoşi. Abia aşteptam să-l văd pe basist!! :)) La concertul Vama am cântat 99% din versuri iar acum sunt răguşită. Am cântat din tot sufletul, cum s-ar zice, şi m-am bucurat de fiecare vers cântat de Chirilă, de fiecare solo (genial, cum altfel?) al chitaristului, de fiecare mişcare a basistului, şi de ceilalţi doi din spate pe care nu prea i-am văzut, dar i-am auzit! :D Am râs cu toţi obrajii când a căzut basistul pe scenă, am râs când Tudor a început să ne spună cum a apărut piesa ,,Perfect fără tine", cum că au facut cover de la Fuego, am râs când acelaşi nebun Chirilă a cântat această piesă în varianta populară, reggae şi punk. L-am aplaudat pe Chirilă când a declarat că, spre deosebire de alţii care scriu piese doar cu 4 cuvinte, mai sunt unii, adică ei, care se chinuie să găsească mai multe cuvinte. L-am aplaudat când ,,i-a reproşat" chitaristului că are prea multe butoane, şi, senin ca întotdeauna spune: ,,Noi de ce nu facem playback? Ce e aşa greu? Toată lumea face playback şi noi nu!". Iar apoi, a urmat cea mai amuzantă fază când le-a sărit discul, adica Chirilă în loc să continue melodia spunea în continuu ,,de dimineaţă...", ,,de dimineaţă" în timp ce băieţii de la instrumente făceau acelaşi lucru. Au fost multe momente amuzante, ce nu pot fi redate şi chiar sper să apară pe youtube să le pot revedea.
A fost un concert şi o zi minunată, chiar dacă a fost FOARTE frig, chiar dacă Chirilă nu s-a dezbrăcat (cum face întotdeauna) şi chiar dacă şi chiar dacă. 
Ps1.: Am prins cel mai bun loc care exista la acest concert. 
Ps2.: Cred că îmi plac basiştii pentru că şi cel de la Bere Gratis mi-a plăcut. :))
Ps3.: Mai vreau, mai vreau, mai vreau!!!

vineri, 20 septembrie 2013

Mulţumire.


Am ajuns într-un timp foarte scurt să fiu foarte mândră de toate reuşitele mele... Dacă prin aprilie mă gândeam cu groază că nu ştiu la ce facultate să merg, mai speram şi la note bune la bac, deşi nu prea învăţam nimic şi pe deasupra încercam să iau şi permisul de conducere... Iată că am ajuns acum în septembrie să îmi dau seama că mi-au ieşit toate, exact cum trebuia şi poate exact când trebuia... 
Am început să mă regăsesc pe mine... în mine. Mă pierdusem, ştiam asta, dar mi-era greu să îmi imaginez că aş putea reuşi să mă regăsesc... Am reuşit. Nu ştiu cum am făcut-o, nu ştiu dacă o voi putea face până la capăt, dar ce contează aceste planuri? Ce contează dacă voi reuşi să merg până la capăt? Şi până la urmă care e capătul? Capătul e cel pe care ni-l impunem noi? Capătul e cel care ne este predestinat dinainte (şi oare există aşa ceva?)? 
Atâtea întrebări la care nu vreau şi nu mă interesează răspunsul...
Wow, ce am ajuns să zic... am ajuns să spun că nu mă interesează... incredibil!
Da, nu mă interesează să ştiu cum, când şi dacă voi reuşi. Cel mai important în acest moment e că am reuşit în acest an cât n-am reuşit în toţi anii trecuţi la un loc... Cel mai important în acest moment e că sunt mulţumită de mine şi fericită. 

Planurile şi visele vor exista la nesfârşit. Reuşitele şi nereuşitele vor merge mână în mână la nesfârşit. Dar cred că cel mai important e să te bucuri de reuşite şi să treci cât mai repede peste nereuşite. Şi e atât de bine când reuşitele sunt mai multe... !

joi, 19 septembrie 2013

Fragmente...

,,Oare câte sinucideri privesc norii acum? Câţi oameni, pe câte blocuri, schele sau poduri aşteaptă să sară şi privesc cerul? Câţi oameni de pe pământ fac aceleaşi lucruri deodată? (...) Oare jumătatea mea, femeia pe care nu am cunoscut-o niciodată, se pregăteşte să sară odată cu mine? Ne vom regreta unul pe altul în cădere?"

Tudor Chirilă - Exerciţii de echilibru 

marți, 17 septembrie 2013

Liceu.


Nu-mi vine să cred când mă gândesc că acum un an începeam clasa a XII-a. A trecut atât de repede acest an şi în acelaşi timp a fost atât de plin...
A trecut atât de repede şi totuşi s-au schimbat atâtea lucruri în acest an...
Cred că ăsta e cuvântul care reprezintă cel mai mult cei 4 ani de liceu: SCHIMBARE. Sunt ultimii ani în care copilăreşti, sunt ultimii ani în care trăieşti iresponsabil şi parţial fără griji...
Am fost astăzi la deschiderea noului an să vedem bobocii, diriga ne-a pus pe fiecare (noi ăştia mari) să le zicem ceva bobocilor. N-am ştiut ce să le zic. Ar fi atât de multe de zis şi oricum fără rost. Degeaba le zici să înveţe, că tot va învăţa fiecare cât vrea (sau cât îi trebuie să treacă), degeaba le zici cât de important e să comunice unii cu alţii, că tot vor sta grupaţi şi poate că unii nu-şi vor găsi locul în nici un grup. Degeaba le zici să se distreze, fiecare o va face în felul lui şi în funcţie de conjunctura în care ajunge şi cu siguranţă degeaba îi vei spune cât de importantă este, pentru propria persoană, să se implice în multe activităţi extra şcolare. 
Eu n-am făcut nimic din toate astea deşi sunt sigură (dar nu îmi amintesc) că şi nouă ne-au zis cei mai mari ce să facem. Eu nu am învăţat destul, nu m-am distrat destul, nu am comunicat destul şi nu m-am implicat în destule proiecte. Dar cu toate acestea am supravieţuit (cu bine! = nota de la bac) celor 4 ani de liceu. 
Nu aş putea spune că nu regret nimic, dar nici că regret ceva. Îmi pare puţin rău că n-am învăţat mai mult la fzică pentru că, chiar dacă sună ciudat, mie îmi place fizica... 
Şi da, nu am ştiut ce să le spun bobocilor... Să le spun că timpul o să treacă ca o frunză într-o vijelie? Să le spun că sunt poate ultimii ani în care îşi conturează caracterul? Să le spun cât de important e să fie ei înşişi? Ce să le spun? Teoria o ştie toată lumea... dar practica... ne omoară.
Deşi postarea asta trece încet încet în ceva foarte deprimant, nu o las să ajungă chiar acolo. Sincer? Aş repeta liceul oricând. Dar cu siguranţă aş face-o de fiecare dată altfel! 
Şi acum, aşteptăm să mai treacă câteva zile să fim şi noi boboci la facultate. Îmi sună ciudat să am din nou acest statut, dar trebuie să mă adaptez. :)

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Maia.



Astăzi este o zi importantă, Maia face 3 ani. Pentru mine e cel mai frumos câine din lume... Mă gândesc de mult la această zi şi la faptul că mi-aş dori să îmi pot aduna toate gândurile şi să scriu ceva frumos. 
Eu sunt cea mai importantă fiinţă din viaţa ei şi îmi demonstrează asta de fiecare dată când lipsesc de acasă, fie pentru câteva zile, fie pentru câteva minute. Mă primeşte mereu cu aceeaşi bucurie în ochi şi îmi transmite toată fericirea ei. Acum Maia face parte din mine şi de fiecare dată când nu suntem împreună pentru câteva zile simt casa goală dacă e ea plecată sau mă gândesc mereu oare unde doarme, dacă a mâncat... cand sunt eu plecată. 
Ştiu că am greşit mult faţă de ea şi că merită mult mai multă atenţie din partea mea, ştiu că sunt multe lucruri pe care aş putea să le fac pentru ea şi nu le fac, dar cu toate astea mă iubeşte şi îmi demonstreză asta în fiecare zi. Devotamentul ei mă lasă uneori fără cuvinte şi mă gândesc că eu, ca şi om, poate greşesc faţă de ea când nu am atâta grijă...


Dar o iubesc. E primul animal de care m-am ataşat atât de mult, nu am mai iubit niciunul înainte atât de mult. Mă gândesc cu groază că anii trec, iar ea... ea nu va fi aici pentru totdeauna. Mă gândesc des la asta şi de fiecare dată când mă gândesc încerc să petrec cât mai mult timp alături de ea, să o ţin în braţe şi să mă joc cu ea. Viaţa e atât de scurtă, timpul este atât de puţin... şi un mic căţeluş îmi poate face ziua mai fericită.
Chiar acum în timp ce scriu, ea doarme la mine în braţe... o iubesc atât de mult.
Îmi amintesc când era mică şi dormea la picioarele mele şi în fiecare seară o luam şi o puneam pe pernă lângă capul meu, iar ea stătea, chiar dacă nu îi plăcea, iar când simţea că adorm, se ridica şi se ducea la picioare. Acum vine singură şi se înghesuie lângă capul meu, pe pernă... Acum doar dacă o privesc mai insistent îşi dă seama ce vreau de la ea. Acum, un simplu ,,hai!" o face să sară din orice somn adânc şi să mă urmeze. Acum, un simplu ,,stai!" o face statuie.
Aş vrea să nu plece niciodată din lumea asta... Aş vrea să fie pentru totdeauna Maia mea. Aş vrea ca măcar timpul să curgă mai încet, iar anii pe care îi mai avem de trăit împreună să fie cei mai frumoşi ani. 
O iubesc pe Maia! 

vineri, 13 septembrie 2013

Regrete?

Mi-am dat seama, odată cu aceste schimbări care mi se întâmplă că, încet încet, ajung să am anumite regrete  şi cred că acesta va fi singurul meu regret, că nu am făcut aceste schimbări mai devreme şi că nu am acţionat (cum trebuia!) mai devreme...
Prin urmare, cu părere de rău, nu mai pot spune că nu am niciun regret, dar pot spune aşa:  


duminică, 8 septembrie 2013

De ce?



Aş avea atâtea să vă reproşez. 
Da.
Vouă, celor ce mă minţiţi zilnic fără să aveţi motive să faceţi asta...
Am trăit ieri un moment în care pur şi simplu nu am ştiut cum să reacţionez, deşi am o mare putere de stăpânire în momente critice. M-am trezit într-o discuţie care, chiar dacă nu se referea la mine, mă implica şi pe mine total, iar eu... eu habar nu aveam despre ce se discută. 
Aş avea atâtea să vă reproşez.
Eu urăsc să mi se ascundă adevărul, dar de unde să ştie asta familia mea? Ce nevoie au ei să mă cunoască???...
Chiar ei îmi ascund adevărul fără să aibă nici un motiv să facă asta. Nu înţeleg de ce şi sincer! nu voi înţelege niciodată. 
Mi-am dorit de atâtea ori să îl cunosc. Mi-am dorit de atâtea ori să pot să am o discuţie cu el, să pot să îl întreb... Iar ei, restul, îmi închid orice şansă de a face asta prin simplul lor comportament...
Nu înţeleg şi nu voi înţelege niciodată de ce... Poate singura explicaţie pe care o pot găsi e că... nu toată lumea ştie ce înseamnă cuvântul comunicare.
Sincer? Nu mai am ce să comentez şi cred că e un lucru totuşi prea personal ca să îl public aici. Deci nu încerca să înţelegi ceva... 
Eu sincer nu înţeleg nimic din ce se întâmplă. 
Dar totul îmi merge bine, cu bune şi cu rele, totul merge bine...
Aş avea atâtea să le reproşez şi totuşi nu o fac, pentru că m-au învăţat să tac mai de mult, iar eu... eu nu mai ştiu să le vorbesc... Şi să nu credeţi că nu am încercat să fac asta pentru că am încercat, dar degeaba.
Să avem o noapte bună.

vineri, 6 septembrie 2013

O clipă..



O singură clipă ne poate schimba viaţa. 
Un moment de neatenţie când conduci şi poţi să nu mai exişti. Oare ne gândim la asta când conducem? Ne gândim că într-o singură clipă în care ochii ni s-au închis, putem să nu mai fim? Şi toate planurile şi toate visele... cui vor rămâne? Ce se va alege de ele? Cine le va mai duce la bun sfârşit?
O singură clipă ne poate schimba viaţa.
Un singur moment e de-ajuns să te îndrăgosteşti. Tu de el şi el de tine. Un singur moment şi viaţa întreagă ţi se poate schimba datorită iubirii. Oare ne gândim la asta când mergem pe strada sau la un eveniment? Ne gândim că un singur moment în care te uiţi în ochii cuiva îţi poate schimba viaţa pentru totdeauna? 
O singură clipă ne poate schimba viaţa.
... Şi cât de puţin preţuim, noi, oamenii, clipele...
Clipele ce sunt atât de importante uneori şi totodată nesemnificative când trec fără să schimbe nimic vizibil în noi. De schimbat ne schimbă fiecare clipă, dar deseori schimbările nu se pot observa pe moment. Dar există acele clipe în care, vrei sau nu, viaţa ţi se schimbă total şi poate chiar şi tu te schimbi iremediabil.
Ne gândim noi vreodată la clipele acestea? Ne gândim la câte clipe frumoase sau urâte au trecut prin noi? Vreau să cred că oamenii gândesc, gândesc foarte mult (bineînţeles că nu e o generalitate, doar îmi doresc să cred asta, şi o şi fac!), dar cred totodată că, deşi gândim foarte mult, nu ne gândim de multe ori la lucrurile cele mai importate. Nu reuşim niciodată să cuprindem toate aspectele vieţii în acelaşi timp, iar clipele... clipele trec atât de repede încât nici nu ai timp să te gândeşti la ele...
O singură clipă ne poate schimba viaţa...

marți, 3 septembrie 2013

Într-o zi.



Mă gândesc acum că am fost supărată de atâtea ori în ultimul timp... și mereu trebuia să vorbesc cu cineva, să stresez pe cineva cu toate gândurile mele negre. Ei nu îmi spuneau nimic ca să mă ajute și orice îmi spuneau găseam ceva cu care să neg. Orice om supărat nu va vrea să îi fie mai bine prin simplul fapt că el nu se simte bine și nimeni și nimic nu îi poate schimba starea, poate doar motivul pentru care e supărat, iar asta, de cele mai multe ori, e imposibil să se schimbe. 
Mereu când eram supărată auzeam ,,O să fie bine!" iar eu eram sigură că nu va fi. Mi se pare atât de... fără rost să spui unui om supărat că... va fi bine, când el e sigur 100% că  nu va fi şi că nimic nu se va schimba indiferent de ce va face. Ajungem uneori în momente în care nimic nu este cum ne-am dori noi să fie, nimic nu funţionează cum trebuie... iar atunci, credem că totul se dărâmă şi ca viaţa noastră va fi mereu în acelaşi sens. 
Da, aşa am crezut şi eu de mii de ori. Da, îmi venea să le dau una în cap celor care îmi spuneau senini că... va fi bine! Iar eu ştiam că nu va fi. Eram sigură de asta, eram sigură că nimic din ceea ce mă supăra nu se va schimba. Mă enervau la culme ăştia fericiţi care îmi repetau cu disperare că o să fie bine, cum naiba să fie bine dacă tot ce e în jurul meu merge prost???
Acum am ajuns într-o perioadă în care, toate îmi merg relativ bine şi nu prea am de ce să mă plâng (ba am, dar nu o mai fac). Ce s-a schimbat? Poate că nimic. Poate că lucrurile merg la fel cum mergeau şi atunci... Tot ce s-a schimbat a fost mentalitatea mea. Şi ce bine ar mai fi să îmi rămână aşa!!! 
Deci da, am ajuns să vorbesc cu oameni trişti şi să le distrug motivele de supărare, să le arăt ca nu e aşa rău cum pare şi am ajuns să le spun că va fi bine. Ştiu că ei cred că nu va fi şi că... ,, uite-o şi pe asta, eu am o mie de necazuri şi vine ea să-mi spună că va fi bine. Nu va fi, cum să fie bine?!" 
Dar eu ştiu că va fi, dacă a fost bine pentru mine, înseamnă că viaţa oricui se poate schimba în mai bine. 
Trebuie doar să treaca un timp, să se întâmple un lucru bun, apoi încă unul şi apoi încă unul, iar într-un final ni se va părea că ne merge bine, chiar dacă încă vor fi lucruri care merg prost. 
Deci... O să fie bine! Să fim siguri de asta. 

luni, 2 septembrie 2013

Toamna.



A venit toamna. Toată lumea ştie şi toată lumea vorbeşte despre asta.
Nu ştiu dacă e la fel pentru toată lumea dar pentru mine toamna înseamnă un nou început. În fiecare an aşteptam să vină toamna ca să îmi pun în aplicare noile planuri. Am iubit mereu toamna pentru aceste noi începuturi pe care mi le-a oferit. Nu am urât toamna pentru toate planurile nereuşite, pentru că a fost mereu din vina mea. 
Toată vara mi-e dor de frig. Mi-e dor de degete reci si de hanorace şi pături pufoase. Odată cu septembrie, vine şi frigul. Vine frigul ce ne răceşte trăirile exterioare dar le amplifică pe cele interioare.
Toamna nu e anotimpul meu preferat, nu mi-ar fi plăcut să mă nasc toamna, cred că, aşa cum sunt acum, mă potrivesc perfect cu tot ce ţine de mine, inclusiv anotimpul naşterii. 
Mi-a plăcut toamna mereu. Are ceva aparte. Are acel... abia aştept să vină septembrie, pentru că da... mie nu îmi place vara şi punct. Toată vara îmi doresc să vină toamna şi odată cu asta încep să trăiesc. Încep să fac şi altceva în afară de nimic. 
Toamna aceasta am multe planuri, ca întotdeauna, dar de data asta sunt sigură că se vor întâmpla. Nu ştiu de ce sunt sigură, dar important este că sunt. Toamna aceasta, odată cu începerea facultăţii, toţi începem un nou capitol din viaţa noastră. Dar de data asta, pentru prima oară, ceva s-a schimbat. Poate eu m-am schimbat... Nu am nicio aşteptare de la acest capitol. Îl las doar să văd de ce e în stare. Îl las să-mi arate toate surprizele pe care le are de oferit şi îl las să facă ce vrea din mine. 
Nu promit nimic faţă de ceilalţi, îmi promit doar mie. Nu sper nimic de la ceilalţi, sper doar de la mine. Poate că asta s-a schimbat. 

sâmbătă, 31 august 2013

Amintiri..


Deși mereu mi-a plăcut melodia asta nu o ascult foarte des. E o melodie din categoria... melodiilor copilăriei. De fiecare dată când o ascultam în ultimii ani mi se părea ceva special la ea și la celelalte din această categorie, mi se părea că e CEVA cu aceaste melodii dar nu mi-am dat seama niciodată ce e. 
Astăzi am dat din greșeală peste ea și am ascultat-o din nou. Mi-am dat seama! Mi-am dat seama ce era atât de special la această muzică. Când eram mică și locuiam cu ambii părinți ascultam destul de des muzica aceasta (oare la boxele pe care încă le avem?). Deși am o memorie foarte proastă și nu prea îmi amintesc nimic din ce a fost înainte de 14 ani, îmi amintesc o bucată din camera în care locuiam atunci, avea niște geamuri foarte mari și muzica se auzea mult mai bine privind pe geam... Se pare că încă de atunci am avut o afinitate pentru asta :)  Mă bucur că măcar anumite (foarte puține) lucruri mi le mai amintesc...

Răspunsuri.


Şi aşteptam cu o ciudată însetare de cunoaştere să îi aflu răspunsurile. Uneori erau întrebări banale iar alteori îşi făceau loc cele mai profunde întrebări. Aşteptam răspunsuri la fiecare dintre ele, oricât de banală ar fi fost, eram la fel de curioasă de cum ar fi putut să îmi răspundă. Îmi doream să ştiu totul (despre el), dar totodată să mai existe un infinit de lucruri de aflat. 
Şi am pus multe întrebări la viaţa mea, dar niciodată persoanelor care nu ar fi putut să îmi răspundă...
Şi am primit nenumărate răspunsuri geniale, printre care şi-au făcut loc şi răspunsuri de-a dreptul fără logică sau sens, dar nu le-am băgat în seamă. Am păstrat în suflet doar răspunsurile geniale, răspunsurile care m-au lăsat fără replică. Aceste răspunsuri geniale primite răsună mult timp în minte, te fac să te gândeşti intens la cât de genială a fost întrebarea şi ce răspuns genial ai primit. Eu cred că poţi cunoaşte caracterul unei persoane după răspunsurile pe care ţi le oferă sau după întrebările pe care ţi le pune. 
Ador răspunsurile geniale. Îmi place foarte mult să rămân fără replică, să nu mai pot comenta nimic, cuvintele pe care aş putea să le spun să fie fără rost şi prea mici în comparaţie cu ce răspuns am primit. Toată viaţa voi pune întrebări şi voi aştepta răspunsuri geniale. Dar nu există mulţi oameni care să îmi poată oferi răspunsuri geniale, aşa că trebuie să caut întrebări noi pentru persoanele care mi-au dat deja astfel de răspunsuri la întrebările pe care le aveam. 
Şi dacă acum câteva zile credeam că între două persoane care vorbesc zilnic nu mai există întrebări, mi s-a dovedit (aici) că mereu o să mai existe ceva despre care nu s-a vorbit. 

vineri, 30 august 2013

O... cea mai bună prietenă!

Am vorbit de multe ori despre oameni pe acest blog. Am vorbit de foarte multe ori despre prieteni şi prietenie, dar nu am vorbit niciodată despre ea. Habar n-am de ce. Cred că totuşi înseamnă prea mult pentru mine ca să reuşesc să o descriu în cateva rânduri şi cuvinte. Dar o să încerc, pentru că am încercat şi cu ceilalţi. 
Cred, adică sunt sigură, că e cea mai veche prietenă a mea, iar în prietenie ăsta e un lucru bun, zic şi eu. Ne cunoaştem din clasa a cincea, dar nu suntem prietene de atunci. Suntem prietene de prin clasa a şaptea când unul din profii mei preferaţi (lucru constatat după) ne-a băgat ca echipă într-un concurs ce urma să mă facă să îmi aleg meseria, lucru ce s-a schimbat datorită faptului că proful nu ne-a mai fost profesor şi într-a opta. 
Deci am reuşit atunci să o cunosc cât de cât şi să facem o echipă bună. Iar de atunci, nu ştiu de ce, dar suntem foarte prietene. Deşi de patru ani ne vedem poate de două ori pe an, nu prea există nicio zi în care să nu vorbim. Trăiască tehnologia! Vorbim zilnic despre toate, dar absolut toate lucrurile posibile şi imposibile.
Nu ştiu ce ne-a apropiat cel mai mult şi nu ştiu nici ce ne apropie încă... Dar fiecare planificare de întâlnire e genială, fiecare moment în care ne gândim ce o să facem şi unde o să mergem e plină de... ,,Abia aştept să ne vedem!" iar asta... poate că asta e destul.
Mi-a pus azi o întrebare care m-a blocat. Mă bucur totuşi că mi-a spus să îi răspund când vreau eu. M-a întrebat ce am învăţat eu de la ea? Ce am învăţat eu... Bună întrebare. M-am tot gândit ce să răspund. Mi-ar fi mult mai uşor să îi spun ce ar putea oamenii, general vorbind, să înveţe de la ea, dar ea nu m-a întrebat asta. Chiar nu am avut nici un răspuns la întrebarea asta, chiar şi acum când cică îi dau un răspuns, încă mă gândesc la ce să îi spun. 
Sunt multe lucruri pe care aş fi putut să le învăţ de la ea şi totuşi nu am făcut-o (încă)! E cea mai ambiţioasă persoană pe care o cunosc şi de fapt acum îmi dau seama că cei mai buni prieteni ai mei sunt cei mai ambiţioşi oameni pe care îi cunosc (semn că ar trebui şi eu să devin măcar puţin mai ambiţioasă...). E foarte diplomată, uneori prea diplomată dacă ar fi să mă întrebe pe mine. A ştiut mereu ce vrea de la viaţă (sau cel puţin asta a fost impresia pe care a lăsat-o) iar acest lucru nu aduce niciodată ceva rău, aduce doar reuşite. Am apreciat mereu relaţia pe care o are cu mama ei. Sincer? Mi se pare relaţia perfectă care ar putea exista şi m-am gândit de multe ori cât de fericită trebuie să fie că are acest lucru. Am simţit-o mereu superioară mie, am simţit mereu că voi găsi întotdeauna lucruri la care ea e mai bună, iar asta nu într-un sens rău, cred că tocmai acest lucru m-a făcut să rămân alături de ea atâta timp. 
A fost lângă mine în absolut toate momentele grele, chiar dacă fizic ne vedem atât de rar. Ea îmi ştie toată povestea, îmi ştie fiecare virgulă din viaţă, fiecare literă şi fiecare rând nou început. 
Nu ştiu ce am învăţat de la ea şi poate că nu îmi voi da seama niciodată, pentru că practic caracterul pe care îl am acum s-a construit cât timp am fost prietene. 
Poate am învăţat totul de la ea, sau poate că nu am învăţat nimic. 

luni, 26 august 2013

Blue.

Îmi va spune într-o zi: Citesc în ochii tăi albaștri fericire și iubire. 

Și asta e prima poză cu mine de pe blog. :)

Iar eu îl voi privi cu acei ochi plini de fericire și va trebui să știe că datorită lui ochii mei au devenit așa. 

vineri, 23 august 2013

Eu cu mine.

O postare doar pentru mintea mea.

Nu știu dacă am învățat recent sau am știut dintotdeauna asta dar nu mă gândesc niciodata că trebuie să fac neapărat treaba aia sau că trebuie să ating acel scop.
Da, am multe kilograme ce ar trebui să dispară. Da, am mult, foarte mult de muncit la acest capitol. Nu m-am gândit niciodată să fac asta din cauza faptului că sunt sau aș putea fi judecată. Nu-mi pasă de asta. Nu-mi pasă de ce cred ceilalți despre noi, persoanele cu greutate. Știu că oamenii judecă, poate că și eu o fac uneori, ceea ce e greșit. Nu trebuie să judecăm pe nimeni, dar asta e altă poveste. 
Cred că deși știm că arătăm nașpa, e al naibii de greu să te trezești într-o zi și să spui: De azi nu mai accept să fiu așa!... și mai mult decât atât să și faci ceva ca să schimbi asta. Că de spus, hohooo, de câte ori am spus-o. 
M-am gândit de atâtea ori că de luni nu mai mănânc ciocolată niciodată, că de luna viitoare merg la sală sau că anul nou ce urmează voi reuși. De atâtea și atâtea ori m-am gândit la asta, ba chiar printre unele postări am și scris câteva rânduri. Dar nu a funcționat. Nu a funcționat nimic din toate planurile astea. Spuneam mereu, nu îmi fac abonament la sală că trebuie să plec 3 zile nu știu unde sau ce rost are să nu mănânc azi pătrățica asta de ciocolată când oricum o voi mânca mâine. Atât de greșit. Totul e atât de greșit.
Am avut probleme de când mă știu cu treaba asta și nu neapărat pentru că aș fi mâncat exagerat de mult, ci pentru simplul fapt că mâncam ce și când nu trebuie. Iar metabolismul s-a învățat fix cum nu trebuia... E foarte greu să faci o schimbare. Faptul că am început să schimb asta, a fost cel mai greu lucru din viața mea.
M-am trezit într-o zi de duminică și am vorbit clar și răspicat cu mine și cu toate părțile din mine că azi va fi ultima zi. De a doua zi am început schimbarea. Am știut de atunci că va fi un drum al naibii de greu și este în continuare. Este al naibii de greu să îți schimbi total obiceiurile alimentare. E ca și cum ți-ai propune dintr-o dată să îți schimbi tot caracterul. Am știut că nu pot să fac asta, eu nu sunt o persoană cu o voință de fier, cred că e printre cele mai mari goluri ale mele acest capitol. Dar, încetul cu încetul treaba a început să funcționeze. Nu pot să spun că de atunci nu am mai pus gura pe pâine, pizza, paste, cola, înghețată sau ciocolată. Dar nu acesta este scopul! A trebuit doar să știu când să o fac și în ce măsură. 
Acea zi de luni în care am început totul a fost 10 iunie. Eram cică în pregătirea pentru bac, când toate resursele și energiile trebuiau transmise către creier pentru acumularea informațiilor. Dar nu mi-a păsat. Am încceput totul cu... hai să vedem ce o să iasă. Eram aproape sigură că în câteva zile voi renunța. Eram aproape sigură că nu am cum să reușesc.
Au trecut de atunci două luni și vreo 2 săptămâni. Nu am slăbit foarte mult, dar sunt pe drumul cel bun. Sunt pe cel mai bun drum pe care am fost până acum. Nu mi-am pus niciodată un target imposibil de atins sau prea mare. De fapt mi-am pus un singur target ce e valabil până în septembrie inclusiv, deci mai am o lună și jumătate și sunt destul de aproape să îl ating. Deci sunt bine. Tot acest timp nu a însemnat nimic, nu am trăit nimic diferit, doar m-am luptat cu mine. 
Nu mă cred în stare să ajung la numărul de kilograme perfect și nici nu îmi doresc neapărat asta, atâta timp cât voi fi într-un punct în care voi fi de acord cu mine. Sunt mulțumită de mine, eram și înainte pentru că eu nu judec oamenii după numărul de kilograme și nici pe mine nu mă judec după asta, dar societatea asta în care trăim mi-a dat de atâtea ori peste nas încât știu sigur că nu sunt în acel spațiu în care spui că un om e ok. Și eu vreau să fiu ok. Voi ajunge și acolo.
Ani la rând am știut și îmi spuneam foarte des că îmi lipsește cu desăvârșire voința. Repet, e cel mai mare gol al meu. Am știut toți acești ani că aproape nimic nu mă poate motiva în acest sens pentru că nu am voința unui proiect pe termen lung. Pe viață. 
Nu știu dacă se vede asta prin postări, dar sunt foarte mândră de mine în legătură cu calitățile și defectele mele, cu caracterul și modul meu de a gândi. Sincer? Nu aș schimba nimic în legătură cu asta. Singurul lucru pe care mi-l doream să îl schimb era aspectul fizic. Nu sunt sigură de reușită, nu am fost niciodată. Dar sper. Sper că într-o zi nu îmi voi dori să mai schimb nimic. 
Înainte credeam că nu merită să te chinui 2 luni să pierzi 7-8 kilograme, mi se părea prea mult chin pentru atât de puțin. Dar nu e deloc un chin, e doar o schimbare, e doar o altă cale. 
Atât pentru acum. Poate voi reveni într-o zi cu o poză de... înainte și după. 
Culeg voință din vise și povești neîmplinite.

joi, 22 august 2013

luni, 19 august 2013

Zâmbete.

Aș vrea să ies pe stradă și să văd doar oameni cu zâmbetul pe buze. 
Ies pe stradă destul de des, dar zâmbete de oameni nu prea văd niciodata. 
De ce am devenit atât de triști? 
Oare grijile zilnice sunt atât de puternice încât să ne fure zâmbetele? 
Oare toate gândurile astea din capul nostru sunt atât de negre încât nu ne mai arătăm zâmbetul? 



Monolog.

Trăiesc acele zile o luptă cu mine însămi. Nici nu am mai scris pe blog. Nu știu dacă e o luptă între conștiinta și mintea mea, între sufletul meu si mintea mea, între mine și toate celelalte părți din mine, sau dacă e o luptă între fiecare dintre aceste lucruri. Habar nu am. 
Sunt la țară de 4 zile și mai am de stat vreo 2-3 săptămâni... trăiesc o plictiseală imensă, sunt atâtea zile în care nu am nimic de făcut, atâtea zile pline de nimic. 


Ce înseamnă oare când te înțelegi foarte bine cu cineva? 
Stai. De ce fiecare lucru din viața asta trebuie să însemne ceva?! De ce nu putem, de ce nu pot lăsa lucrurile așa cum sunt fără să mă întreb de ce se întâmplă fiecare virgulă din viața mea?
O să mă opresc din a mai scrie pentru că cu fiecare cuvânt scris, mintea mă întreabă și mai mult, e și mai curioasă. O să mă opresc din scris ca să nu îi mai răspund la toate aceste întrebări pe care nu vreau să mi le pun. Nu mă deranjează să îmi fie puse, ba mi le-am pus de atâtea și atâtea ori, și am și răspuns la ele tot de atâtea și atâtea ori. Dar acum, pentru prima oară, vreau să nu scriu despre asta, vreau să nu răspund la aceste întrebări, vreau să las totul așa cum e și să decurgă după bunul plac al altora, nu al meu. Dacă va decurge după cum vreau eu, va fi probabil prost. :)) Da, chiar glumesc acum, pentru că până și eu știu că nu e așa... Dar n-am glumit când am spus că de data asta nu vreau să te ascult, dragă minte, nu vreau să îți răspund la niciuna din întrebările tale despre ce simt, despre ce sper, despre ce vreau să se întâmple. Uite, poate că de data asta nu mai vreau nimic, poate că de data asta nu mă interesează ce se întâmpla! 
Ai înțeles? Sper că da! Pentru că nu vreau să te mai aud în continuare. Și să nu încerci să mă interoghezi când voi vrea să dorm profitând de faptul că e liniște!

Hai pa, cum s-ar spune! :)


joi, 15 august 2013

:)


Poza asta spune atât de multe lucruri...
Uneori ne e greu să stăm în fața cuiva și să îi spunem tot ce simțim. Pentru mine cel puțin, scrisul este o altă cale de comunicare, un alt mod prin care le pot transmite celorlalți ceea ce simt și gândesc. Scriu mereu despre lucruri pe care poate că mi-e teamă să le spun, dar mai important este faptul că mereu prin scris reușesc să spun adevărul exact așa cum e el. 
Atât acum, prea multe cuvinte strică uneori farmecul imaginii... 

miercuri, 14 august 2013

Wordless wednesday


Pentru detalii Miercurea fără cuvinte! 

No inspiration

O pagină albă am în față care așteaptă să fie mâzgâlită cu litere și cuvinte care să aibă sens împreună. Mă simt atât de aproape să scriu despre ceva interesant, dar nu pot ajunge în acel punct, încerc să caut inspirație în cuvinte frumoase, în muzică frumoasă, în suflet, în minte. Inspirația este peste tot, dar nicăieri nu o găsesc fix pe cea de care am nevoie. 
Mi-ar place să scriu despre tine, despre cea mai pomenită persoană din blogul ăsta, dar m-am săturat să scriu despre tine. Nici măcar nu știu dacă exiști cu adevărat, dacă ești doar în mintea mea? Dacă tu nu ai fost, nu ești și nu vei fi niciodată real?
Ahm, greșesc. Eu știu că exiști. Ba parcă cândva ai fost și real. Și chiar de nu ai fost, eu tot știu că exiști și că ești undeva, în lumea asta.
Mă tot întreabă mintea mea niște chestii foarte ciudate și nu îmi place să îi răspund, deși o fac de fiecare dată. Mi-ar place ca el să îmi cunoască sufletul și prin intermediul acestui blog. Mi-ar place ca el să mă caute printre rânduri și să mă găsească, cum mă găsesc și eu de fiecare dată...
Și iar ajung să scriu despre tine. Dar nu mai vreau asta. Până nu o să-mi dovedești că ești real nu o să mai scriu despre tine. Mint. Voi scrie de fiecare dată când voi simți nevoia să fac asta. 
Că tot pomeneam de regrete, mă bucur că nu am regrete. Mă bucur că, mai mult sau mai puțin, sunt mândră de tot ce am făcut până acum și de tot ce nu am făcut. 
Sunt un om fericit. Vreau să nu uit asta niciodată și vreau ca fericirea să fie existentă în viața mea indiferent de vârstă, ocupație sau timp, pentru că, până la urmă, fericirea vine din modul nostru de gândire. Aș vrea să am mereu mintea deschisă către fericire și să nu mă întorc niciodată cu spatele la asta.
Și uite că rândurile au fost scrise. Cu rost sau fără rost nu știu, dar măcar mi-am scos câteva cuvinte din cap. :)) 
Ps. Azi am fost în Piața Sfatului. Ți-am căutat privirea în fiecare om care a trecut pe lângă mine. Nu ți-am găsit-o. 

duminică, 11 august 2013

Curiozități nocturne.

E noapte. Foaaarte noapte. 
E liniște. Foaaarte liniște.
Se mai aude uneori o mașină trecând pe podul din apropiere, uneori mai trece și câte un tir. 
Rareori mai latră un câine dinspre casele din apropiere. 
Dar stai, acum latră 2 câini. Sau poate sunt 3 sau 4.
Se mai aude ceva. Sunt niște pași. Da!!! Cineva aleargă la ora 2:40 dimineața prin fața blocului meu. Mă duc să văd spectacolul de la geam. Văd un om care aleargă, e puțin speriat de lătrăturile câinilor dar se liniștește după ce se asigură că nu e niciunul liber prin jurul lui. Mai trece o secundă și dispare din raza mea vizuală.
Îmi venea să îl strig și să-l întreb de ce aleargă, sigur nu făcea jogging de plăcere. Nu l-am întrebat.
A plecat, s-a dus în continuare alergând. Iar eu... eu am rămas cu întrebarea: Oare de ce ar alerga un om la 2:40 dimineața?

Trecut și prezent.

Băi, nu știu alți cum fac, dar eu sunt directă, uneori prea directă! O fi bine, o fi rău... nu știu, dar nu am de gând să schimb asta. Pe principiul că prefer adevărul rău decât minciuna bună, întotdeauna am încercat să spun cât mai clar ce am pe suflet ( sau pe creier, depinde de caz ). Nu îmi place deloc și nu accept ocolirea adevărului, sau încercarea de a ascunde ceva. 
Simți ceva? Spune-o. 
Vrei ceva? Cere. 
Nu îți convine un lucru? Cere schimbarea, sau fă-o chiar tu! 
De amintit momentul pomenit și în descrierea profului de română când am recunoscut (,,prima din clasă") că nu îmi place să citesc și mai ales, că nu citesc. M-a mâncat cineva? Nu. Orele au decurs în continuare la fel iar notele mele nu au avut de suferit. De ce aș fi mințit dacă adevărul era că eu nu citeam absolut nimic.
Că tot vorbeam azi de regrete... cred că un lucru foarte, dar foarte important în viață e să nu avem (prea multe) regrete. Evident că măcar câteva acolo, sau măcar niște umbre de regrete, avem toți, dar consider că este important să fim siguri pe deciziile pe care le luăm pentru a nu ajunge la regrete.
Ce regret eu? Cam nimic... În clasa a opta mi s-a pus în față pe nepregătite planul mutării în Brașov. Atunci am rămas pentru prima dată mască, tablou, am rămas șocată de ce auzeam, mi s-au înmuiat genunchii și m-am așezat. După ce am aflat tot planul, am fost întrebată: ,,Ce zici? Ne mutăm?". Ce puteam eu oare să zic? Povestea-i lungă, dar contextul vieții noastre făcea ca balanța să se încline TOTAL spre răspunsul: ,,Da..." pe care l-am și dat. Ce naiba?! Depindea de mine mutarea asta? Chiar nu cred.
 Dar a rămas un mic regret al meu, ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi spus: Nu!, ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi refuzat orice argument puternic ce mi se punea în față? Oare lucrurile ar fi stat la fel? Habar n-am! Și nu voi afla asta niciodată.
Și poate că e mai bine așa. Până la urmă nu regret faptul că m-am mutat aici și etc etc etc, ci regret că nu am avut șansa să văd și scenariul prin care aș fi spus da.
Sunt directă. Dar n-am fost întotdeauna așa.

vineri, 9 august 2013

Confuzitate.

Postare scrisă în tren. Am fost în București vreo săptămână și un pic. Tot acasă e mai bine. :)

Sunt în tren. E mare plictiseala așa că m-am apucat să citesc mii de rânduri pe care le am în laptop, să le citesc și recitesc a nu știu câta oară. Am regăsit convorbiri salvate de anul trecut și de anul ăsta. Am rememorat momente frumoase din viața mea dar și foarte multe momente triste. Foarte multe momente triste. Foarte multe momente în care mi s-a promis neuitarea, mi s-a promis totul. Mi s-a spus că sunt cea mai importantă, mi s-a spus cât de mult contez. Adică am contat. Nu am crezut. Nu l-am crezut.  Acum știu că nu mai citește, nu i-am mai spus să o facă așa că nu o face. Nu l-am mai stresat să îmi citească postările, așa că sunt aproape sigură că nu o face, acum pot scrie orice, chiar și despre el. Acum pot scrie orice îmi trece prin cap. Mint. Nu pot scrie tot. Niciodată nu voi putea să-mi pun toate gândurile, cele mai ascunse gânduri, pe o foaie albă. Mereu vor mai rămâne firmituri acolo, printre alte gânduri.
Am recitit atâtea rânduri în care mi se spuneau cuvinte mari, pe care nu le-am crezut. Poate doar puțin. Mi s-a promis schimbarea, mi s-a promis că o să mi se arate cât însemn, pentru că a înțeles că nu mai cred de mult în cuvinte. Mi-a spus cuvinte dar am rămas cu promisiunile că îmi va arăta. Nu a făcut încă asta. Oare o va face? Ce contează?
Mă întreb dacă a uitat… Dacă a uitat totul și… dacă a uitat că trebuie să îmi arate, să îmi demonstreze aceste lucruri. Eu am rămas aceeași, adică cel puțin așa sper. El nu mai e la fel. Oare mai știe că îi voi fi mereu alături când va avea nevoie de mine? Oare el mai știe că poartă un loc de ,,cel mai” în viața mea? Oare mai știe? Nu o să îl întreb. O să consider că da, că mai știe toate astea, o să consider că nu a uitat nimic. O să consider că nu s-a schimbat, deși... nu sunt prea sigură de asta.
Voi afla, curând. Foarte curând. Voi afla pentru că... eu trebuie să știu totul! J


Edit later: Da, cum speram, el nu a uitat. Nu cred că a uitat deloc tot ce mi-a promis. El e încă același... și sunt foarte fericită de asta!  <3

marți, 30 iulie 2013

O privire.

Ne știm, pardon, te știu de ceva timp. Cred că de vreun an, sau chiar mai puțin. Când te-am văzut prima dată am știut că ești o persoană specială, nu mi s-a demonstrat asta încă dar cred în intuiția mea. Mi se pare că ești un om special și tare aș vrea să aflu de la sursă dacă e adevărat sau nu, dacă ești așa cum cred eu că ești. Dar ce motiv aș avea sa vorbesc cu tine? Abia îți știu numele, de ce oare te cred special? Habar n-am. Ce aș putea să-ți spun sigur e că intuiția mea nu m-a dezamăgit niciodată.
Nu te-am mai văzut de mult, de când s-a terminat școala, poate chiar mai devreme de asta. Te vedeam rar, dar mi se făcea ziua mai frumoasă când apăreai pe coridor cu un mic zâmbet în colțul gurii. Ieri te-am văzut. O fi un semn? Stăteam liniștită pe o bordură în Piața Sfatului, priveam oamenii (MULȚI!) și ascultam muzică la căști, aveam minute bune de așteptat... Când, dintr-o dată, în toată mulțimea de oameni, te văd... cu același zâmbet ascuns (hmm, cred că așa e defapt fața ta :) ). Te-am văzut și m-am blocat pentru o secundă, dar mi-am revenit repede. Erai cu mai multe persoane care s-au oprit cu o treabă (nu mai detaliez), iar tu... ce puteai să faci? Te-ai îndreptat spre bordura pe care stăteam eu și alți oameni necunoscuți și te-ai așezat. Până să ajungi la bordură, te-am privit. Și tu la fel. Încercam amandoi să ne dăm seama de unde ne știm. Eu am știut de la început asta, poate și tu... Te-ai așezat pe bordură la câțiva metri mai încolo, te priveam cu coada ochiului, tu făceai la fel. M-am gândit dacă să te salut sau nu, dar n-am făcut asta, tu trebuia să o faci. Ți-ai scos căștile albe și ai început să asculți muzică. Făceai ce făceam și eu. Mă întrebam dacă oare ascultăm aceeași melodie. :)) Ar fi fost prea ciudat... Mă gândeam oare cât o să mai stai acolo... Ai stat mult timp și m-am bucurat. Habar n-am de ce, poate pentru simplul fapt că din atât de mulți oameni, cunoșteam pe cineva. Dar nu te cunosc, abia știu cum te cheamă...
Privirile dinainte să ajungi la bordură oare înseamnă ceva? Habar n-am. N-o să mă mai gândesc la tine, promit. Sau mai bine nu promit. :)) O să uit eu privirea aia a ta, cumva... O să văd altă privire pe care să o memorez și poate te voi uita. 
Dacă citești vreodată asta, poți să mă saluți, vreau doar să aflu dacă ești special. :)

vineri, 26 iulie 2013

Vis.

Cred că e destul de dureros să știi că nu te poți întoarce niciodată în casa în care ai trăit cele mai frumoase clipe, cele mai intense aventuri și cele mai agitate zile. Cred? Doamne, sunt sigură. E atât de greu să știi că, acei pereți între care ai stat atâta timp, sunt acum ai altcuiva. Să știi că nu te mai poți întoarce niciodată acolo...
Asta înseamnă să stai cu chirie. Stau cu chirie de 13 ani, am schimbat 4 locuințe până acum și mi-e dor de toate în aceeași măsură. Mi-e dor de fiecare cameră a mea. Mi-e dor de fiecare bucătărie, fiecare baie, fiecare mobilă. Mi-e dor mai ales de gândurile pe care le aveam în acele case, mi-e dor în special de persoana care eram în acele perioade. Dar nu îmi pot aminti de mine, nu mă țin minte. 
E atât de greu să nu ai un loc pe care să-l numești acasă și când spui acasă să o spui din tot sufletul și cu toată gura... E atât de greu...
Și cu aceste lucruri împlicate în poveste, cel mai mare vis al meu a devenit cumpărarea unui apartament. Și am spus-o de multe ori, nu-mi pasă că voi plăti rata la banca zeci de ani de zile, gândul că într-o zi va fi complet al meu depășește orice greutăți. Acesta este cel mai mare vis al meu. Îmi doresc ca într-o zi să mă trântesc pe o canapea și să știu că orice sentiment voi trăi apoi, va rămâne veșnic între acei pereți. 
Abia aștept acea zi. 
Abia aștept să nu mai trebuiască să folosesc cuvântul chirie, chiar dacă va fi înlocuit cu rată, măcar... sună mai bine și... mai stabil.
Stabilitatea e un lucru care mi-a lipsit foarte mult în viață și îmi doresc ca într-o zi să am atât de multă stabilitate încât... să mă satur.
Abia aștept acea zi.