luni, 28 ianuarie 2013

Iarnă. 18. Fulgi.

Încep să am 18 ani.
Cum e? ... la fel.
Nu am primit ce mi-am dorit cel mai mult, dar ştiam că nu o să primesc, nu ştiu de ce am mai sperat. Dar totuşi, mai sper, mai sper de la această vârstă acel cadou. Îl accept oricând. 

E iarnă. Mi-era dor să fie iarnă. Ninge. Mi-era dor să ningă. Mereu când ninge îmi vine în minte imaginea cu noi plimbându-ne printre blocuri seara, înconjuraţi de milioane de fulgi mari de zăpadă. Oare tu îţi mai aminteşti? Aproape că nu contează asta...
Aştept să retrăiesc aceste clipe ca să înlocuiesc vechile şi îngălbenitele imagini cu unele noi, cu nişte imagini vii, pline de viaţă şi de culoare. Pline de sentimente. 
Aştept multe lucruri. Mi s-ar putea spune să nu mai aştept şi să fac ceva să se întâmple tot ce aştept eu, dar dacă vrei să îmi spui asta, atunci spune-mi ce să fac, pentru că nu ştiu. Nimic nu merge, nu funcţionează.
Şi da, cred că acum am cea mai mare nevoie de asta.  Şi... nu e nimeni să îmi spună ce ar trebui să fac, nu ştiu dacă pot face ceva în direcţia asta, habar nu am... Şi e naşpa, e naşpa că mă gândesc non-stop la asta deşi ştiu că nu mai trebuie să fac asta, nu are niciun rost.
Silent.

luni, 21 ianuarie 2013

A fost

Ştii... am câteva melodii în winamp pe care le ascultam fix acum 4 ani. 
Eram în clasa a 8-a, aveam multe lucruri care mă faceau fericită cu câteva zile înainte să împlinesc 14 ani şi, cel mai important, aveam un viitor stabil şi normal -aşa ar fi trebuit să fie-. 
Ascultam melodii pe care le ascult şi acum. Nu mereu. Doar câteodată. Câteodată când mi-e dor de acea perioadă. Sau mi-e dor de sentimentele şi viaţa de atunci? Nu ştiu. Dar pur şi simplu, când ascult melodiile pe care le ascultam atunci, îmi vin în minte imagini cu scene ce s-au petrecut atunci, imagini cu mine, imagini cu noi, imagini cu viaţa mea de atunci. 
Ştii... e atât de miraculos cum 5 secunde de melodie te pot duce într-o lume de mult uitată, te pot teleporta într-un univers total diferit în care ai fost acum câţiva ani şi, în acelaşi timp, este miraculos cum îţi poţi aminti atât de multe lucruri deodată. 
Nu ştiu de ce mi-e dor, dar mi-e dor. 
Ba ştiu. Mi-e dor să mă trezesc dimineaţa cu zâmbetul pe buze fără motive.
Mi-e dor să merg la şcoală şi totul să fie relativ simplu.
Mi-e dor să primesc mesaje drăguţe.
Mi-e dor să trimit mesaje drăguţe. 
Şi băga-mi-aş, că iar am ajuns la asta!!!
Mi-e dor de priveliştea de pe geam, pe cuvânt!!! Şi, scriam odată că de la fiecare frază pe care o scriu despre " a fost " pot ajunge foarte, dar foarte repede, la o frază despre EL (acuma ghiciţi care dintre ei). Şi ca să fac legătura, cât am mai stat pe geamul ăla aşteptându-l............
Băga-mi-aş din nou, dacă tot am învăţat de la Diana cum se foloseşte acest cuvânt corect gramatical, măcar să îl folosesc cât mai des.
Băga-mi-aş! :))
Aş avea atâtea de scris, dar nu-mi vine... mai bine le păstrez pentru mine... Cred că e mai bine aşa.
Băga-mi-aş!

duminică, 20 ianuarie 2013

Ce e enervant?

E enervant. Totul e enervant.
E enervant când te reapuci a mia oară de tema de la meditaţii (mate) sperând că de data asta o să ştii mai multe, dar, ca întotdeauna, după câteva exerciţii renunţi din cauza faptului că nu ştii să faci nimic.
E enervant când după atâţia ani de c++ nu îţi iese nici o problemă pentru bac.
E enervant când nimeni din casă nu îţi ascultă dorinţele şi rezolvările lor. 
E enervant când mai e puţin timp până la bac iar la română nu ai început nimic.
E enervant când de fiecare dată când ajungi acasă ţi se scade rapid dorinţa de muncă pe care o aveai pe drum. Cauza? Atmosfera tâmpită creeată degeaba.
E enervant când ierţi o persoană de prea multe ori iar ea face aceleaşi lucruri.
E enervant când nu mai vorbeşti cum vorbeai odată cu cineva.
E enervant când ştii că mai ai o tonă de lucruri de învăţat şi de făcut şi nimeni nu vine să îţi facă un masaj şi să îţi spună că o să reuşeşti să faci totul cum trebuie.
E enervantă starea de enervare.
E enervant când nu îţi iese nimic.
E enervant când vrei să asculţi o melodie în care să nu fie vorba despre iubire şi nu găseşti niciuna între cele 300 de melodii din winamp.
E enervant când te uiţi spre viitor şi vezi doar un nor gri spre negru sub care începi, timid, să mergi.
E enervant totul.
E enervant când te doare spatele.
E enervant când nu ai timp să faci o baie, sau să stai.
E enervant să stai când ai atâtea de făcut.
E enervant să ştii că nu ştii cum să îţi schimbi starea de enervare.
E enervant să vrei să plângi şi să nu ai unde.
E enervant să te uiţi în jur şi să cauţi lucruri care te enervează. 
E enervant să fii enervat..
*E enervant să treacă iarna, uşor dar sigur, fără să faci lucrul pe care ţi l-ai dorit cel mai mult de la această iarna. ( pun o steluţă, ştiu eu de ce)
E enervant să treacă iarna. De ce trece iarna şi nu e nimic altceva în suflet? De ce iarnă, de ce treci?
E enervant să... oboseşti căutând lucruri enervante, dar sunt atâtea şi atâteaaaa.
E enervant când mai sunt câteva zile până la majorat şi pe tine te enervează toate lucrurile din jur.
E enervant. Atât. Tot. Nimic. Absolut tot. E enervant.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Cadou.


Urmează să fac 18 ani.
Mă întreabă toată lumea ce îmi doresc cadou. Offf… Material vorbind, deşi nu stau foarte bine, am cam tot ce am nevoie.
18 ani. Îmi doresc “cadou” iubire. Vreau cât mai multă, vreau să fie iubire în fiecare moleculă din jurul meu, să fie iubire peste tot, dar cel mai important, să fie şi în mine. Atât vreau să primesc. Dacă primesc asta aş declara cu gura cât China că e cel mai frumos cadou pe care l-aş fi putut primi.
Iubire. Iubire e tot ce îmi doresc şi nu pot avea. Restul le rezolv eu cumva. Iubirea… mi-e departe. Nu am cu cine să comentez versurile de la Vama, nu am cui să i le trimit. Vreau asta. Vreau să fac asta de fiecare dată când ascult Vama.
Iubire, atât vreau de ziua mea! Dar cine, cine mi-ar putea-o oferi? Spune-mi tu! Ştii pe cineva care are asta de dat? Eu am multă, enormă, infinită, i-aş da-o fără să fie ziua lui dacă el mi-ar da înapoi măcar puţină… Dar, măcar de ziua mea, mi-ar da-o cineva? Nu. Nu cred…
Atât vreau, iubire! 
Aviz…întrebătorilor. 

marți, 15 ianuarie 2013

?

Căcat. Aş vrea să închid calculatorul şi să dorm. Mă trezesc la 5. Dar nu pot. Trebuie să scriu.

Am scris şi am şters. Exagerez. Mai bine tac şi mă culc.

Iubesc Vama. 

duminică, 13 ianuarie 2013

Palme. Suflet.

"care sunt în stare să-şi verse tot sufletul în palmele mele cu riscul de a-l scăpa pe jos pentru că e prea mare. sau pentru că am eu palmele prea mici. " 
             http://ialmosthadyou.blogspot.ro/

El va trebui să aibă palmele mari, imense. Infinite. Asta pentru că eu încă sunt în stare să îmi vărs tot sufletul  în palmele cuiva. De ce? Nu ştiu. Aşa sunt eu. De acum asta va fi condiţia principală, să aibă palmele infinite, ca să nu îmi scape sufletul pe jos, e singurul lucru care mi-a rămas, restul... e nimic. Dar dacă totuşi îl va scăpa? Sau dacă îl va arunca pe jos intenţionat... ce voi face atunci? Cred că va trebui să am şi eu palmele destul de mari să îl pot aduna şi lipi la loc. 

Ştii? Mă gândesc dacă eu am palmele destul de mari încât să ţin sufletul cuiva, în cazul în care va vrea să mi-l verse în palme. Şi cred că da. De fapt, aproape sunt sigură de asta. Cred că în palmele mele încape sufletul oricui, pentru că le-am crescut de atâtea ori ca să îmi strângă sufletul de pe jos, încât acum cred că le-ar fi uşor să ţină sufletul oricui. 
Da, am palmele infinite. Dar oare ei le au? Oare le-a pus cineva la crescut? Oare s-a gândit cineva să facă asta?


sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Şcoală.

Începe şcoala. 
La finalul tuturor vacanţelor abia aşteptam să se termine, să merg din nou la şcoală, să petrec timpul în locul acela unde nu prea e plictiseală, să reîncep viaţa organizată şi...aglomerată. Dar acum, în ultimul an de liceu, pentru prima dată în viaţă, nu-mi doresc să înceapă, deloc!!! Nu vreau să mă gândesc deloc că peste 2 zile voi fi în ora de... geografie? Parcă da.
Nu vreau să înceapă, pentru că odată cu începerea şcolii, încep o grămadă de lucruri. Încep meditaţiile la mate ceea ce implică multe variante făcute. Începe şcoala de şoferi (peste vreo 2 săptămâni) ceea ce implică zero timp liber. Începe pregătirea atestatului la info şi în acelaşi timp reîncepe pregătirea pentru bac. Începe -să sperăm- şi pregătirea la română pentru bac, pentru că, vrem sau nu, încep simulările.
Încep atâtea lucruri peste doar 2 zile, iar eu stau fără să fac nimic, fără să îmi pese de asta. E ciudat, dar asta fac. Trebuie să mă mobilizez şi să fac tot ce trebuie, când trebuie. 
Oare voi reuşi? Mereu mă întreb asta. Oare voi reuşi?

vineri, 11 ianuarie 2013

singurătate.

Ştii... uneori te simţi singur chiar dacă nu eşti. Iar alteori nu te simţi singur deşi eşti.
Da, mă simt singură.
Am stat toată ziua absolut degeaba, fără să fac nimic. Dar nu asta e cauza... pentru că m-aş fi simţit singură şi dacă aş fi făcut ceva. Poate chiar sunt singură, nu ştiu ce să mai cred.
Nu ştiu ce să mai cred şi nu ştiu dacă mai contează ceea ce cred. Până la urmă ce e viaţa asta? Alergăm atâţia ani după ceva ce poate nu vom găsi niciodată. Dar în acelaşi timp putem să şi găsim ceea ce căutam... dar oare ştim noi ce cautăm? Spunem că vrem să găsim fericirea. Dar ce e fericirea de fapt? Spunem că vrem să trăim iubirea, să o simţim, să fie în fiecare moleculă din noi. Dar ce e iubirea de fapt?
Toată viaţa căutăm lucruri care au sute, mii de definiţii. Toată viaţa căutăm ceva abstract, ceva nepalpabil, ceva ce nu e vizibil. Toată viaţa ne căutam bucuriile în lucruri invizibile care, poate, sunt doar nişte iluzii. 
Mă simt singură şi nu contează dacă sunt sau nu, atâta timp cât asta simt. 
La revedere!


Concluzia? Rahat.

Ok, am înţeles, poţi să te opreşti acum din a îmi mai arăta asta! Am înţeles, cer prea multe de la viaţa asta şi de la lumea asta. Mă opresc şi eu, încet dar sigur, să mai am speranţe şi vise în legătură cu asta. Ştii ceva? Aş spune că n-am nevoie de tine dar aş minţi, iar eu... eu nu mint. Am nevoie de tine dar ştiu totodată că nu exişti. Lasă-mă să-mi fac inima să creadă asta, iar apoi, dacă cumva exişti, nu va fi nicio problemă să fii, dar, până atunci, lasă-mă să încerc să o fac să creadă că eşti doar o iluzie cu care mă trezesc în fiecare dimineaţă, trăiesc fiecare zi şi adorm în fiecare seară. 
Off, dar nici măcar gândurile mele nu cred asta. Cum să pot crede că eşti o iluzie când te văd în atâtea şi atâtea persoane, între atâtea şi atâtea persoane? Cum să cred că nu exişti când te văd de fiecare dată când întorc capul? Nu aş crede niciodată că eşti la alţii şi la mine nu, pentru că suntem egali, deci asta înseamnă că exişti. Dar nu, nu se poate să exişti... atâţia ani şi nici măcar umbra nu ţi-a apărut în câmpul meu vizual. Nu, nu ai cum să exişti. Dar atunci, ei ce trăiesc? Oare chiar ei trăiesc o iluzie? 
Căcat!!! Ştii ce e în capul meu acum? O mare încurcătură, amestecătură, dezordine, haos, mizerie, aglomeraţie sau cum naiba vrei tu să îi spui. Şi ştii ce e şi mai naşpa??? Că nimeni nu vrea/nu îmi poate descâlci rahatul ăsta! 
Mulţumesc că există blogul ăsta să mai îmi vărs câte o picătură din oceanul creierului meu. Noapte bună!

vineri, 4 ianuarie 2013

Da!

“Niciodată nu ai să cunoşti o fată cu adevărat dacă nu vorbeşti cu ea pe la 4 dimineaţa. Toată ziua o să se ascundă în spatele cărţilor, hainelor drăguţe, zâmbetelor false. Dar în cea mai întunecată oră a nopţii şi în cea mai luminoasă oră a dimineţii, o să dărâme zidul alcătuit din regrete şi lacrimi şi o să-şi deschidă inima. Bătăile de inimă o să accelereze, vocea o să tremure, ochii ei o să aibă o sclipire aparte. Niciodată nu o să cunoşti o fată, până nu vorbeşti cu sufletul ei, la 4 dimineaţa.”

Să ţii minte!

Poate că iubirea..

Poate că iubirea e atunci când, după ce ai stins lumina la baie şi ţi-ai văzut ochii obosiţi în oglindă, alţi ochi îi privesc pe ai tăi de undeva din întunericul apropiat. Şi eşti împăcat cu asta şi nu mai tânjeşti după nimic altceva. Poate că iubirea e când nu-ţi mai eşti ţie oglindă. Nu m-am putut abţine nici acum de la o definiţie.

Tudor Chirilă - Exerciţii de echilibru.

Nu mai eşti. Nu mai sunt.

Acum nu mai iubesc. Nu mai iubesc nimic din jurul meu. Ce iubeam acum 5 zile erau nişte umbre, nişte lucruri fantomatice care, de fapt, nici nu existau...
Mi s-a spus că sunt ciudată, că sunt o persoană care gândeşte prea mult, că sunt cam dusă cu pluta deseori, că vorbesc prea mult, că nu vorbesc, că cer prea multe, că cer prea puţine, că... nu ştiu. Mi s-au spus multe lucruri şi aştept să mi se mai spună. 
Iubesc ianuarie, dar de data asta o cam dă în bară. Primele 2 zile au fost grozave, dar ieri a fost... o zi pe care nu aş vrea să o mai repet. Am ajuns la nişte concluzii pe care le-am negat toată viaţa, am ajuns la nişte idei la care ar fi fost normal să ajung când aveam 12 ani, dar eu pe atunci le negam cu toată credinţa şi speranţa viitorului. Dar ştii ce? Uneori nu mai pot. Nu mai pot să cred în nişte lucruri inventate de mine, în nişte lucruri care nu mi se arată niciodată în realitate. Nu mai pot. Nu mai am motive. Nu mai am răbdare să fac asta.
Am început din nou să îmi urăsc gândurile, pentru că, al naibii, ce multe sunt!!! Nu le mai pot auzi, nu le mai pot procesa. 
Nu mai cred în tine. Eşti persoana pe care, deşi nu o cunoşteam, o iubeam din tot sufletul şi credeam că exişti, că eşti undeva pe lumea asta... Dar nu eşti. Nu eşti nicăieri, acum ştiu asta. Eşti doar în poveşti, în cărţi, în filme. Credeam că eşti şi în realitate, dar se pare că imaginaţia oamenilor care au scris era foarte bogată de au putut inventa poveştile cu iubiri adevărate. Nu exişti şi îmi pare rău. Acum, nu mai pot iubi nimic, pentru că te iubeam pe tine. Acum... acum nu mai iubesc nimic. 
Acum nu mai pot spera nimic, pentru că nu eşti, tu nu eşti nicăieri. 

Dar oare mai trăiesc? Mai sunt eu vie dacă nu iubesc?