vineri, 11 ianuarie 2013

Concluzia? Rahat.

Ok, am înţeles, poţi să te opreşti acum din a îmi mai arăta asta! Am înţeles, cer prea multe de la viaţa asta şi de la lumea asta. Mă opresc şi eu, încet dar sigur, să mai am speranţe şi vise în legătură cu asta. Ştii ceva? Aş spune că n-am nevoie de tine dar aş minţi, iar eu... eu nu mint. Am nevoie de tine dar ştiu totodată că nu exişti. Lasă-mă să-mi fac inima să creadă asta, iar apoi, dacă cumva exişti, nu va fi nicio problemă să fii, dar, până atunci, lasă-mă să încerc să o fac să creadă că eşti doar o iluzie cu care mă trezesc în fiecare dimineaţă, trăiesc fiecare zi şi adorm în fiecare seară. 
Off, dar nici măcar gândurile mele nu cred asta. Cum să pot crede că eşti o iluzie când te văd în atâtea şi atâtea persoane, între atâtea şi atâtea persoane? Cum să cred că nu exişti când te văd de fiecare dată când întorc capul? Nu aş crede niciodată că eşti la alţii şi la mine nu, pentru că suntem egali, deci asta înseamnă că exişti. Dar nu, nu se poate să exişti... atâţia ani şi nici măcar umbra nu ţi-a apărut în câmpul meu vizual. Nu, nu ai cum să exişti. Dar atunci, ei ce trăiesc? Oare chiar ei trăiesc o iluzie? 
Căcat!!! Ştii ce e în capul meu acum? O mare încurcătură, amestecătură, dezordine, haos, mizerie, aglomeraţie sau cum naiba vrei tu să îi spui. Şi ştii ce e şi mai naşpa??? Că nimeni nu vrea/nu îmi poate descâlci rahatul ăsta! 
Mulţumesc că există blogul ăsta să mai îmi vărs câte o picătură din oceanul creierului meu. Noapte bună!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :