vineri, 4 ianuarie 2013

Nu mai eşti. Nu mai sunt.

Acum nu mai iubesc. Nu mai iubesc nimic din jurul meu. Ce iubeam acum 5 zile erau nişte umbre, nişte lucruri fantomatice care, de fapt, nici nu existau...
Mi s-a spus că sunt ciudată, că sunt o persoană care gândeşte prea mult, că sunt cam dusă cu pluta deseori, că vorbesc prea mult, că nu vorbesc, că cer prea multe, că cer prea puţine, că... nu ştiu. Mi s-au spus multe lucruri şi aştept să mi se mai spună. 
Iubesc ianuarie, dar de data asta o cam dă în bară. Primele 2 zile au fost grozave, dar ieri a fost... o zi pe care nu aş vrea să o mai repet. Am ajuns la nişte concluzii pe care le-am negat toată viaţa, am ajuns la nişte idei la care ar fi fost normal să ajung când aveam 12 ani, dar eu pe atunci le negam cu toată credinţa şi speranţa viitorului. Dar ştii ce? Uneori nu mai pot. Nu mai pot să cred în nişte lucruri inventate de mine, în nişte lucruri care nu mi se arată niciodată în realitate. Nu mai pot. Nu mai am motive. Nu mai am răbdare să fac asta.
Am început din nou să îmi urăsc gândurile, pentru că, al naibii, ce multe sunt!!! Nu le mai pot auzi, nu le mai pot procesa. 
Nu mai cred în tine. Eşti persoana pe care, deşi nu o cunoşteam, o iubeam din tot sufletul şi credeam că exişti, că eşti undeva pe lumea asta... Dar nu eşti. Nu eşti nicăieri, acum ştiu asta. Eşti doar în poveşti, în cărţi, în filme. Credeam că eşti şi în realitate, dar se pare că imaginaţia oamenilor care au scris era foarte bogată de au putut inventa poveştile cu iubiri adevărate. Nu exişti şi îmi pare rău. Acum, nu mai pot iubi nimic, pentru că te iubeam pe tine. Acum... acum nu mai iubesc nimic. 
Acum nu mai pot spera nimic, pentru că nu eşti, tu nu eşti nicăieri. 

Dar oare mai trăiesc? Mai sunt eu vie dacă nu iubesc? 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :