joi, 28 februarie 2013

Ana.

Îmi vine să te-njur de Dumnezeu, şi-apoi să-l rog pe El să te salveze.
Eşti binele precum eşti răul meu, cea mai cumplită dintre ipoteze...



O iubesc pe Ana. Face (a făcut?) parte din Anotimpul 5, o ştiu de când m-am apucat de chitară, de vreo 4 ani (ce a trecut timpul!!!). Cred că îi ştiu toate videoclipurile pe de rost, le-am ascultat de mii de ori şi când am crezut că m-am plictisit de ele, am luat-o de la început şi le-am redescoperit frumuseţea. 
O iubesc pe Ana. Îi ştiu toate încurcările din melodii, toate pauzele care nu ar fi trebuit să fie pauze, toate evenimentele spontane ce s-au întâmplat, dar o iubesc. Îi ştiu toate melodiile cântate noaptea târziu în cămin când nu avea chef să înveţe pentru examenul de programare, îi ştiu melodiile cântate într-o seara când urma să afle rezultatele la Bac, îi ştiu melodiile cântate prin munţi cu prietenii, îi ştiu melodiile cântate la microfon cu seriozitate. 
O iubesc pe Ana. Nu o cunosc pe Ana, dar o iubesc pe Ana.
Şi... abia aştept să plec la facultate şi să aştept cu nerăbdare momentul în care voi fi în sala în care ea va cânta...
O iubesc pe Ana.

marți, 26 februarie 2013

Dor de oameni...

Mi-e dor de oameni.
Dar nu, nu ştiu cum să zic, nu mi-e dor de x sau de y pe care nu i-am mai văzut de z timp. Mi-e dor de oameni în sensul în care mi-e dor să am oameni în jur. Nu ştiu, simt că în ultimul timp am trăit departe de oameni (sau de prieteni?) dar nu, m-am întâlnit cu oameni în fiecare zi, ba chiar am cunoscut oameni noi. Văd oameni în fiecare zi, de ce mi-e dor de oameni? Oare ei nu or fi oameni? Ba da, trebuie să fie oameni, arată ca mine şi ca toţi ceilalţi oameni, eu sunt om, deci şi ei sunt oameni. 
Şi atunci, de ce mi-e dor...? sau de cine?
Nu, nu! sunt sigură că acesta este sentimentul, mi-e dor de oameni...
Dar... nu, nu merge această ipoteză, tocmai am tăiat-o mai sus... 
Trebuie să găsesc o explicaţie acestui dor de oameni...
Cred că mi-e dor de oamenii care erau şi nu mai sunt. Chiar! dacă stau bine şi mă gândesc în ultimele zile (săptămâni) niciun om nu mai e omul care era. De ce? De ce nu mai sunteţi? 
Azi m-am simţit supărată. Mă uitam la mine din afară şi nu-mi găseam niciun motiv nou care ar fi putut să-mi creeze această stare, dar eu eram supărată. M-am supărat pe viaţă şi pe oameni, pe oamenii care nu mai sunt oamenii pe care îi cunoşteam. M-am supărat, şi în plus... nimic. E destul atât.
M-am cam săturat de perioadele astea NAŞPETE, dar nu-mi găsesc o cale ocolitoare pentru a nu mai trece prin aceste perioade...

duminică, 24 februarie 2013

Întrebări.

Am primit un comentariu, cel puţin dubios la prima vedere, dar am zis să văd totuşi ce e. Am primit ca ,,premiu" nişte întrebări la care trebuie să răspund iar apoi să ofer premiul altor persoane care scriu (nu vreau să îi numesc bloggeri).
Aşadar întrebările/răspunsurile sunt:

1. Ce îţi place cel mai mult să faci?
           Ce îmi place să fac...hmm, nu ştiu. Cred că în ultimul timp am încercat să îmi induc ideea că îmi place să învăţ, pentru că, vreau nu vreau, trebuie.  Dar nu ştiu sigur dacă îmi place să fac asta, îmi place să stau când am timp, îmi place să ascult muzică şi să merg cu trenul. Îmi place să aud chitara.

2. Eşti mulţumit de ce ai realizat până acum?
          În principiu da. Sunt mulţumită de realizările faţă de mine, pentru că am reuşit să mă schimb foarte mult în bine şi sper să reuşesc şi mai mult. Am realizat cam tot ce mi-am propus, dar, de-abia acum urmează marile realizări şi reuşite -sperăm-.
3. Care sunt planurile tale pentru viitor?
           Planurile mele...hmm, iubesc să am planuri, şi am multe! :)) Să le zic într-o ordine cronologică zic: îmi propun să iau carnetul din prima, nu am timp de pierdut; îmi doresc să iau o notă cât mai mare în bac, îmi doresc să iau admiterea la ASE şi, dacă am noroc şi muncesc, poate poate intru la buget, îmi doresc ca după admitere să petrec luna august nefăcând nimic ce ţine de şcoală şi îmi doresc ca această lună să fie plină de nebunie. 
4. De ce ţi-ai făcut acest blog?
            Mi-am făcut acest blog pentru că aveam mintea prea plină de gânduri, mi-am făcut acest blog să mă descarc, să îmi pot lăsa aici gândurile şi sentimentele, să le pot scrie şi scoate din minte/inimă. 
5. Dacă ai putea să zbori, ai zbura?
             Aş vizita anumite locuri şi anumiţi oameni, da, aş zbura.
6. Ţi-e frică de eşec?
             În general nu, eu consider că eşecul face parte din viaţa noastră, iar fără eşecuri nu ne-am bucura îndeajuns de reuşite. 
7. Care este cel mai mare vis al tău?
              Fericirea. Să trăiesc fericirea în fiecare zi, indiferent de forma ei.
8. Ce admiri cel mai mult la ceilalţi?
              Curajul de a fi sinceri, puterea de a trece peste greutăţi şi de a se bucura de micile fericiri oferite de viaţă. Încrederea în ei. 
               Şi punctualitatea, mai ales punctualitatea.
9. Cât de importanţi au fost cei din jur în alegerile pe care le-ai facut în viaţă?
             Nu foarte importanţi, dar destul de importanţi. Cam generală întrebarea...
10. Dacă ai avea de ales intre familie şi carieră ce ai alege?
             Aş alege să le împac pe amandoua într-o oarecare măsură.
11. Cum te vezi peste 10 ani?
             Se spune că banii nu aduc fericirea, dar eu cred că banii contribuie într-un procent destul de mare la fericire. Ţinând cont de asta, sper ca în maxim 10 ani să am un apartament al meu, care, chiar dacă plătesc rate, să ştiu că într-o zi va fi al meu în întregime. Peste 10 ani mă văd muncind din greu, dar, sper eu, fericită cu ceea ce fac. Peste 10 ani mă văd obosită, ca şi acum, sau poate şi mai obosită. Peste 10 ani sper să mai cred în puţinele lucruri, dar totodată multele lucruri în care cred azi. 


Şi cică trebuie să dau şi eu ,,premiul" mai departe. Întrebările sunt aceleaşi la care am răspuns eu. :D
http://thebikagirl.blogspot.ro/
http://chestiutechestioare.blogspot.ro/

duminică, 17 februarie 2013

Tată.

Dar tată... eu n-am tată, e doar un tip ce-a locuit cu noi odată.

Mă întreb câteodată ce mai faci, dacă eşti bine, sănătos, dacă ai vreun copil prin jur care să te sâcâie, care să te întrebe, care să-ţi ocupe timpul. Mă întreb cu ce îţi ocupi timpul, dacă nu cu copii... Mă întreb dacă îţi aminteşti de mine... de fapt cred că ar fi imposibil să nu îţi aminteşti, doar sunt copilul tău... N-am nicio dovadă că îţi aminteşti, dar totuşi cred. 
Mă întreb cum ar fi fost viaţa noastră cu tine în ea. Mă întreb unde aş fi locuit, unde aş fi trăit, care mi-ar fi fost prietenii, care mi-ar fi fost viaţa.. pentru că ştii, de la divorţ, s-au schimbat EXTRAORDINAR de mult, FOARTE multe lucruri. Chiar foarte multe. S-a schimbat tot! A fost atât de demult... 
Nu mi-aş fi amintit cum arăţi dacă nu te-aş fi văzut în alea câteva poze cu tine de când eram eu mică. 
Nu îmi amintesc ce vorbeam noi când vorbeam. Nu îmi amintesc să fi spus vreodată ,,tată", dar bănuiesc că am spus-o de multe ori până la 7 ani şi probabil am spus-o de câteva ori şi după. Nu îmi amintesc de tine, nu îmi amintesc motivele pentru care voi aţi ales despărţirea. Nu îmi amintesc... Nu îmi amintesc viaţa noastră alături de tine deşi aş vrea să o fac. Aş vrea să ştiu totul despre cum era atunci, despre cum erai tu, despre cum eşti tu... Dar tu nu eşti nicăieri. 
O perioadă de timp n-am vrut să aud de tine. Eram supărată că nu eşti cu noi. Eram supărată că nu vrei să vorbeşti cu mine, că nu vrei să mă vezi, că nu mai ştii nimic de mine. O perioadă îmi doream să merg pe stradă şi să te întâlnesc întâmplător şi să nu vreau să vorbesc cu tine, ca mai apoi să îmi pară rău că nu ţi-am vorbit. O perioadă te-am urât, nu într-un mod foarte rău, ci doar puţin rău. Eu nu pot să urăsc, eu mă prefac că urăsc pentru a mi se cere iertarea, ca mai apoi să iert orice fără să stau pe gânduri. Nu te mai urăsc de mult... Nu meriţi asta, de fapt, nu ştiu dacă meriţi ceva din partea mea. 
Nu mi-ai oferit nimic, ai fost doar omul nepotrivit la momentul nepotrivit şi s-a întâmplat să apar eu. 
Acum, nu ştiu cine eşti, ce faci, care îți este fericirea, supărarea. Nu te știu. 
Acum, aș vrea să apari într-o zi şi să-mi cer să-ţi vorbesc. Nu ştiu cum aş reacţiona, dar mi-ar place să vorbim. Aş vrea să ştiu că exişti si să îţi accept orice scuză banală pentru toţi aceşti ani de indiferenţă. Da, cred că ăsta este cuvântul ce descrie cel mai bine relaţia dintre noi. Indiferenţă din partea ta, pentru că dacă vrei să ştii, eu te-am căutat de multe ori, te-am căutat şi încă o mai fac câteodată sperând să te găsesc. Tu mă poţi găsi cu un simplu telefon, dar nu faci asta. Ştiu că în tot acest timp ai mai vorbit cu mama, dar n-am avut niciodată curajul, nici eu şi nici ea, să vorbim despre tine. Eşti un subiect închis. De ce?.. nu ştiu. 
Mi-ar fi plăcut totuşi să fii aici, la propriu sau la figurat. Mi-ar fi plăcut să fii acel stâlp de care fiecare familie are nevoie. Mi-ar fi plăcut să am aproape de mine un exemplu de iubire şi devotament. Dar e ok şi aşa, pot accepta situaţia. 
Ai fi putut totuşi, indiferent de cum eşti tu, să îmi dai nişte lecţii despre viaţă înainte să primesc aşa numitele teste. Ai fi putut totuşi să mă ajuţi, cu o vorbă, cu un sfat, cu o părere. 
Nu ai făcut-o niciodată. 
Mai ai timp, pentru că eu mai am multe de aflat şi de ştiut, iar tu... tu eşti printre aceste lucruri.

marți, 12 februarie 2013

Camere.

Am gânduri despre camere. Sau cameră. Îmi iubesc fiecare cameră, mi-am iubit fiecare cameră, deşi nu am avut prea multe -din fericire-. 
Camera din copilărie a fost de fapt... 3 camere. Casa bunicilor era întreagă a noastră, a mea şi a verişorului, în fiecare vacanţă. Ne ascundeam prin toate locurile ei, i-am analizat fiecare perete, fiecare colţişor. Ne construiam viaţa în acele camere şi ne făceam diverse planuri imaginare, case din scaune şi pături, corturi, leagăne etc. Acum o revăd mai rar, acum totul e mai mic. Eu am crescut. Obiectele au rămas la fel, dar sunt mai mici acum. Acum nu mai încăpem în cele 3 camere când ne adunăm toată familia, acum dormim pe jos şi prin casa de la străbunica, puţin mai în deal. Acum privesc pereţii acelei case şi uneori îi ascult spunându-mi poveşti despre cum era atunci, îi ascult în fiecare vară când stau acolo pentru o perioadă mai lungă de timp. Iarna nu prea îi ascult că e prea mare gălăgia... 
Camera şcolii generale e cea mai bogată. Acei pereţi sunt cei mai plini. Ei m-au cunoscut în toate variantele mele, în toată creşterea mea, fizică şi psihică. Acei pereţi îmi ştiu toate supărările şi toate necazurile, toate ideile tâmpite de copil de 12 ani, toate planurile măreţe spulberate într-o zi de marţi. Acei pereţi îmi cunosc iubirile neîmplinite şi o cunosc şi pe aceea împlinită. Acei pereţi îmi cunosc acea ,,cea mai frumoasă săptămână". Ei o ştiu, dar eu nu îi mai ştiu pe ei. Am plecat, pentru totdeauna, dintre acei pereţi, în ultima zi din clasa a8a. Ploua. Nu o să uit niciodată cum, din maşina ce mergea cu spatele pentru a ieşi din parcare, am privit geamurile pentru ultima dată din acea postură. Pereţii, nu i-am putut privi, am plecat cu capul în jos, rugându-i să nu mă uite. Ploua, nu uit niciodată acea ultimă zi, în care, coincindenţă sau nu, am văzut persoana pe care mi-am dorit cel mai mult să o văd pentru ultima oară.
Camera liceului. Aici, din păcate, sunt mai multe. Prima, cea din clasa a9a, nu are nici o amintire, nu-mi amintesc de ea, era seaca şi indiferentă, nu am apucat să îmi las amprente în acei pereţi, nu am apucat să o iubesc şi să o cred a mea... Apoi ne-am mutat. M-am mutat într-o cameră portocalie, plină de viaţă şi perfectă pentru ce îmi doream. Această cameră are, ca şi cea din generală, multe amintiri cu mine. Aici am trăit tot, dar în acelaşi timp, nimic. Această cameră mi-a cunoscut şi ea gândurile, ideile şi visele încă nespulberate. Această cameră mi-a cunoscut iubirile neînsemnate în comparaţie cu generala, dar totuşi existente. Această cameră mi-a cunoscut lacrimile, râurile de lacrimi, dar şi entuziasmul câtorva concerte Voltaj, care, cred, este cea mai mare fericire pe care am atins-o într-o banală zi. Această cameră mi-a ştiut sufletul şi mintea. Iar acum, trebuie să o părăsesc, trebuie să o las să cunoască pe altcineva, să accepte pe altcineva. Acum, a venit din nou, clipa schimbării, existentă de atâtea şi atâtea ori în viaţa mea. Mă voi muta, departe şi ieftin. Altă cameră îmi va cunoaşte sufletul şi gândurile, alţi pereţi îmi vor auzi melodiile preferate, alte holuri îmi vor ţine minte paşii. Altă cameră. Asta mă aşteaptă în foarte puţin timp. 
Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar voi afla.
Camerele în care locuim ne cunosc cel mai bine, poate mai bine decât credem că ne cunoaştem noi. Ele nu ne judecă, nu ne dau sfaturi, ele doar ne ascultă. Ne ascultă şi ne suportă supărările, fericirile şi miile de gânduri. 
La revedere, cameră portocalie! 
Bun venit, cameră necunoscută.

duminică, 10 februarie 2013

Te-am uitat.

Ştii, azi te-am revăzut. În poze. Altfel nu ne putem întâlni, nici măcar întâmplător, distanţa este prea mare pentru a fi ucisă. 
Te-am revăzut, după atâţia şi atâţia ani te-am privit din nou. După aceşti ani în care te-am tot uitat, după aceşti ani în care am vrut să te uit, dupa atâţia ani... azi te-am văzut din nou. Pentru prima oară mi-am dat seama că te-am uitat total şi, din fericire, irecuperabil. Nu mai pot să te ştiu acum, de fapt, nu cred că te-am ştiut vreodată îndeajuns. De acum nu te voi şti, te-am uitat, de acum eşti doar o amintire, la propriu. 
Azi te-am văzut şi... şi nu am simţit nimic. Te-am privit câteva secunde aşteptând ca ceva din mine să reacţioneze, să tresară, să dea un semn, nimic nu s-a întâmplat. În sfârşit, după atâţia ani, toate moleculele din mine te-au uitat, nu te mai ştie niciuna. 
Te-am uitat. Te-am uitat. Te-am uitat. 
După atâţia şi atâţia ani -> să-i număr? Ok. În mare sunt opt ani, în amănunt sunt patru sau cinci... de atunci tot te uit...

joi, 7 februarie 2013

marți, 5 februarie 2013

Fericire.


Mă hrănesc cu amintirea de la Sala Palatului, mă hrănesc cu vocea lui Călin Goia. 
Sunt fericită. Sunt fericită. Sunt super fericită. Acum 1 oră, cred, am aflat că duminică va cânta Voltaj în Râşnov. Ce poate fi mai frumos de atât? Ce mă poate face mai fericită decât un concert Voltaj? 
E tot ce aveam nevoie în aceste momente. Momente de decădere şi inutile încercări de ridicare. Dar voi reuşi, acest weekend va fi minunat, iar asta mă va face fericită.
Din acest weekend încep să fiu fericită, şi totodată, SPER, încep pregătirea serioasă pentru BAC şi admiterea la ASE.
Să fie cu noroc! Şi să fie un concert SUPERB, altfel nu există! :D 
Asta da fericire!

sâmbătă, 2 februarie 2013

Un fel de naşpa.

Nu ştiu ce se întâmplă cu mine dar nu e bine deloc. 
Dezamăgire, neîncredere, neputinţă...
Cui aparţin? A cui sunt? Al cărui loc de pe lumea asta aparţin? Unde oare îşi va găsi sufletul meu liniştea? Unde oare voi găsi fericirea? Dar o voi găsi? De ce nu o pot avea acum? De ce trebuie să suferim? De ce să fim singuri? De ce să fim? + multe alte întrebări fără rost, fără răspuns, şi poate, fără logică.