marți, 12 februarie 2013

Camere.

Am gânduri despre camere. Sau cameră. Îmi iubesc fiecare cameră, mi-am iubit fiecare cameră, deşi nu am avut prea multe -din fericire-. 
Camera din copilărie a fost de fapt... 3 camere. Casa bunicilor era întreagă a noastră, a mea şi a verişorului, în fiecare vacanţă. Ne ascundeam prin toate locurile ei, i-am analizat fiecare perete, fiecare colţişor. Ne construiam viaţa în acele camere şi ne făceam diverse planuri imaginare, case din scaune şi pături, corturi, leagăne etc. Acum o revăd mai rar, acum totul e mai mic. Eu am crescut. Obiectele au rămas la fel, dar sunt mai mici acum. Acum nu mai încăpem în cele 3 camere când ne adunăm toată familia, acum dormim pe jos şi prin casa de la străbunica, puţin mai în deal. Acum privesc pereţii acelei case şi uneori îi ascult spunându-mi poveşti despre cum era atunci, îi ascult în fiecare vară când stau acolo pentru o perioadă mai lungă de timp. Iarna nu prea îi ascult că e prea mare gălăgia... 
Camera şcolii generale e cea mai bogată. Acei pereţi sunt cei mai plini. Ei m-au cunoscut în toate variantele mele, în toată creşterea mea, fizică şi psihică. Acei pereţi îmi ştiu toate supărările şi toate necazurile, toate ideile tâmpite de copil de 12 ani, toate planurile măreţe spulberate într-o zi de marţi. Acei pereţi îmi cunosc iubirile neîmplinite şi o cunosc şi pe aceea împlinită. Acei pereţi îmi cunosc acea ,,cea mai frumoasă săptămână". Ei o ştiu, dar eu nu îi mai ştiu pe ei. Am plecat, pentru totdeauna, dintre acei pereţi, în ultima zi din clasa a8a. Ploua. Nu o să uit niciodată cum, din maşina ce mergea cu spatele pentru a ieşi din parcare, am privit geamurile pentru ultima dată din acea postură. Pereţii, nu i-am putut privi, am plecat cu capul în jos, rugându-i să nu mă uite. Ploua, nu uit niciodată acea ultimă zi, în care, coincindenţă sau nu, am văzut persoana pe care mi-am dorit cel mai mult să o văd pentru ultima oară.
Camera liceului. Aici, din păcate, sunt mai multe. Prima, cea din clasa a9a, nu are nici o amintire, nu-mi amintesc de ea, era seaca şi indiferentă, nu am apucat să îmi las amprente în acei pereţi, nu am apucat să o iubesc şi să o cred a mea... Apoi ne-am mutat. M-am mutat într-o cameră portocalie, plină de viaţă şi perfectă pentru ce îmi doream. Această cameră are, ca şi cea din generală, multe amintiri cu mine. Aici am trăit tot, dar în acelaşi timp, nimic. Această cameră mi-a cunoscut şi ea gândurile, ideile şi visele încă nespulberate. Această cameră mi-a cunoscut iubirile neînsemnate în comparaţie cu generala, dar totuşi existente. Această cameră mi-a cunoscut lacrimile, râurile de lacrimi, dar şi entuziasmul câtorva concerte Voltaj, care, cred, este cea mai mare fericire pe care am atins-o într-o banală zi. Această cameră mi-a ştiut sufletul şi mintea. Iar acum, trebuie să o părăsesc, trebuie să o las să cunoască pe altcineva, să accepte pe altcineva. Acum, a venit din nou, clipa schimbării, existentă de atâtea şi atâtea ori în viaţa mea. Mă voi muta, departe şi ieftin. Altă cameră îmi va cunoaşte sufletul şi gândurile, alţi pereţi îmi vor auzi melodiile preferate, alte holuri îmi vor ţine minte paşii. Altă cameră. Asta mă aşteaptă în foarte puţin timp. 
Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar voi afla.
Camerele în care locuim ne cunosc cel mai bine, poate mai bine decât credem că ne cunoaştem noi. Ele nu ne judecă, nu ne dau sfaturi, ele doar ne ascultă. Ne ascultă şi ne suportă supărările, fericirile şi miile de gânduri. 
La revedere, cameră portocalie! 
Bun venit, cameră necunoscută.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :