duminică, 10 februarie 2013

Te-am uitat.

Ştii, azi te-am revăzut. În poze. Altfel nu ne putem întâlni, nici măcar întâmplător, distanţa este prea mare pentru a fi ucisă. 
Te-am revăzut, după atâţia şi atâţia ani te-am privit din nou. După aceşti ani în care te-am tot uitat, după aceşti ani în care am vrut să te uit, dupa atâţia ani... azi te-am văzut din nou. Pentru prima oară mi-am dat seama că te-am uitat total şi, din fericire, irecuperabil. Nu mai pot să te ştiu acum, de fapt, nu cred că te-am ştiut vreodată îndeajuns. De acum nu te voi şti, te-am uitat, de acum eşti doar o amintire, la propriu. 
Azi te-am văzut şi... şi nu am simţit nimic. Te-am privit câteva secunde aşteptând ca ceva din mine să reacţioneze, să tresară, să dea un semn, nimic nu s-a întâmplat. În sfârşit, după atâţia ani, toate moleculele din mine te-au uitat, nu te mai ştie niciuna. 
Te-am uitat. Te-am uitat. Te-am uitat. 
După atâţia şi atâţia ani -> să-i număr? Ok. În mare sunt opt ani, în amănunt sunt patru sau cinci... de atunci tot te uit...

2 comentarii:

  1. N-ai idee cat de mult m-am regasit in aceasta postare. Se pare ca timpul chiar vindeca toate ranile, dar lasa inevitabil cateva cicatrice!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si totusi, datorita cicatricilor suntem mai puternici...

      Ștergere

Părerea ta contează :