miercuri, 24 aprilie 2013

Da.

Şi tot ce îmi doresc de la aceste nopţi de primăvară e să merg într-o noapte şi să stau pe o bancă oarecare dintr-un parc oarecare şi să vorbesc cu cineva. Sau să tăcem. Sau să ascultăm muzică la căşti şi să bem cola, sau doar să ascultăm muzică. Sau  să le facem pe toate pentru că aş vrea ca această noapte să o petrecem acolo până la răsărit, până încep maşinile, oamenii şi autobuzele să mişune.
Chiar îmi doresc să fac asta, îmi doresc să stau cu cineva ore întregi acolo şi să simt că noaptea aceea e atât de lungă încât nu se va termina niciodată, dar totodată să ştiu că ea va fi una dintre cele mai scurte nopţi.
Dar n-o să se întâmple... n-avem noapte, n-avem bancă, n-avem parc, n-avem cineva. Dacă n-avem, n-avem...ce să facem acum? :))

marți, 23 aprilie 2013

Azi.

Azi dimineaţă m-am trezit târziu şi am ajuns cu două ore mai târziu la şcoală, prin urmare a trebuit să stau vreo zece minute pe hol să aştept să se sune. Am mai păţit din-astea.
Se auzea vocea profului de română ce preda la clasa lui de (încă) boboci. M-am gândit apoi că se întâmplă des să-i auzim vocea în alte ore şi că o sa îmi fie dor de acea voce. Îmi va fi dor să îi aud vocea puternică atunci când predă, vocea caldă când ne sfătuieşte sau vocea şoptită când ne spune un secret. Îmi va fi dor chiar şi de vocea lui foarte asurzitoare în acele câteva ore de română în care am dormit. Îmi va fi dor să stau pe hol şi să ascult vocile tuturor profesorilor ce predau în acel moment. 
M-am gândit apoi că abia aştept să se termine liceul pentru a putea să revin apoi în acest loc sub forma unui fost elev, cred că e un sentiment interesant să revezi locul în care ai petrecut 4 ani din viaţă. Mai e doar o lună, o lună până nu vom mai fi liceeni, o lună foarte aglomerată dar totodată o lună ce, probabil, va rămâne mult timp în amintirile noastre.
Dar să revenim la profu' de română... îi felicit şi chiar îi mulţumesc pentru ceea ce face pe blogul nostru şi mi-ar place să fac şi eu asta pentru profii nostri, deşi dacă aş face asta, aş scrie pe blogul meu... Sunt oameni cărora le datorăm poate chiar cariera noastră şi într-un fel sau altul chiar viaţa noastră.
Dar atât acum, după mult mult muuuult timp am reuşit să scriu o postare pentru blog la scoală, e fain să faci asta. :))

duminică, 21 aprilie 2013

Cică mate.

Nu pot frate, mâine avem simularea-teză la mate, şi eu nu pot să mă gândesc la asta. De ce? :)) Pentru că jooooi, joooooooooooi cântă Voltaaaj! Ce poate fi mai frumos decât asta???
Încep să mă gândesc în fiecare secundă la cât de frumos va fi şi la cât de frumos vor cânta.
Numai la asta mă gândesc!
Trebuie totuşi să încerc să mă afund în formule... Bla bla. Naşpa. :))

joi, 18 aprilie 2013

Nu mă întreba.

Dar tu? Tu ce sacrificii ai face pentru iubire? Ce ai dărui celuilalt în schimbul iubirii?
Asta m-a întrebat mintea mai înainte. Cred că se plictisea şi s-a gândit să înceapă o discuţie cu mine. Dar eu n-am chef, e prea complicat, e prea mult de gândit, ba chiar e fără rost.
E fără rost pentru că nu cred că există limitări în acest context. Nu există niciodată, nu există pentru totdeauna, nu există nimic, nu există tot. Există doar iubire, răbdare, devotament, respect, încredere, mai ales încredere. Şi există un milion de alte lucruri, toate abstracte şi... nepalpabile.

Nimic.

Băi frate, sunt unele melodii atât de frumoase, încât merg ascultate zilnic, non-stop, pentru totdeauna.
Băi, şi parcă am atâtea de zis... şi totuşi nimic. Nimic nu mai merită spus...
Da, deci chiar nu îmi pot alege ce să spun. Ştiu doar că veşnica întrebare în această perioadă este... Bucureşti sau Braşov?

marți, 16 aprilie 2013

Aşteptări.

Şi aş vrea să nu mai aştept nimic. Să nu mai aştept nimic de la oameni, de la situaţii, de la viaţă. Aş vrea să învăţ să-mi trăiesc viaţa aşa cum vine ea, cu bune şi rele, cu fericiri şi cu tristeţi, să o trăiesc fără să am vreo aşteptare de la ea. Aş vrea să ştiu să fac asta, aş vrea să învâţ să fac asta. 
Aş vrea să pot accepta toţi oamenii aşa cum sunt, să nu am nevoie să fie altfel, să nu aştept să fie într-un anumit fel. Aş vrea să pot suporta toate situaţiile de rahat care îmi sunt oferite, aş vrea să nu mai cedez niciodată nervilor şi să pot suporta orice. Aş vrea să mă trezesc într-o dimineaţă şi să fiu aşa: fără aşteptări.
Dar nu pot. Pentru mine aceste aşteptări vin în sinonimitate cu visele, cu idealurile. Cum aş putea să am nişte idealuri dar în acelaşi timp să nu am nici o aşteptare de la nimeni şi nimic? Cum aş putea să îmi ating aceste idealuri fără a le avea? De unde aş şti că le-am atins? 
Nu pot. Nu pot trăi o viaţă fără aşteptări, deşi mi-aş dori asta. 
Poate aş putea doar să am aşteptări mai mici şi idealuri mai mari. Dar nu ştiu ce să zic nici despre asta...


Pe lângă subiect: Am luat SALAAAAA pentru permisul de conducereee! :))
Pe lângă subiect 2: M-am săturat să fiu în clasa a 12a. E greu.

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Întâlnire cu trecutul? Anulat.

Şi nu mi-am întâlnit trecutul... cum scriam într-o postare anterioară că îl voi întâlni. Planurile sunt făcute ca să se destrame. Dar probabil e mai bine aşa, poate aşa a trebuit să fie. 
Am mai vorbit de câteva ori, dar de fiecare dată îmi vin în minte aceleaşi imagini de acum câţiva ani, aceleaşi repere, aceeaşi poveste. Nu ne-am mai văzut de atunci. Iubesc tehnologia, datorită ei putem vorbi cu oameni care sunt la mii de kilometri de noi. Şi, pe lângă asta, iubesc tehnologia pentru că poţi să şi vezi acea persoană.
Aseară ne-am revăzut, cu ajutorul tehnologiei. A fost ciudat şi interesant în acelaşi timp, era la fel dar totuşi altfel. Aceeaşi ochi, aceleaşi buze, aceeaşi faţă, dar parcă ochii erau mai mari, buzele mai altfel iar faţa, pe faţă se vedea cel mai bine că au trecut 4 ani de când nu ne-am văzut. A fost un fel de noapte albă, pentru că am stat până la cinci şi ceva să vorbim, şi am avut ce, şi am mai fi avut ce încă multe, multe nopţi albe, care poate vor urma, cine ştie. 
Deşi am vorbit, nu aş fi avut nevoie de asta, îmi era de ajuns să stau leşinată pe scaun în noaptea târzie şi să privesc cum făcea ordine între hârtii sau cum completa fel de fel de porcării. Era de ajuns. A fost momentul acela când cuvintele n-au nici un rost, când cuvintele vin doar ca să nu fie linişte, momentul când cuvintele sunt degeaba. Dar au fost şi cuvintele, probabil ne ascundeam de liniştea în care vroiam să stăm... habar n-am. 
În fine, habar n-am de ce am scris asta aici, ba da ştiu, am scris asta aici ca nu cumva să uit această experienţă, sunt mai uitucă de felul meu... :)) 
Concluzia? Lasă, mai bine să nu tragem acum o concluzie! 

Durere.

Doare al naibii de tare să vezi cum persoanele pe care le iubeşti se distrug din proprie iniţiativă. Doare al naibii de tare ca persoanele pe care le credeai exemple, să cedeze, să le vezi în genunchi implorându-ţi iertarea. Şi pentru ce să le ierţi? Cu ce ţi-au (mi-au!) greşit? Nu ştii, dar le ierţi.
În viaţa mea există nişte oameni care nu îmi sunt părinţi, deşi de când mă ştiu pentru mine sunt mama şi tata. Sunt bunicii mei. M-au crescut în primii 10 ani din viaţă, m-au educat, m-au învăţat când să tac şi când să vorbesc deşi eu mereu tăceam. M-au învăţat ce înseamnă munca şi dăruirea, deşi nici acum nu le pot înţelege muncile epuizante. În acelaşi timp, ei mi-au arătat cum oamenii se ceartă, cum oamenii pot deveni violenţi, cum oamenii trec mai departe peste orice, doar pentru că cică trebuie să rămână împreună până la moarte. Mi-au arătat de multe ori lucruri pe care nu trebuie să le fac. Am învăţat de la ei că indiferent în ce condiţie te duce viaţa tu, eu, noi toţi, trebuie să credem, să credem în orice vrem noi, dar SĂ CREDEM că într-o zi ne vom îndeplini visele. Ei nu şi le-au îndeplinit. De fapt nici nu ştiu care le erau visele. 
Am copilărit alături de ei, în satul acela plin de praf, dar de care îmi aduc aminte cu drag. Am copilărit în curtea lor mare, închisă de un gard mare şi nişte porţi greu de manevrat de un copil micuţ. Am trăit vacanţele alături de verişorul meu cu patru luni mai mic, vacanţe în care toată ziua stăteam pe afară sau în casă făcând fel de fel de jocuri tâmpite, dar foarte distractive pe atunci. Am copilărit în cele trei camere ale casei, pe care, acum, le ştiu pe de rost. 
Odată cu trecerea timpului, merg din ce în ce mai rar acolo. Merg doar în vacanţe şi nici astea întregi. Merg să revăd oamenii care, ocupă poate cel mai adânc loc din sufletul meu. Acum gardurile sunt mai mici, poarta este mai uşoară, camerele sunt neîncăpătoare, curtea pare îngustă. Noi am crescut. Ei au îmbătrânit.
Bătrâneţea e grea, şi poţi vedea asta pe chipurile tuturor bătrânilor, din orice colţ al lumii, dar mai ales pe chipurile bătrânilor de la ţară. 
Acum, cu trecerea timpului, mi se deschid noi poveşti din tinereţile lor, şi totodată noi motive, noi motive să îi apreciez pentru toată puterea lor. Mi-e greu să îi privesc în ochi şi mi-e greu să ştiu că ei, acum, nu fac decât să aştepte moartea. Acum mi-e foarte greu să îmi privesc tatăl neputincios, pe când odată ar fi putut face orice fără ajutor, acum nu poate face nimic. 
Mi-e greu să merg acolo şi să îi văd, dar îmi e şi mai greu să ştiu că ei nu mai vor să lupte, îmi e greu să ştiu că fac lucruri care îi distrug fizic şi psihic. 
Ea mi-a cerut iertarea. Pentru ce să o iert? Cu ce mi-a greşit? De ce nu mi-a răspuns la aceste întrebări?
Mi-e frică de ziua când ei nu vor mai fi. 

miercuri, 3 aprilie 2013

Bla.

Ştii, cred că există o perioadă în viaţă când începem să ne controlăm. Ne controlăm gesturile, trăirile, impulsurile, sentimentele sau gândurile. Am avut şi eu acea perioadă. Am început încet încet să mă controlez, dar nu reuşisem să îmi controlez inima, de gânduri nici nu mai vorbesc. Până în acea zi, de fapt în acei ani, când am reuşit, am reuşit să îmi controlez sentimentele şi să facă aproximativ ce vreau eu. Am reuşit să le ţin în frâie sau să le dau drumul fix când trebuia, am reuşit să am încredere în ele, dar am uitat total de gânduri. Am uitat că există şi ele şi că trebuie să le dau atenţie, am uitat că trebuie să le controlez şi pe ele, iar acum... acum nu se mai poate face nimic. Acum gândurile mele fac ce vor din mine, acum gândurile au control asupra mea în loc să am eu control asupra lor. 
Aş face orice să mă lase în pace, aş face orice să le pot controla şi să nu mă mai frece zilnic cu fel de fel de tâmpenii. Aş accepta chiar să îmi fie sentimentele aşa şi nu gândurile, pentru că sentimentele vin şi trec, dar gândurile, gândurile rămân zilnic aceleaşi, în fiecare minut aceleaşi... Am obosit. 
Cum scriam şi în postarea anterioară, am obosit de tot, am obosit să suport, am obosit să iert, să uit, să sufăr, să râd degeaba, să alerg după tot ce e în jur. Am obosit. De ce? Poate pentru că nu există nici un rezultat, sau poate doar n-am condiţia fizică (psihică!) prea bună.

luni, 1 aprilie 2013

M-am săturat.

Această postare am scris-o acum câteva zile, dar am scos-o de pe blog imediat. 
La cererea cititorilor (cititorului) o repostez. Cred că merită, dă-o naibii de treabă.

M-am săturat frate! M-am săturat să văd atâţia proşti în fiecare zi. M-am săturat să mă întrebi ,,eşti supărată?" când ar TREBUI să ştii că ai făcut ceva! M-am săturat să se poarte lumea aşa, parcă toţi s-au stricat la cap în acelaşi timp, parcă scopul tuturor e să mă enerveze pe mine. 
Şi nu cred că ştii, dar faptul că TU mă enervezi zilnic e cel mai enervant, pentru că am crezut, întreaga viaţă am crezut, sau poate doar sperat, că există excepţii. Am crezut asta pentru că, mai mult sau mai puţin, le aveam în preajma mea. Acum nu mai e nimic, toţi faceţi aceleaşi lucruri stupide în fiecare zi şi ghici ce, da! EU m-am săturat. 
Habar n-am ce să fac. Iubesc prea mult oamenii din jurul meu pentru a reuși să nu mai vorbesc cu ei sau să nu mai bag în seamă toate porcăriile astea, și atunci? Ce ar trebui să fac? Să suport? Să tac? Sau să  urlu cât mă țin plămânii? 
Știu doar că m-am săturat. M-am săturat să vin acasă şi în loc să găsesc oameni şi suflete, găsesc doar ziduri, ziduri pe care dacă încerc să le ating se îngroaşă şi mai tare. M-am săturat de glume proaste, şi da, la tine mă refer, şi dacă îţi dă prin cap să mă întrebi dacă la tine mă refeream n-o să mai ai ce discuta cu mine. M-am săturat de glumele tale proaste şi m-am săturat să aud cât de mult îţi pasă şi cât de importantă persoana sunt eu. Dar vai, şi dovezile unde sunt? Şi hai, abia aştept să îmi zici că nu e adevărat, ştii ce o să fac? N-o să te bag în seamă, adică o să vorbeşti singur, pentru prima dată, cum am făcut-o şi eu de atâtea şi atâtea şi atâtea ori. 
Şi dacă încerci să îţi găseşti scuze, n-are rost, schimbarea comportamentului tău ar fi singurul lucru care m-ar face să îmi schimb părerea! Şi dacă încerci să te scoţi spunând că nu ţin la tine, înseamnă că eşti cel mai mare tâmpit. Habar n-ai, de fapt ar trebui să ştii cat ţin la tine, dar fiecare ne minţim pe noi înşine încât să ne fie mai bine, de data asta n-ar trebui să mai poţi să te minţi. Dar cine ştie, surprizele sunt peste tot! Ieei. 

Ps: Poate sunt mai supărată azi decât în general, dar ce am scris mai sus este o stare generală, acum doar am avut impulsul de a o scoate din mine.