sâmbătă, 13 aprilie 2013

Durere.

Doare al naibii de tare să vezi cum persoanele pe care le iubeşti se distrug din proprie iniţiativă. Doare al naibii de tare ca persoanele pe care le credeai exemple, să cedeze, să le vezi în genunchi implorându-ţi iertarea. Şi pentru ce să le ierţi? Cu ce ţi-au (mi-au!) greşit? Nu ştii, dar le ierţi.
În viaţa mea există nişte oameni care nu îmi sunt părinţi, deşi de când mă ştiu pentru mine sunt mama şi tata. Sunt bunicii mei. M-au crescut în primii 10 ani din viaţă, m-au educat, m-au învăţat când să tac şi când să vorbesc deşi eu mereu tăceam. M-au învăţat ce înseamnă munca şi dăruirea, deşi nici acum nu le pot înţelege muncile epuizante. În acelaşi timp, ei mi-au arătat cum oamenii se ceartă, cum oamenii pot deveni violenţi, cum oamenii trec mai departe peste orice, doar pentru că cică trebuie să rămână împreună până la moarte. Mi-au arătat de multe ori lucruri pe care nu trebuie să le fac. Am învăţat de la ei că indiferent în ce condiţie te duce viaţa tu, eu, noi toţi, trebuie să credem, să credem în orice vrem noi, dar SĂ CREDEM că într-o zi ne vom îndeplini visele. Ei nu şi le-au îndeplinit. De fapt nici nu ştiu care le erau visele. 
Am copilărit alături de ei, în satul acela plin de praf, dar de care îmi aduc aminte cu drag. Am copilărit în curtea lor mare, închisă de un gard mare şi nişte porţi greu de manevrat de un copil micuţ. Am trăit vacanţele alături de verişorul meu cu patru luni mai mic, vacanţe în care toată ziua stăteam pe afară sau în casă făcând fel de fel de jocuri tâmpite, dar foarte distractive pe atunci. Am copilărit în cele trei camere ale casei, pe care, acum, le ştiu pe de rost. 
Odată cu trecerea timpului, merg din ce în ce mai rar acolo. Merg doar în vacanţe şi nici astea întregi. Merg să revăd oamenii care, ocupă poate cel mai adânc loc din sufletul meu. Acum gardurile sunt mai mici, poarta este mai uşoară, camerele sunt neîncăpătoare, curtea pare îngustă. Noi am crescut. Ei au îmbătrânit.
Bătrâneţea e grea, şi poţi vedea asta pe chipurile tuturor bătrânilor, din orice colţ al lumii, dar mai ales pe chipurile bătrânilor de la ţară. 
Acum, cu trecerea timpului, mi se deschid noi poveşti din tinereţile lor, şi totodată noi motive, noi motive să îi apreciez pentru toată puterea lor. Mi-e greu să îi privesc în ochi şi mi-e greu să ştiu că ei, acum, nu fac decât să aştepte moartea. Acum mi-e foarte greu să îmi privesc tatăl neputincios, pe când odată ar fi putut face orice fără ajutor, acum nu poate face nimic. 
Mi-e greu să merg acolo şi să îi văd, dar îmi e şi mai greu să ştiu că ei nu mai vor să lupte, îmi e greu să ştiu că fac lucruri care îi distrug fizic şi psihic. 
Ea mi-a cerut iertarea. Pentru ce să o iert? Cu ce mi-a greşit? De ce nu mi-a răspuns la aceste întrebări?
Mi-e frică de ziua când ei nu vor mai fi. 

3 comentarii:

  1. Te înțeleg și-ți înțeleg durerea, mai ales că la rândul meu am ajuns prin preajma vârstei dânșilor. Și eu vânez, din perspectiva tinerilor, cai verzi pe pereți, nici eu nu mai simt „voința oarbă de a trăi” (Schopenhauer), dar, spre deosebire de dragii tăi bunici, n-am nici consolarea că mi-am ținut pe genunchi (sau i-am văzut măcar poza!...) nepotul... Unu, măcar unu...

    RăspundețiȘtergere

Părerea ta contează :