duminică, 23 iunie 2013

?

Deseori rațiunea este deasupra tuturor celorlalte părți din mine. Iar asta nu știu dacă e bine sau nu...

marți, 18 iunie 2013

Nu...

Trăiesc acum o perioadă de dezamăgire totală. Sunt dezamăgită de mine, de faptul că voi lua note prea mici la bac pentru cât aș fi putut să iau, sunt dezamăgită că deși mai sunt 2 săptămâni, încă nu mă pot mobiliza cum ar trebui! Sunt dezamăgită dar totodată nu fac aproape nimic ca să îmi modific starea.
Sper doar ca în final să nu fie foarte mare diferența între cât aș fi putut și cât o să iau. Româna rămâne cea mai mare gaură a mea, și cea mai înfricoșătoare probă. Matematica nu-mi merge deloc în ultima perioadă deși a mers bine de atâtea ori... iar la info, ce să mai zic, să sperăm că va fi cât de cât bine!  
Dar tot dezamăgită sunt! 

marți, 11 iunie 2013

Vară?

Urăsc vara. Nu știu de ce, nu mi-a plăcut niciodată. Din cele 3-4 luni de vară nu știu dacă e o lună adunată în care să mă simt bine. Nu îmi place canicula, nu îmi plac autobuzele din care ies aburi, nu îmi place soarele puternic, nu îmi place nimic. Urăsc vara poate și pentru că, n-am avut șansa să petrec niște veri minunate de care să-mi amintesc cu drag. Urăsc vara pentru că mereu am așteptat mai multe lucruri de la ea decât mi-a oferit. De ceva ani încoace am început să am veri din ce în ce mai frumoase, în sensul în care am evoluat de la veri ULTRA plictisitoare la veri mai puțin plictisitoare, la veri în care am trăit aventuri de o zi sau de trei patru zile, până la veri în care să fiu fericită și o săptămână la rând. 
Oricum, această foarte lentă evoluție nu mi-a schimbat deloc sentimentul în legătură cu vara, deși sunt deschisă la o astfel de schimbare.
Abia aștept vara în care cineva va reuși să mă facă să spun că iubesc acest anotimp, să fie vara aceea amețitoare și plină de experiențe interesante. Abia aștept vara aceea și simt că se apropie. O fi asta, o fi vara viitoare? Cine știe! 
Bănuiesc doar că, va fi un an în această viață a mea, în care voi iubi vara, o voi iubi și o voi păstra în memorie până la capăt. Va fi vara când voi da uitării toate verile trecute pentru că vor fi prea neînsemnate, vor fi prea goale, prea plăpânde. 
Abia aștept vara aceea! 
Aștept să iubesc vara!

luni, 10 iunie 2013

O cană de ceai.

M-am surprins acum câteva momente uitându-mă spre ceaiul fierbinte și așteptând, așteptând să se răcească. Pentru prima oară după foarte mult timp nu l-am dus pe pervaz să se răcească mai repede, ci l-am păstrat pe birou, lângă mine, așteptându-l. 
O cană de ceai și-un viitor în față. Această frază îmi exprimă ATÂT de multe lucruri pe care nu le pot așterne aici, nu le pot exprima. Sentimentele ce mi se adună în suflet prin această frază nu le pot exprima în banale cuvinte, deși mi-aș dori să o fac. Am un viitor în față și nu îmi pasă dacă va fi mai lung sau mai scurt. Îmi dorescc doar să fiu fericită, să fiu fericită indiferent de condiția mea psihică, fizică sau de orice natură. Îmi doresc ca viitorul meu să mă găsească fericită și împăcată, cum am fost azi până să mă întâlnesc cu matematica, care îmi va deveni și ea prietenă cât de curând. 
O cană de ceai și-un viitor în față, atât mai am de simțit în seara asta. 

duminică, 9 iunie 2013

Răspunsuri.

Mă caut printre rândurile acestui blog și mă găsesc de fiecare dată. Mă găsesc de fiecare dată mai supărată, mai fericită, mai vioaie, mai adormită, mai visătoare sau mai dezamăgită. Mă găsesc mereu diferit, dar mereu sunt aceeași eu. 
Mă caut deseori când mă simt singură, mă caut probabil din dorința de a afla cum îmi era altă dată, prin ce stări am mai trecut și ce am mai simțit. Și e bine, când mă simt singură mi-e bine să vin aici și să scriu dacă am ceva de zis sau să îmi citesc vechile postări și să-mi simt vechile amintiri.
Când intru pe acest blog mă simt ca și cum m-aș vedea într-o oglindă, de fapt e ca și cum aș vedea gândurile mele aliniate frumos și cât de cât ordonat în fața mea. Iar fundalul acesta îmi reprezintă destul de mult mica mare dezordine ce se află printre gândurile mele ordonate. Mă simt acasă cu adevărat de fiecare dată când mă citesc. Mă simt doar eu cu mine într-o lume în care, deși sunt invitați și alții, la final rămân doar eu. 
Am o minte și un suflet ce-mi pun zilnic întrebări. Viața mea însăși este o întrebare permanentă. Dar oare dacă n-ar exista aceste întrebări, pentru ce am mai trăi noi ca oameni? Care ne-ar mai fi rostul dacă nu acela de a afla răspunsuri? 
O bună parte din viață îmi uram întrebările pentru că mi-era frică să-mi răspund, mi-era incomod să găsesc răspunsurile care erau chiar lângă mine. Dar m-am obișnuit, m-am obișnuit cu întrebările sufletului meu și le primesc oricând și oricâte. Dacă găsesc și răspunsuri sau nu, asta deja nu mai contează. Nu mai contează pentru că am o minte liberă și un suflet mult mai liber (mi-l consider) așa că acum mi se poate pune orice întrebare. Nu mi-e frică de niciuna pentru că am reușit să accept orice adevăr ce există în jurul meu.
În acest blog găsesc de multe ori răspunsuri la întrebările mele și culmea, răspunsurile sunt scrise chiar de mine! Scriu și acum, poate într-o bună zi voi găsi un răspuns în această postare la cine știe ce întrebare.
Să ne lăsăm sufletele libere să viseze și să întrebe, abia atunci vom fi niște oameni puțin mai liberi.

luni, 3 iunie 2013

Un... cel mai bun prieten!

Tuuuu, eşti cel mai bun prieten al meu din clasă! Eu ţi-am mai spus ţie cât de mult însemni pentru mine dar meriţi să îţi mai spun odată, oficial, ca să nu uiţi niciodată.
Încă din clasa a noua te-am apreciat (din umbră) pentru spiritul tău energic şi plin de viaţă! Mi-am dorit mereu să îţi ştiu povestea, să ştiu mai mult decât măştile zilnice pe care le vedea toată lumea, mi-am dorit să îţi cunosc fiecare părticică pentru ca mai apoi să pot să te înţeleg, iar cel mai mult mi-am dorit să te ştiu când ai trecut prin acea perioadă foarte grea când nu povesteai nimănui nimic. Dar iată că timpul a trecut, au trecut zilele, lunile, au trecut şi anii şi am ajuns să ne cunoaştem, am ajuns să fim foarte buni prieteni! Am ajuns în stadiul în care dacă nu vorbim o zi mă simt ciudat, iar momentele când mă superi sunt cele mai urâte momente posibile, dar toate trec. Nu o să uit niciodată excursiile noastre ,,neplănuite" şi toate momentele în care TU mi-ai făcut viaţa mai frumoasă. 
Au fost atât de multe momente că mi-e şi greu să mi le amintesc pe toate, dar sunt acolo, în mintea şi în sufletul meu. 
Ai fost prietenul care, de câte ori am avut nevoie, ai fost acolo, ai fost acolo să mă asculţi şi nu să mă înţelegi - că de înţeles nu poate nimeni- ai fost acolo când toţi ceilalţi erau plecaţi... ai fost acolo să îmi spui ce ar fi bine să fac. Sper ca, în timp, să îţi fi întors şi eu măcar o parte din toate aceste momente frumoase pe care mi le-ai oferit şi sper ca, dacă nu am făcut-o până acum să am ocazia să o fac.
Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut şi pentru toată relaţia noastră de prietenie care sper să nu se oprească odată cu terminarea celor 4 ani de liceu, de fapt, sunt aproape sigură că nu o să se oprească. 
Sper să nu te opreşti niciodată din cântat şi să vii să îmi cânţi la nuntă, singur sau cu trupa, nu contează :)). Până atunci să ajungeţi faimoşi, clar? 
Aşa, sper să intri la facultatea aia la care vrei tu să intri şi sper ca viaţa ce o ai în faţă să fie lipsită de coborâşuri bruşte, să tot urci şi să tot urci fără să te mai opreşti! 
Eşti o persoană minunată şi ţi-am spus asta ori de câte ori am avut ocazia, dar meriți să îți mai fie spus de nenumărate ori. Sper să nu te schimbi niciodată în rău, ci numai spre bine și mai sper să îți păstrezi mereu zâmbetul pe buze indiferent pe ce drumuri te duce viața. Să rămâi mereu cel plin de optimism și bună voie, așa cum te știm cu toții.
Și mai sper ca amintirile noastre împreună să nu se oprească aici, ci cutia să se tot umple cu noi și noi amintiri pe care să le creem în timp.
Să nu uiți niciodată că ai fost cel mai bun prieten al meu din liceu!

duminică, 2 iunie 2013

Nu ştiu.

Şi stau şi mă întreb de ce idealurile mele nu sunt aşa de mari ca ale altora. Mă întreb de ce eu nu cred că pot mai mult, de ce nu cred că într-o săptămână, două, trei se poate învăţa pentru admitere. Mă întreb de ce nu îmi propun să dau admiterea acolo unde am vrut atâta timp.
Mă întreb de ce naiba aş vrea să intru acolo, până la urmă niciuna dintre aceste facultăţi (cu admitere sau fără) nu îmi oferă niciun viitor clar, deci de ce aş vrea să îmi frec creierii 3 săptămâni după bac ca să intru la ASE şi să fac acelaşi lucru în viaţă care l-aş face şi dacă aş intra la UNITBV.
De ce să nu încerc să intru la ASE? Dar de ce aş încerca?
De ce naiba să mă mut IAR, dar de ce nu aş face-o?
Mă întreb ce trebuie să fac în viaţa asta, mă întreb care e rostul? 
Nu consider că facultatea pe care o faci ajută ATÂT de mult, astfel rezultă că nici nu contează atât de mult cât contează după facultate norocul şi ŞANSA ÎN VIAŢĂ. Şi atunci, de ce n-aş putea să stau liniştită şi să dorm în patul meu, să rămân în camera mea şi în oraşul meu? Dar dacă cumva şansa mea e în Bucureşti şi eu o ratez din, citez, "comoditate". Şi dacă totuşi îmi voi freca creierii după bac 3 săptămâni să învăţ pentru admitere şi voi intra la ASE şi şansa vieţii mele e aici? Atunci ce naiba voi face? 
De ce nu pornim în viaţa cu o foaie sau o agendă în care să ne fie scris tot ce trebuie să facem, cui nu îi convine să facă altceva, dar pentru cei nehotărâţi ca mine, să fie naibii cineva care să te trimită undeva şi gata.
Mda, m-am cam enervat cu toate porcăriile astea. Aştept şi eu să văd unde mă duce viaţa asta...