marți, 30 iulie 2013

O privire.

Ne știm, pardon, te știu de ceva timp. Cred că de vreun an, sau chiar mai puțin. Când te-am văzut prima dată am știut că ești o persoană specială, nu mi s-a demonstrat asta încă dar cred în intuiția mea. Mi se pare că ești un om special și tare aș vrea să aflu de la sursă dacă e adevărat sau nu, dacă ești așa cum cred eu că ești. Dar ce motiv aș avea sa vorbesc cu tine? Abia îți știu numele, de ce oare te cred special? Habar n-am. Ce aș putea să-ți spun sigur e că intuiția mea nu m-a dezamăgit niciodată.
Nu te-am mai văzut de mult, de când s-a terminat școala, poate chiar mai devreme de asta. Te vedeam rar, dar mi se făcea ziua mai frumoasă când apăreai pe coridor cu un mic zâmbet în colțul gurii. Ieri te-am văzut. O fi un semn? Stăteam liniștită pe o bordură în Piața Sfatului, priveam oamenii (MULȚI!) și ascultam muzică la căști, aveam minute bune de așteptat... Când, dintr-o dată, în toată mulțimea de oameni, te văd... cu același zâmbet ascuns (hmm, cred că așa e defapt fața ta :) ). Te-am văzut și m-am blocat pentru o secundă, dar mi-am revenit repede. Erai cu mai multe persoane care s-au oprit cu o treabă (nu mai detaliez), iar tu... ce puteai să faci? Te-ai îndreptat spre bordura pe care stăteam eu și alți oameni necunoscuți și te-ai așezat. Până să ajungi la bordură, te-am privit. Și tu la fel. Încercam amandoi să ne dăm seama de unde ne știm. Eu am știut de la început asta, poate și tu... Te-ai așezat pe bordură la câțiva metri mai încolo, te priveam cu coada ochiului, tu făceai la fel. M-am gândit dacă să te salut sau nu, dar n-am făcut asta, tu trebuia să o faci. Ți-ai scos căștile albe și ai început să asculți muzică. Făceai ce făceam și eu. Mă întrebam dacă oare ascultăm aceeași melodie. :)) Ar fi fost prea ciudat... Mă gândeam oare cât o să mai stai acolo... Ai stat mult timp și m-am bucurat. Habar n-am de ce, poate pentru simplul fapt că din atât de mulți oameni, cunoșteam pe cineva. Dar nu te cunosc, abia știu cum te cheamă...
Privirile dinainte să ajungi la bordură oare înseamnă ceva? Habar n-am. N-o să mă mai gândesc la tine, promit. Sau mai bine nu promit. :)) O să uit eu privirea aia a ta, cumva... O să văd altă privire pe care să o memorez și poate te voi uita. 
Dacă citești vreodată asta, poți să mă saluți, vreau doar să aflu dacă ești special. :)

vineri, 26 iulie 2013

Vis.

Cred că e destul de dureros să știi că nu te poți întoarce niciodată în casa în care ai trăit cele mai frumoase clipe, cele mai intense aventuri și cele mai agitate zile. Cred? Doamne, sunt sigură. E atât de greu să știi că, acei pereți între care ai stat atâta timp, sunt acum ai altcuiva. Să știi că nu te mai poți întoarce niciodată acolo...
Asta înseamnă să stai cu chirie. Stau cu chirie de 13 ani, am schimbat 4 locuințe până acum și mi-e dor de toate în aceeași măsură. Mi-e dor de fiecare cameră a mea. Mi-e dor de fiecare bucătărie, fiecare baie, fiecare mobilă. Mi-e dor mai ales de gândurile pe care le aveam în acele case, mi-e dor în special de persoana care eram în acele perioade. Dar nu îmi pot aminti de mine, nu mă țin minte. 
E atât de greu să nu ai un loc pe care să-l numești acasă și când spui acasă să o spui din tot sufletul și cu toată gura... E atât de greu...
Și cu aceste lucruri împlicate în poveste, cel mai mare vis al meu a devenit cumpărarea unui apartament. Și am spus-o de multe ori, nu-mi pasă că voi plăti rata la banca zeci de ani de zile, gândul că într-o zi va fi complet al meu depășește orice greutăți. Acesta este cel mai mare vis al meu. Îmi doresc ca într-o zi să mă trântesc pe o canapea și să știu că orice sentiment voi trăi apoi, va rămâne veșnic între acei pereți. 
Abia aștept acea zi. 
Abia aștept să nu mai trebuiască să folosesc cuvântul chirie, chiar dacă va fi înlocuit cu rată, măcar... sună mai bine și... mai stabil.
Stabilitatea e un lucru care mi-a lipsit foarte mult în viață și îmi doresc ca într-o zi să am atât de multă stabilitate încât... să mă satur.
Abia aștept acea zi.

miercuri, 24 iulie 2013

Ai fost...

Draga mea, ți-am povestit de atâtea ori puținele dar frumoasele mele iubiri (sub orice formă a cuvântului). 
Ți-am povestit cum am iubit atâția ani aceeași persoană fără ca măcar să vorbească cu mine, ți-am povestit cum am iubit atât de vag acele câteva luni de zile ca finalul să fie reprezentat de mutarea fizică, nu de... terminarea sentimentelor. Ți-am povestit și ai trăit alături de mine cele câteva iubiri din liceu, care n-au avut vreo finalitate sau vreun rost. Ți-am povestit și ai citit și pe acest blog atâtea sentimente ce se află în mine, atâtea gânduri...
Mi-ai spus de atâtea ori ( tocmai reciteam niște postări vechi și am găsit acolo un comentariu prin care spuneai asta) că îți dorești și tu să trăiești într-o zi o asemenea iubire. Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar n-o să iubești niciodată așa. Nu ești în stare. Dacă o ții tot așa, n-o să iubești niciodată din tot sufletul tău.
Niciodată... și repet, îmi pare rău să-ți spun asta, eu, acum... dar știi tu, prefer să spun adevărul chiar dacă doare, decât să mint...
Îți urez succes și, cum ți-am spus de atâtea ori, sper ca într-o zi să mă suni și să-mi spui că iubești... 
Nu știu dacă îți mai pot fi alături.
Știu că oamenii se schimbă, iar tu... tu te-ai schimbat foarte mult. Atâția ani am stat în preajma ta și am încercat să scot ce e mai bun din tine, am încercat să te ajut să îți găsești cele mai bune părți și să te bazezi pe ele cu încredere, am încercat să te fac sigură pe tine. Și am reușit. Dar tu... tu nu ai vrut niciodată să fii mai mult decât atât, sau cel puțin asta e impresia pe care o am... Tu nu ai vrut niciodată să trăiești, să iubești cu adevărat, să... fii fericită, pur și simplu.
E problema ta, repet, nu știu dacă îți mai pot fi alături de acum. Poate am și eu piticii mei pe creier, dar cel mai mult urăsc trădarea. N-o urăsc, mai bine zis, nu o accept. Și doar știi că accept atât de multe lucruri, și... câte ți-am iertat... Dar asta nu, nu mai pot. Nu mai pot continua așa...
Dar nu-mi fac griji pentru tine, ai oameni alături care te vor susține în continuare și... poate că ei sunt mai buni pentru tine. Poate că te vor ajuta mai mult decât am făcut-o eu... Poate.
Nu știu dacă îți mai pot fi alături...

luni, 22 iulie 2013

?!

Am visat azi-noapte (lucru foarte rar pentru mine) că ne-am mutat (din nou!!!) într-un apartament cu 2 camere (!) și a trebuit să stau în aceeași cameră cu "dragul" meu frate. Toate astea doar pentru că, citez: "Nu ne mai descurcăm cu banii!" 
Se pare că devine chiar un stres pentru mine acest lucru...

duminică, 21 iulie 2013

plec.

Nu știu cum să zic dar uneori ies din casă doar ca să nu-mi mai ascult gândurile și ecoul lor amplificat de interiorul celor patru pereți albi. Mă doare. Mă dor urechile și mă doare mintea să îmi mai ascult viața. 
M-am săturat să îmi ascult durerile non-stop. Acum plec și sper ca, în zgomotul orașului, gândurile să tacă. Sau cel puțin să nu le mai aud... Sau măcar să nu le mai pot asculta... 
Plec, nu știu unde și pentru ce, dar plec. 

Momente.

Sunt anumite momente în viață când te simți neajutorat. Momente când ai vrea atât de multe lucruri să spui, dar nu e nimeni acolo să te asculte, nu e nimeni să te susțină, nu e nimeni să îți fie aproape.
Sunt momente când ai nevoie de atât de puține lucruri ca să fii fericit... dar nu e nimeni acolo să te ajute să le ai.
Sunt momente în viață când nu vrei bani ca să îi bei în cine știe ce club, vrei bani doar pentru a fi în regulă cu sănătatea. Și nici măcar nu vrei mulți bani... Dar nu e nimeni acolo să te susțină, să te ajute.
Sunt momente în viață când vrei atât de multe lucruri... dar renunți pentru că te gândești la binele celorlalți...
Sunt momente când... ai vrea să ai altă viață... dar trebuie să te mulțumești cu... nimic.
Sunt momente când mi-aș dori să... o să scriu altă dată despre asta...

vineri, 19 iulie 2013

Bla.

Știi... e atât de greu de înțeles cum nu poți fi cu cineva doar pentru simplul fapt că faceți parte din lumi diferite. Unul este în lumea în care se ascultă Vama, Alternosfera, Vita de Vie, Voltaj, 30 second to mars etc, iar celălalt e în lumea în care se ascultă Smiley, Andreea Bălan, bumtzi bumtzi, că nici nu le știu numele. Unul este în lumea în care oamenii merg în parcuri și cântă la chitară și se distrează, iar celălalt e în lumea în care ieșirile în club sunt pe primul loc.
Mi-e lene să mai continui.
Habar n-am de ce.
Doamne, ce subiect neinteresant. :))

Mâine mă duc în București, cântă Voltaj. Și... nu e vară dacă nu e Voltaj.
:)

joi, 18 iulie 2013

Poate.



Nu știam melodia asta până când Mălina Olinescu a murit. Am auzit-o cântata de Loredana Groza și Horia Brenciu și mi s-a părut...genială. Nu știu, nu sunt cuvinte pentru a descrie această melodie. E doar... superbă? 

Am dat din întâmplare peste ea din nou, mă face să simt atât de multe lucruri. Dar totodată, nu o simt, nu mi-e dor de nimeni, n-aș vrea să opresc pe nimeni și să-i spun cât iubesc. Mint, mi-e dor de mulți oameni și aș vrea să le spun multor oameni câteva cuvinte. Dar, nu fac asta. Nu le spun cât mi-e de dor. De fapt, nici nu știu de ce mi-e dor... Poate de niște clipe, poate de niște simțuri, poate de oamenii în sine, poate de locurile acelea. 
Un lucru știu sigur și mă învăț de fiecare dată să îl știu, nu voi mai fi niciodată acolo în acel fel. Nu voi mai fi niciodată acolo cu acei oameni. Ce mult ne schimbă timpul. A trecut atât de mult timp...
Ce repede trece timpul.. 
Cât de repede trece... și cât de mult a trecut.

Paralel cu asta (deși nu chiar paralel) mă întreb deseori dacă acele câteva persoane se gândesc vreodată la mine, la ce fac, la cum mai decurge viața mea. Eu chiar mă gândesc la ei, la viețile lor. Și chiar mi-aș dori să... nu știu, doar să vorbim. Doar să știu ce mai fac și dacă sunt bine. Dacă viața lor e cea pe care și-o doresc. Dacă sunt mulțumiți de ei, de restul.
Dar nu aflu niciodată. 
Oare voi afla vreodată? 
Și oare când voi putea să aflu, îmi va mai păsa? 
Habar n-am... 


Dar astea-s doar baliverne. Pentru că acum am timp să balivernez. :) 

:)

Și uite cum mă găsesc stând în fața chat-ului și neștiind cum să încep. Habar n-am ce ar trebui spus, cu ce ar trebui început, cu ce continuat... Dar ce contează asta? Toți avem un suflet, de ce nu putem vorbi cu el? De ce ne e teamă? De ce naiba gândim atât?

marți, 16 iulie 2013

I'm back.

Și... da. S-a terminat clasa a 12a. S-a terminat bacul. S-a terminat liceul. S-a terminat copilăria. S-au terminat poate niște ani foarte frumoși. 
Dar știi ce e bine? 
Nu-mi pare rău de nimic.
 Mint.
 Îmi pare rău de multe lucruri, aș schimba o groază de lucruri din viață mai devreme, aș face tot ce mi-ar sta în putință să fie altfel, DAR totodată n-aș schimba nimic. Poate că așa a trebuit să fie. Poate că atât a trebuit să trăiesc până acum. Poate nu aveam nevoie de nici o petrecere în plus sau în minus, nici un exercițiu la mate în plus sau poate că n-aveam nevoie nici măcar de o lecție învățată pe fugă la fizică. 
Urmează un nou început.
Ieeeeeei.
Urmează facultatea. Urmează să învăț mai mult decât am făcut-o până acum. Urmează să mă distrez mai mult decât am făcut-o până acum. Urmează să trăiesc mai intesc, mai profund, mai imprevizibil. Urmează multe lucruri noi, multă lume nouă și poate chiar mulți prieteni noi, cine știe? 
Am o vară.
Am o singură vară la dispoziție să fac ce vreau din mine, iar apoi, într-o lume nu total nouă (cum a fost la începerea liceului) dar parțial nouă, să ies în fața tuturor și să fiu cine îmi doresc să fiu. Consider asta ultima șansă de schimbare, dar nu e adevărat, vor mai fi și altele, vor mai fii mii de șanse, dar pe aceasta o consider cea mai oportună. E momentul perfect pentru a deveni persoana care vrei să devii. E momentul perfect pentru a fi cum vrei tu și nu cum te-ai obișnuit, pentru a fi cine vrei tu și nu cine au vrut alții să fii.
E momentul perfect.
A fost momentul perfect și acum 4 ani, dar cine naiba a profitat de el?! Eu sigur nu. Dar măcar am învățat ceva și din această greșeală. Am învățat că viața ne oferă anumite pauze de respiro în care să devenim cine și ce vrem. Ne acordă schimbări, ne acordă libertatea de a alege, ne acordă încercarea de a ne schimba personalitatea, aspectul, anturajul și... până la urmă, ne acordă dreptul de a ne schimba destinul. 
Nu sunt sigură de reușită. 
Nu sunt sigură că voi reuși să fiu cine vreau să fiu, sau că voi reuși măcar să mă schimb cât de puțin. Dar tocmai în asta constă viața mea. Nu eram deloc sigură că voi lua o notă ATÂT de mare la bac, nu am fost sigură nici o secundă, mai ales după ultima probă, dar tocmai această nesiguranță m-a făcut să am încredere în forțele mele (ciudat, nu?) și am avut încredere, am știut că indiferent de notă lucrurile vor merge pe un drum bun, și chiar așa e. Sunt nesigură și de această reușită, și poate că datorită faptului că nu îmi impun anumite limite, anumite țeluri de atins, ajung să fac mai mult decât mi-am propus (indirect) la început. 
Acum, nu mi-am propus nimic.
Nimic oficial, adică.
Pentru că, de fapt, am eu un plan (micuț) în căpșorul meu plin de gărgăuni. Dar va rămâne secret, pentru că în adevăratul sens al cuvântului nici eu nu știu exact care este acel plan, știu doar că există.
Și mai știu ceva.
Îmi doresc al naibii de mult să reușesc!

duminică, 14 iulie 2013

Nu știu.

One day maybe we'll meet again.

Un vers dintr-o melodie foarte frumoasă. Am mereu în minte acest vers. Poate pentru că sunt câteva (destule) persoane cu care chiar aș vrea să mă reîntâlnesc într-o zi. Nu pentru că aș schimba ceva, nu pentru că aș regreta ceva în legătură cu ele, nu pentru că aș vrea ceva de la acele persoane, ci pur și simplu. Pur și simplu să vină o zi în care viața să mă pună față în față cu ele, cu persoanele trecutului meu. Pur și simplu. 


Mi s-a spus că majoritatea postărilor mele par neterminate, majoritatea textelor par că spun prea puține lucruri și că de fapt trebuiau scrise și spuse mult mai multe. Da, poate că așa e! Poate că mintea mea gândește atâtea cuvinte încât la un moment dat nu mai spune nimic. Pur și simplu pune punct și fără să mai gândească mă face să apăs butonul "Publicați". Dar poate că ăsta este și farmecul. Faptul că nimic nu e terminat pe acest blog, faptul că nimic nu e spus în totalitate. Mereu voi mai găsi ceva de spus, mereu voi mai găsi o propoziție sau un cuvânt cu care să completez o postare mai veche, dar niciodată nu o fac. Nu o fac pentru că acea postare a fost tot ce am putut da în acel moment și merită să rămână așa. 

Poate că și asta se va termina la fel de brusc. Am milioane de gânduri și idei de scris. Dar nu o fac. Am milioane de dorințe și vise pe care le-aș transpune în cuvinte. Dar nu o fac. Am puține regrete și dezamăgiri pe care chiar le-aș scrie aici. Dar nu o fac. Am milioane și milioane de cuvinte în cap, care mă reprezintă fiecare într-un anumit sens, le-aș putea scrie aici. Dar nu o fac. Și habar n-am de ce! Habar n-am de ce nu mai pot folosi acest blog ca un gunoi al minții mele, ca un loc în care să vin și să mă arunc, să vin și să mă las uitată printre rânduri, să vin și să mă desprind de mine și de... lume. Nu știu de ce nu mai fac asta. Habar nu am. Nu știu. Nu înțeleg. 

Dar poate că e important că îmi place să recitesc orice postare a mea. Și până și porcaria asta de postare îmi place. Pentru că mă reprezinta într-o mică parte pe mine, cea din acest moment. 

duminică, 7 iulie 2013

Despre mine.

Dragul nostru prof de română ne-a făcut cadou, spre final de clasa a 12a (Doamne cum sună asta!!!) cate o descriere din propria lui perspectivă. Pe unii ne-a nimerit bine pe alții... extraordinar de bine! Despre mine a spus... :

Chiar acum a intrat pe calculator, parcă trăgându-mă de mânecă: da' până când să mai aștept, dom'le?!... parcă zice... Cum și cât să povestesc despre ea?! Ar fi multe, tare multe de spus!... Mai întâi (asta, demuuult!) mi-au atras atenția ochii ei migdalați, expresivi, mereu aruncându-mi ochiade complice, de genul: „Te-am ghicit!”, sau... „Las' că știm noi...”, când aruncam aluzii acide spre întreaga clasă sau... cu ţintă precisă spre cineva care nu "se prindea". Tot cam pe-atunci îmi mărturisea cu franchețe, prima din clasă!, că nu-i place să citească, spre disperarea mea și aprobarea veselă a (mai) întregii clase. S-au mai schimbat, de-atunci, lucrurile pe ici colo..., prin punctele esențiale - asta după ce am ajuns să-l descoperim pe Eminescu. Apoi alţi poeţi, apoi, prozatori...
Dialogurile cu ea, purtate în diverse forme de comunicare..., sunt întotdeauna un amestec de prietenie sinceră și de durată, cu o pândă a fiecărui colocutor („oare ce-a vrut să spună?”), cu o tachinare fără urmă de răutate... Zic şi eu!... De altfel, de muuulte ori stăm la sfat, uitând că trece timpul primejdios de repede pentru ambii... Uite, chiar în seara asta am găsit pe-un avatar (ei, al cui?...) un mic fragment dintr-o formă de dialog... Oare ce-o fi vrând să-nsemne asta?...
E o... nonconformistă... ponderată, o revoltată care-nghite şi rabdă. Mare admiratoare de muzică bună, dar greu de convins cu noutăţi... vechi şi nedescoperite pe cont propriu, în stare să-și urmeze și susțină cu entuziasm, emoţie şi încredere prietenii care evoluează pe vreo scenă!... Exasperant de discretă la manifestările noastre la care însă ia parte din plin în perioada de... pregătire a acestora.
Și, oarecum în antiteză cu ochii... grăitori, zâmbetul ei este întotdeauna amar, trist, consolat (parcă). Gata pentru azi! Mai vorbim noi!... Să mă pregătesc...

Eu zic că m-a nimerit. Dar totuși, ar mai fi multe, tare multe de spus! :)