miercuri, 24 iulie 2013

Ai fost...

Draga mea, ți-am povestit de atâtea ori puținele dar frumoasele mele iubiri (sub orice formă a cuvântului). 
Ți-am povestit cum am iubit atâția ani aceeași persoană fără ca măcar să vorbească cu mine, ți-am povestit cum am iubit atât de vag acele câteva luni de zile ca finalul să fie reprezentat de mutarea fizică, nu de... terminarea sentimentelor. Ți-am povestit și ai trăit alături de mine cele câteva iubiri din liceu, care n-au avut vreo finalitate sau vreun rost. Ți-am povestit și ai citit și pe acest blog atâtea sentimente ce se află în mine, atâtea gânduri...
Mi-ai spus de atâtea ori ( tocmai reciteam niște postări vechi și am găsit acolo un comentariu prin care spuneai asta) că îți dorești și tu să trăiești într-o zi o asemenea iubire. Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar n-o să iubești niciodată așa. Nu ești în stare. Dacă o ții tot așa, n-o să iubești niciodată din tot sufletul tău.
Niciodată... și repet, îmi pare rău să-ți spun asta, eu, acum... dar știi tu, prefer să spun adevărul chiar dacă doare, decât să mint...
Îți urez succes și, cum ți-am spus de atâtea ori, sper ca într-o zi să mă suni și să-mi spui că iubești... 
Nu știu dacă îți mai pot fi alături.
Știu că oamenii se schimbă, iar tu... tu te-ai schimbat foarte mult. Atâția ani am stat în preajma ta și am încercat să scot ce e mai bun din tine, am încercat să te ajut să îți găsești cele mai bune părți și să te bazezi pe ele cu încredere, am încercat să te fac sigură pe tine. Și am reușit. Dar tu... tu nu ai vrut niciodată să fii mai mult decât atât, sau cel puțin asta e impresia pe care o am... Tu nu ai vrut niciodată să trăiești, să iubești cu adevărat, să... fii fericită, pur și simplu.
E problema ta, repet, nu știu dacă îți mai pot fi alături de acum. Poate am și eu piticii mei pe creier, dar cel mai mult urăsc trădarea. N-o urăsc, mai bine zis, nu o accept. Și doar știi că accept atât de multe lucruri, și... câte ți-am iertat... Dar asta nu, nu mai pot. Nu mai pot continua așa...
Dar nu-mi fac griji pentru tine, ai oameni alături care te vor susține în continuare și... poate că ei sunt mai buni pentru tine. Poate că te vor ajuta mai mult decât am făcut-o eu... Poate.
Nu știu dacă îți mai pot fi alături...

6 comentarii:

  1. Trist şi adevărat. Cred că ai dreptate. Sunt atât de mulţi prietenii care se simt bine când sunt sprijiniţi, care cred că asta li se cuvine şi că, de asemenea, nu e de datoria lor să mulţumească ori să urmeze sfaturi. Ei cred că e minunat faptul că există şi că mereu cineva le va da un sfat pe care să nu-l urmeze..., ei cred că Bunul le-a dat tot ce le trebuie şi atunci nu mai este nevoie de nici un efort: va veni şi ziua lor... Oare n-am dreptate? Ei nu sunt imorali, draga mea, ei sunt AMORALI! N-au nici un moment senzaţia că greşesc... Iar tu..., vorba lui Eminescu: "Iar noi locului ne ţinem,/Cum am fost aşa rămânem". Cu drag.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc de comentariu. Mă bucură foarte mult faptul că încă citești... :) Despre ce am scris, nimic în plus.

      Ștergere
    2. Cei dragi trebuie... citiți!!! Nu?!

      Ștergere
    3. Nu uita!: curcubeul există în fiecare zi!! Stă în puterea ta să-l vezi!!!

      Ștergere

Părerea ta contează :