sâmbătă, 31 august 2013

Amintiri..


Deși mereu mi-a plăcut melodia asta nu o ascult foarte des. E o melodie din categoria... melodiilor copilăriei. De fiecare dată când o ascultam în ultimii ani mi se părea ceva special la ea și la celelalte din această categorie, mi se părea că e CEVA cu aceaste melodii dar nu mi-am dat seama niciodată ce e. 
Astăzi am dat din greșeală peste ea și am ascultat-o din nou. Mi-am dat seama! Mi-am dat seama ce era atât de special la această muzică. Când eram mică și locuiam cu ambii părinți ascultam destul de des muzica aceasta (oare la boxele pe care încă le avem?). Deși am o memorie foarte proastă și nu prea îmi amintesc nimic din ce a fost înainte de 14 ani, îmi amintesc o bucată din camera în care locuiam atunci, avea niște geamuri foarte mari și muzica se auzea mult mai bine privind pe geam... Se pare că încă de atunci am avut o afinitate pentru asta :)  Mă bucur că măcar anumite (foarte puține) lucruri mi le mai amintesc...

Răspunsuri.


Şi aşteptam cu o ciudată însetare de cunoaştere să îi aflu răspunsurile. Uneori erau întrebări banale iar alteori îşi făceau loc cele mai profunde întrebări. Aşteptam răspunsuri la fiecare dintre ele, oricât de banală ar fi fost, eram la fel de curioasă de cum ar fi putut să îmi răspundă. Îmi doream să ştiu totul (despre el), dar totodată să mai existe un infinit de lucruri de aflat. 
Şi am pus multe întrebări la viaţa mea, dar niciodată persoanelor care nu ar fi putut să îmi răspundă...
Şi am primit nenumărate răspunsuri geniale, printre care şi-au făcut loc şi răspunsuri de-a dreptul fără logică sau sens, dar nu le-am băgat în seamă. Am păstrat în suflet doar răspunsurile geniale, răspunsurile care m-au lăsat fără replică. Aceste răspunsuri geniale primite răsună mult timp în minte, te fac să te gândeşti intens la cât de genială a fost întrebarea şi ce răspuns genial ai primit. Eu cred că poţi cunoaşte caracterul unei persoane după răspunsurile pe care ţi le oferă sau după întrebările pe care ţi le pune. 
Ador răspunsurile geniale. Îmi place foarte mult să rămân fără replică, să nu mai pot comenta nimic, cuvintele pe care aş putea să le spun să fie fără rost şi prea mici în comparaţie cu ce răspuns am primit. Toată viaţa voi pune întrebări şi voi aştepta răspunsuri geniale. Dar nu există mulţi oameni care să îmi poată oferi răspunsuri geniale, aşa că trebuie să caut întrebări noi pentru persoanele care mi-au dat deja astfel de răspunsuri la întrebările pe care le aveam. 
Şi dacă acum câteva zile credeam că între două persoane care vorbesc zilnic nu mai există întrebări, mi s-a dovedit (aici) că mereu o să mai existe ceva despre care nu s-a vorbit. 

vineri, 30 august 2013

O... cea mai bună prietenă!

Am vorbit de multe ori despre oameni pe acest blog. Am vorbit de foarte multe ori despre prieteni şi prietenie, dar nu am vorbit niciodată despre ea. Habar n-am de ce. Cred că totuşi înseamnă prea mult pentru mine ca să reuşesc să o descriu în cateva rânduri şi cuvinte. Dar o să încerc, pentru că am încercat şi cu ceilalţi. 
Cred, adică sunt sigură, că e cea mai veche prietenă a mea, iar în prietenie ăsta e un lucru bun, zic şi eu. Ne cunoaştem din clasa a cincea, dar nu suntem prietene de atunci. Suntem prietene de prin clasa a şaptea când unul din profii mei preferaţi (lucru constatat după) ne-a băgat ca echipă într-un concurs ce urma să mă facă să îmi aleg meseria, lucru ce s-a schimbat datorită faptului că proful nu ne-a mai fost profesor şi într-a opta. 
Deci am reuşit atunci să o cunosc cât de cât şi să facem o echipă bună. Iar de atunci, nu ştiu de ce, dar suntem foarte prietene. Deşi de patru ani ne vedem poate de două ori pe an, nu prea există nicio zi în care să nu vorbim. Trăiască tehnologia! Vorbim zilnic despre toate, dar absolut toate lucrurile posibile şi imposibile.
Nu ştiu ce ne-a apropiat cel mai mult şi nu ştiu nici ce ne apropie încă... Dar fiecare planificare de întâlnire e genială, fiecare moment în care ne gândim ce o să facem şi unde o să mergem e plină de... ,,Abia aştept să ne vedem!" iar asta... poate că asta e destul.
Mi-a pus azi o întrebare care m-a blocat. Mă bucur totuşi că mi-a spus să îi răspund când vreau eu. M-a întrebat ce am învăţat eu de la ea? Ce am învăţat eu... Bună întrebare. M-am tot gândit ce să răspund. Mi-ar fi mult mai uşor să îi spun ce ar putea oamenii, general vorbind, să înveţe de la ea, dar ea nu m-a întrebat asta. Chiar nu am avut nici un răspuns la întrebarea asta, chiar şi acum când cică îi dau un răspuns, încă mă gândesc la ce să îi spun. 
Sunt multe lucruri pe care aş fi putut să le învăţ de la ea şi totuşi nu am făcut-o (încă)! E cea mai ambiţioasă persoană pe care o cunosc şi de fapt acum îmi dau seama că cei mai buni prieteni ai mei sunt cei mai ambiţioşi oameni pe care îi cunosc (semn că ar trebui şi eu să devin măcar puţin mai ambiţioasă...). E foarte diplomată, uneori prea diplomată dacă ar fi să mă întrebe pe mine. A ştiut mereu ce vrea de la viaţă (sau cel puţin asta a fost impresia pe care a lăsat-o) iar acest lucru nu aduce niciodată ceva rău, aduce doar reuşite. Am apreciat mereu relaţia pe care o are cu mama ei. Sincer? Mi se pare relaţia perfectă care ar putea exista şi m-am gândit de multe ori cât de fericită trebuie să fie că are acest lucru. Am simţit-o mereu superioară mie, am simţit mereu că voi găsi întotdeauna lucruri la care ea e mai bună, iar asta nu într-un sens rău, cred că tocmai acest lucru m-a făcut să rămân alături de ea atâta timp. 
A fost lângă mine în absolut toate momentele grele, chiar dacă fizic ne vedem atât de rar. Ea îmi ştie toată povestea, îmi ştie fiecare virgulă din viaţă, fiecare literă şi fiecare rând nou început. 
Nu ştiu ce am învăţat de la ea şi poate că nu îmi voi da seama niciodată, pentru că practic caracterul pe care îl am acum s-a construit cât timp am fost prietene. 
Poate am învăţat totul de la ea, sau poate că nu am învăţat nimic. 

luni, 26 august 2013

Blue.

Îmi va spune într-o zi: Citesc în ochii tăi albaștri fericire și iubire. 

Și asta e prima poză cu mine de pe blog. :)

Iar eu îl voi privi cu acei ochi plini de fericire și va trebui să știe că datorită lui ochii mei au devenit așa. 

vineri, 23 august 2013

Eu cu mine.

O postare doar pentru mintea mea.

Nu știu dacă am învățat recent sau am știut dintotdeauna asta dar nu mă gândesc niciodata că trebuie să fac neapărat treaba aia sau că trebuie să ating acel scop.
Da, am multe kilograme ce ar trebui să dispară. Da, am mult, foarte mult de muncit la acest capitol. Nu m-am gândit niciodată să fac asta din cauza faptului că sunt sau aș putea fi judecată. Nu-mi pasă de asta. Nu-mi pasă de ce cred ceilalți despre noi, persoanele cu greutate. Știu că oamenii judecă, poate că și eu o fac uneori, ceea ce e greșit. Nu trebuie să judecăm pe nimeni, dar asta e altă poveste. 
Cred că deși știm că arătăm nașpa, e al naibii de greu să te trezești într-o zi și să spui: De azi nu mai accept să fiu așa!... și mai mult decât atât să și faci ceva ca să schimbi asta. Că de spus, hohooo, de câte ori am spus-o. 
M-am gândit de atâtea ori că de luni nu mai mănânc ciocolată niciodată, că de luna viitoare merg la sală sau că anul nou ce urmează voi reuși. De atâtea și atâtea ori m-am gândit la asta, ba chiar printre unele postări am și scris câteva rânduri. Dar nu a funcționat. Nu a funcționat nimic din toate planurile astea. Spuneam mereu, nu îmi fac abonament la sală că trebuie să plec 3 zile nu știu unde sau ce rost are să nu mănânc azi pătrățica asta de ciocolată când oricum o voi mânca mâine. Atât de greșit. Totul e atât de greșit.
Am avut probleme de când mă știu cu treaba asta și nu neapărat pentru că aș fi mâncat exagerat de mult, ci pentru simplul fapt că mâncam ce și când nu trebuie. Iar metabolismul s-a învățat fix cum nu trebuia... E foarte greu să faci o schimbare. Faptul că am început să schimb asta, a fost cel mai greu lucru din viața mea.
M-am trezit într-o zi de duminică și am vorbit clar și răspicat cu mine și cu toate părțile din mine că azi va fi ultima zi. De a doua zi am început schimbarea. Am știut de atunci că va fi un drum al naibii de greu și este în continuare. Este al naibii de greu să îți schimbi total obiceiurile alimentare. E ca și cum ți-ai propune dintr-o dată să îți schimbi tot caracterul. Am știut că nu pot să fac asta, eu nu sunt o persoană cu o voință de fier, cred că e printre cele mai mari goluri ale mele acest capitol. Dar, încetul cu încetul treaba a început să funcționeze. Nu pot să spun că de atunci nu am mai pus gura pe pâine, pizza, paste, cola, înghețată sau ciocolată. Dar nu acesta este scopul! A trebuit doar să știu când să o fac și în ce măsură. 
Acea zi de luni în care am început totul a fost 10 iunie. Eram cică în pregătirea pentru bac, când toate resursele și energiile trebuiau transmise către creier pentru acumularea informațiilor. Dar nu mi-a păsat. Am încceput totul cu... hai să vedem ce o să iasă. Eram aproape sigură că în câteva zile voi renunța. Eram aproape sigură că nu am cum să reușesc.
Au trecut de atunci două luni și vreo 2 săptămâni. Nu am slăbit foarte mult, dar sunt pe drumul cel bun. Sunt pe cel mai bun drum pe care am fost până acum. Nu mi-am pus niciodată un target imposibil de atins sau prea mare. De fapt mi-am pus un singur target ce e valabil până în septembrie inclusiv, deci mai am o lună și jumătate și sunt destul de aproape să îl ating. Deci sunt bine. Tot acest timp nu a însemnat nimic, nu am trăit nimic diferit, doar m-am luptat cu mine. 
Nu mă cred în stare să ajung la numărul de kilograme perfect și nici nu îmi doresc neapărat asta, atâta timp cât voi fi într-un punct în care voi fi de acord cu mine. Sunt mulțumită de mine, eram și înainte pentru că eu nu judec oamenii după numărul de kilograme și nici pe mine nu mă judec după asta, dar societatea asta în care trăim mi-a dat de atâtea ori peste nas încât știu sigur că nu sunt în acel spațiu în care spui că un om e ok. Și eu vreau să fiu ok. Voi ajunge și acolo.
Ani la rând am știut și îmi spuneam foarte des că îmi lipsește cu desăvârșire voința. Repet, e cel mai mare gol al meu. Am știut toți acești ani că aproape nimic nu mă poate motiva în acest sens pentru că nu am voința unui proiect pe termen lung. Pe viață. 
Nu știu dacă se vede asta prin postări, dar sunt foarte mândră de mine în legătură cu calitățile și defectele mele, cu caracterul și modul meu de a gândi. Sincer? Nu aș schimba nimic în legătură cu asta. Singurul lucru pe care mi-l doream să îl schimb era aspectul fizic. Nu sunt sigură de reușită, nu am fost niciodată. Dar sper. Sper că într-o zi nu îmi voi dori să mai schimb nimic. 
Înainte credeam că nu merită să te chinui 2 luni să pierzi 7-8 kilograme, mi se părea prea mult chin pentru atât de puțin. Dar nu e deloc un chin, e doar o schimbare, e doar o altă cale. 
Atât pentru acum. Poate voi reveni într-o zi cu o poză de... înainte și după. 
Culeg voință din vise și povești neîmplinite.

joi, 22 august 2013

luni, 19 august 2013

Zâmbete.

Aș vrea să ies pe stradă și să văd doar oameni cu zâmbetul pe buze. 
Ies pe stradă destul de des, dar zâmbete de oameni nu prea văd niciodata. 
De ce am devenit atât de triști? 
Oare grijile zilnice sunt atât de puternice încât să ne fure zâmbetele? 
Oare toate gândurile astea din capul nostru sunt atât de negre încât nu ne mai arătăm zâmbetul? 



Monolog.

Trăiesc acele zile o luptă cu mine însămi. Nici nu am mai scris pe blog. Nu știu dacă e o luptă între conștiinta și mintea mea, între sufletul meu si mintea mea, între mine și toate celelalte părți din mine, sau dacă e o luptă între fiecare dintre aceste lucruri. Habar nu am. 
Sunt la țară de 4 zile și mai am de stat vreo 2-3 săptămâni... trăiesc o plictiseală imensă, sunt atâtea zile în care nu am nimic de făcut, atâtea zile pline de nimic. 


Ce înseamnă oare când te înțelegi foarte bine cu cineva? 
Stai. De ce fiecare lucru din viața asta trebuie să însemne ceva?! De ce nu putem, de ce nu pot lăsa lucrurile așa cum sunt fără să mă întreb de ce se întâmplă fiecare virgulă din viața mea?
O să mă opresc din a mai scrie pentru că cu fiecare cuvânt scris, mintea mă întreabă și mai mult, e și mai curioasă. O să mă opresc din scris ca să nu îi mai răspund la toate aceste întrebări pe care nu vreau să mi le pun. Nu mă deranjează să îmi fie puse, ba mi le-am pus de atâtea și atâtea ori, și am și răspuns la ele tot de atâtea și atâtea ori. Dar acum, pentru prima oară, vreau să nu scriu despre asta, vreau să nu răspund la aceste întrebări, vreau să las totul așa cum e și să decurgă după bunul plac al altora, nu al meu. Dacă va decurge după cum vreau eu, va fi probabil prost. :)) Da, chiar glumesc acum, pentru că până și eu știu că nu e așa... Dar n-am glumit când am spus că de data asta nu vreau să te ascult, dragă minte, nu vreau să îți răspund la niciuna din întrebările tale despre ce simt, despre ce sper, despre ce vreau să se întâmple. Uite, poate că de data asta nu mai vreau nimic, poate că de data asta nu mă interesează ce se întâmpla! 
Ai înțeles? Sper că da! Pentru că nu vreau să te mai aud în continuare. Și să nu încerci să mă interoghezi când voi vrea să dorm profitând de faptul că e liniște!

Hai pa, cum s-ar spune! :)


joi, 15 august 2013

:)


Poza asta spune atât de multe lucruri...
Uneori ne e greu să stăm în fața cuiva și să îi spunem tot ce simțim. Pentru mine cel puțin, scrisul este o altă cale de comunicare, un alt mod prin care le pot transmite celorlalți ceea ce simt și gândesc. Scriu mereu despre lucruri pe care poate că mi-e teamă să le spun, dar mai important este faptul că mereu prin scris reușesc să spun adevărul exact așa cum e el. 
Atât acum, prea multe cuvinte strică uneori farmecul imaginii... 

miercuri, 14 august 2013

Wordless wednesday


Pentru detalii Miercurea fără cuvinte! 

No inspiration

O pagină albă am în față care așteaptă să fie mâzgâlită cu litere și cuvinte care să aibă sens împreună. Mă simt atât de aproape să scriu despre ceva interesant, dar nu pot ajunge în acel punct, încerc să caut inspirație în cuvinte frumoase, în muzică frumoasă, în suflet, în minte. Inspirația este peste tot, dar nicăieri nu o găsesc fix pe cea de care am nevoie. 
Mi-ar place să scriu despre tine, despre cea mai pomenită persoană din blogul ăsta, dar m-am săturat să scriu despre tine. Nici măcar nu știu dacă exiști cu adevărat, dacă ești doar în mintea mea? Dacă tu nu ai fost, nu ești și nu vei fi niciodată real?
Ahm, greșesc. Eu știu că exiști. Ba parcă cândva ai fost și real. Și chiar de nu ai fost, eu tot știu că exiști și că ești undeva, în lumea asta.
Mă tot întreabă mintea mea niște chestii foarte ciudate și nu îmi place să îi răspund, deși o fac de fiecare dată. Mi-ar place ca el să îmi cunoască sufletul și prin intermediul acestui blog. Mi-ar place ca el să mă caute printre rânduri și să mă găsească, cum mă găsesc și eu de fiecare dată...
Și iar ajung să scriu despre tine. Dar nu mai vreau asta. Până nu o să-mi dovedești că ești real nu o să mai scriu despre tine. Mint. Voi scrie de fiecare dată când voi simți nevoia să fac asta. 
Că tot pomeneam de regrete, mă bucur că nu am regrete. Mă bucur că, mai mult sau mai puțin, sunt mândră de tot ce am făcut până acum și de tot ce nu am făcut. 
Sunt un om fericit. Vreau să nu uit asta niciodată și vreau ca fericirea să fie existentă în viața mea indiferent de vârstă, ocupație sau timp, pentru că, până la urmă, fericirea vine din modul nostru de gândire. Aș vrea să am mereu mintea deschisă către fericire și să nu mă întorc niciodată cu spatele la asta.
Și uite că rândurile au fost scrise. Cu rost sau fără rost nu știu, dar măcar mi-am scos câteva cuvinte din cap. :)) 
Ps. Azi am fost în Piața Sfatului. Ți-am căutat privirea în fiecare om care a trecut pe lângă mine. Nu ți-am găsit-o. 

duminică, 11 august 2013

Curiozități nocturne.

E noapte. Foaaarte noapte. 
E liniște. Foaaarte liniște.
Se mai aude uneori o mașină trecând pe podul din apropiere, uneori mai trece și câte un tir. 
Rareori mai latră un câine dinspre casele din apropiere. 
Dar stai, acum latră 2 câini. Sau poate sunt 3 sau 4.
Se mai aude ceva. Sunt niște pași. Da!!! Cineva aleargă la ora 2:40 dimineața prin fața blocului meu. Mă duc să văd spectacolul de la geam. Văd un om care aleargă, e puțin speriat de lătrăturile câinilor dar se liniștește după ce se asigură că nu e niciunul liber prin jurul lui. Mai trece o secundă și dispare din raza mea vizuală.
Îmi venea să îl strig și să-l întreb de ce aleargă, sigur nu făcea jogging de plăcere. Nu l-am întrebat.
A plecat, s-a dus în continuare alergând. Iar eu... eu am rămas cu întrebarea: Oare de ce ar alerga un om la 2:40 dimineața?

Trecut și prezent.

Băi, nu știu alți cum fac, dar eu sunt directă, uneori prea directă! O fi bine, o fi rău... nu știu, dar nu am de gând să schimb asta. Pe principiul că prefer adevărul rău decât minciuna bună, întotdeauna am încercat să spun cât mai clar ce am pe suflet ( sau pe creier, depinde de caz ). Nu îmi place deloc și nu accept ocolirea adevărului, sau încercarea de a ascunde ceva. 
Simți ceva? Spune-o. 
Vrei ceva? Cere. 
Nu îți convine un lucru? Cere schimbarea, sau fă-o chiar tu! 
De amintit momentul pomenit și în descrierea profului de română când am recunoscut (,,prima din clasă") că nu îmi place să citesc și mai ales, că nu citesc. M-a mâncat cineva? Nu. Orele au decurs în continuare la fel iar notele mele nu au avut de suferit. De ce aș fi mințit dacă adevărul era că eu nu citeam absolut nimic.
Că tot vorbeam azi de regrete... cred că un lucru foarte, dar foarte important în viață e să nu avem (prea multe) regrete. Evident că măcar câteva acolo, sau măcar niște umbre de regrete, avem toți, dar consider că este important să fim siguri pe deciziile pe care le luăm pentru a nu ajunge la regrete.
Ce regret eu? Cam nimic... În clasa a opta mi s-a pus în față pe nepregătite planul mutării în Brașov. Atunci am rămas pentru prima dată mască, tablou, am rămas șocată de ce auzeam, mi s-au înmuiat genunchii și m-am așezat. După ce am aflat tot planul, am fost întrebată: ,,Ce zici? Ne mutăm?". Ce puteam eu oare să zic? Povestea-i lungă, dar contextul vieții noastre făcea ca balanța să se încline TOTAL spre răspunsul: ,,Da..." pe care l-am și dat. Ce naiba?! Depindea de mine mutarea asta? Chiar nu cred.
 Dar a rămas un mic regret al meu, ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi spus: Nu!, ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi refuzat orice argument puternic ce mi se punea în față? Oare lucrurile ar fi stat la fel? Habar n-am! Și nu voi afla asta niciodată.
Și poate că e mai bine așa. Până la urmă nu regret faptul că m-am mutat aici și etc etc etc, ci regret că nu am avut șansa să văd și scenariul prin care aș fi spus da.
Sunt directă. Dar n-am fost întotdeauna așa.

vineri, 9 august 2013

Confuzitate.

Postare scrisă în tren. Am fost în București vreo săptămână și un pic. Tot acasă e mai bine. :)

Sunt în tren. E mare plictiseala așa că m-am apucat să citesc mii de rânduri pe care le am în laptop, să le citesc și recitesc a nu știu câta oară. Am regăsit convorbiri salvate de anul trecut și de anul ăsta. Am rememorat momente frumoase din viața mea dar și foarte multe momente triste. Foarte multe momente triste. Foarte multe momente în care mi s-a promis neuitarea, mi s-a promis totul. Mi s-a spus că sunt cea mai importantă, mi s-a spus cât de mult contez. Adică am contat. Nu am crezut. Nu l-am crezut.  Acum știu că nu mai citește, nu i-am mai spus să o facă așa că nu o face. Nu l-am mai stresat să îmi citească postările, așa că sunt aproape sigură că nu o face, acum pot scrie orice, chiar și despre el. Acum pot scrie orice îmi trece prin cap. Mint. Nu pot scrie tot. Niciodată nu voi putea să-mi pun toate gândurile, cele mai ascunse gânduri, pe o foaie albă. Mereu vor mai rămâne firmituri acolo, printre alte gânduri.
Am recitit atâtea rânduri în care mi se spuneau cuvinte mari, pe care nu le-am crezut. Poate doar puțin. Mi s-a promis schimbarea, mi s-a promis că o să mi se arate cât însemn, pentru că a înțeles că nu mai cred de mult în cuvinte. Mi-a spus cuvinte dar am rămas cu promisiunile că îmi va arăta. Nu a făcut încă asta. Oare o va face? Ce contează?
Mă întreb dacă a uitat… Dacă a uitat totul și… dacă a uitat că trebuie să îmi arate, să îmi demonstreze aceste lucruri. Eu am rămas aceeași, adică cel puțin așa sper. El nu mai e la fel. Oare mai știe că îi voi fi mereu alături când va avea nevoie de mine? Oare el mai știe că poartă un loc de ,,cel mai” în viața mea? Oare mai știe? Nu o să îl întreb. O să consider că da, că mai știe toate astea, o să consider că nu a uitat nimic. O să consider că nu s-a schimbat, deși... nu sunt prea sigură de asta.
Voi afla, curând. Foarte curând. Voi afla pentru că... eu trebuie să știu totul! J


Edit later: Da, cum speram, el nu a uitat. Nu cred că a uitat deloc tot ce mi-a promis. El e încă același... și sunt foarte fericită de asta!  <3