vineri, 30 august 2013

O... cea mai bună prietenă!

Am vorbit de multe ori despre oameni pe acest blog. Am vorbit de foarte multe ori despre prieteni şi prietenie, dar nu am vorbit niciodată despre ea. Habar n-am de ce. Cred că totuşi înseamnă prea mult pentru mine ca să reuşesc să o descriu în cateva rânduri şi cuvinte. Dar o să încerc, pentru că am încercat şi cu ceilalţi. 
Cred, adică sunt sigură, că e cea mai veche prietenă a mea, iar în prietenie ăsta e un lucru bun, zic şi eu. Ne cunoaştem din clasa a cincea, dar nu suntem prietene de atunci. Suntem prietene de prin clasa a şaptea când unul din profii mei preferaţi (lucru constatat după) ne-a băgat ca echipă într-un concurs ce urma să mă facă să îmi aleg meseria, lucru ce s-a schimbat datorită faptului că proful nu ne-a mai fost profesor şi într-a opta. 
Deci am reuşit atunci să o cunosc cât de cât şi să facem o echipă bună. Iar de atunci, nu ştiu de ce, dar suntem foarte prietene. Deşi de patru ani ne vedem poate de două ori pe an, nu prea există nicio zi în care să nu vorbim. Trăiască tehnologia! Vorbim zilnic despre toate, dar absolut toate lucrurile posibile şi imposibile.
Nu ştiu ce ne-a apropiat cel mai mult şi nu ştiu nici ce ne apropie încă... Dar fiecare planificare de întâlnire e genială, fiecare moment în care ne gândim ce o să facem şi unde o să mergem e plină de... ,,Abia aştept să ne vedem!" iar asta... poate că asta e destul.
Mi-a pus azi o întrebare care m-a blocat. Mă bucur totuşi că mi-a spus să îi răspund când vreau eu. M-a întrebat ce am învăţat eu de la ea? Ce am învăţat eu... Bună întrebare. M-am tot gândit ce să răspund. Mi-ar fi mult mai uşor să îi spun ce ar putea oamenii, general vorbind, să înveţe de la ea, dar ea nu m-a întrebat asta. Chiar nu am avut nici un răspuns la întrebarea asta, chiar şi acum când cică îi dau un răspuns, încă mă gândesc la ce să îi spun. 
Sunt multe lucruri pe care aş fi putut să le învăţ de la ea şi totuşi nu am făcut-o (încă)! E cea mai ambiţioasă persoană pe care o cunosc şi de fapt acum îmi dau seama că cei mai buni prieteni ai mei sunt cei mai ambiţioşi oameni pe care îi cunosc (semn că ar trebui şi eu să devin măcar puţin mai ambiţioasă...). E foarte diplomată, uneori prea diplomată dacă ar fi să mă întrebe pe mine. A ştiut mereu ce vrea de la viaţă (sau cel puţin asta a fost impresia pe care a lăsat-o) iar acest lucru nu aduce niciodată ceva rău, aduce doar reuşite. Am apreciat mereu relaţia pe care o are cu mama ei. Sincer? Mi se pare relaţia perfectă care ar putea exista şi m-am gândit de multe ori cât de fericită trebuie să fie că are acest lucru. Am simţit-o mereu superioară mie, am simţit mereu că voi găsi întotdeauna lucruri la care ea e mai bună, iar asta nu într-un sens rău, cred că tocmai acest lucru m-a făcut să rămân alături de ea atâta timp. 
A fost lângă mine în absolut toate momentele grele, chiar dacă fizic ne vedem atât de rar. Ea îmi ştie toată povestea, îmi ştie fiecare virgulă din viaţă, fiecare literă şi fiecare rând nou început. 
Nu ştiu ce am învăţat de la ea şi poate că nu îmi voi da seama niciodată, pentru că practic caracterul pe care îl am acum s-a construit cât timp am fost prietene. 
Poate am învăţat totul de la ea, sau poate că nu am învăţat nimic. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :