sâmbătă, 28 septembrie 2013

pentru că.

Ce înseamnă ura? Nu ştiu şi nu îmi doresc să aflu vreodată.
Dar mă înveţi foarte des să te urăsc. Nu vreau să o fac, dar tu nu îmi dai altă posibilitate. Uneori te urăsc atât de mult încât îmi vine să plec, şi aş face asta dacă aş avea unde, dar nu am aşa că încerc să rămân. Uneori te urăsc, iar în cealaltă parte a timpului, nu îmi amintesc ce fac... 
Îmi promit, îmi promit mie că într-o zi o să scap de toate persoanele care mă învaţă să urăsc, eu nu vreau să învăţ asta, dar ei îmi bagă pe gât lecţii despre ură pe care eu nu vreau să le ascult... Îmi promit că într-o zi nu o să mai vorbesc cu nicio persoană din această categorie. Îmi promit, dar până când voi putea face asta, voi încerca să dau muzica mai tare să nu mai aud atâtea lucruri. Dar cu ochii? Ce facem cu ochii? 
Am crezut mereu că ochii mei văd prea multe lucruri. Am văzut lucruri pe care nu ar trebui să le fi văzut. Am văzut cum Moş Crăciun nu era Moş Crăciun, am văzut certuri, am văzut divorţ, am văzut că nu avem bani, am văzut şi am înţeles de fiecare dată mai mult decât credeau ei că văd şi că înţeleg. Am înţeles multe lucruri fără ca măcar să îmi pomenească cineva de ele, se presupunea că le ştiu şi că sunt în regulă cu ele deşi aş fi vrut să îmi spună cineva exact cum stă treaba. Mi-a fost greu şi încă îmi e să ştiu că nimeni nu îmi spune nimic, iar eu trebuie să aflu totul... 
Mă înveţi cum să urăsc prea des, mult prea des, iar eu nu vreau să te mai ascult. O să îmi astup urechile de fiecare dată când îmi vei mai vorbi...
Nu vreau să ştiu să urăsc... Nu vreau să ştiu! Nu vreau să mă mai înveţi asta... Am încercat de atâtea ori să te învăţ ce înseamnă comunicarea, pentru că din păcate eu ştiu asta mult mai bine decât o ştii tu, dar nu ai vrut să înveţi, nu ai vrut să înveţi nimic. Iar tu... tu încă poţi să crezi că noi suntem bine. Dar ştii ce? Nu suntem! Atâta timp cât mai există lucruri neştiute între noi, nu poate să fie bine! 
Şi ştiu că nu o să ajungi să citeşti asta, aşa că nimic nu se va schimba între noi. Şi chiar dacă ai ajunge să citeşti, tot nu ai înţelege, tot nu ai învăţa nimic...
Şi ar trebui să fii cea mai importantă persoană din viaţa mea şi ar trebui să fii cea mai bună prietenă a mea şi ar trebui să fii persoana care mă iubeşte cel mai mult. Iar acum, tu nu eşti nimic din toate astea şi nu ştiu dacă vei fi vreodată...

Fericire.

Astăzi a fost o zi minunată. Am fost la Sinaia Forever, unde au cântat Andra, Bere Gratis şi Vama. Nu mă aşteptam să fie ATÂT de frumos! 
De Andra nici nu ştiam că o să fie acolo, dar nu m-a dezamăgit, are o voce foarte bună chiar daca ultimele melodii nu sunt atât de... interesante. La un concert Bere Gratis ştiu sigur că am mai fost, dar nu-mi amintesc când, unde sau cum a fost. Dar astăzi... astăzi a fost genial! Oamenii ăştia chiar ştiu să cânte şi apariţia Paulei Seling mi-a făcut toată seara! Femeia asta are o voce incredibilă, la un moment dat urca atât de mult cu vocea încât nu se mai auzeau sunetele în microfon! E incredibilă. 
Apoi, după îndelungi aştepări -a se citi că am murit de frig- apare şi Vama. La fel cum îi ştiam, la fel de nebuni, energici şi frumoşi. Abia aşteptam să-l văd pe basist!! :)) La concertul Vama am cântat 99% din versuri iar acum sunt răguşită. Am cântat din tot sufletul, cum s-ar zice, şi m-am bucurat de fiecare vers cântat de Chirilă, de fiecare solo (genial, cum altfel?) al chitaristului, de fiecare mişcare a basistului, şi de ceilalţi doi din spate pe care nu prea i-am văzut, dar i-am auzit! :D Am râs cu toţi obrajii când a căzut basistul pe scenă, am râs când Tudor a început să ne spună cum a apărut piesa ,,Perfect fără tine", cum că au facut cover de la Fuego, am râs când acelaşi nebun Chirilă a cântat această piesă în varianta populară, reggae şi punk. L-am aplaudat pe Chirilă când a declarat că, spre deosebire de alţii care scriu piese doar cu 4 cuvinte, mai sunt unii, adică ei, care se chinuie să găsească mai multe cuvinte. L-am aplaudat când ,,i-a reproşat" chitaristului că are prea multe butoane, şi, senin ca întotdeauna spune: ,,Noi de ce nu facem playback? Ce e aşa greu? Toată lumea face playback şi noi nu!". Iar apoi, a urmat cea mai amuzantă fază când le-a sărit discul, adica Chirilă în loc să continue melodia spunea în continuu ,,de dimineaţă...", ,,de dimineaţă" în timp ce băieţii de la instrumente făceau acelaşi lucru. Au fost multe momente amuzante, ce nu pot fi redate şi chiar sper să apară pe youtube să le pot revedea.
A fost un concert şi o zi minunată, chiar dacă a fost FOARTE frig, chiar dacă Chirilă nu s-a dezbrăcat (cum face întotdeauna) şi chiar dacă şi chiar dacă. 
Ps1.: Am prins cel mai bun loc care exista la acest concert. 
Ps2.: Cred că îmi plac basiştii pentru că şi cel de la Bere Gratis mi-a plăcut. :))
Ps3.: Mai vreau, mai vreau, mai vreau!!!

vineri, 20 septembrie 2013

Mulţumire.


Am ajuns într-un timp foarte scurt să fiu foarte mândră de toate reuşitele mele... Dacă prin aprilie mă gândeam cu groază că nu ştiu la ce facultate să merg, mai speram şi la note bune la bac, deşi nu prea învăţam nimic şi pe deasupra încercam să iau şi permisul de conducere... Iată că am ajuns acum în septembrie să îmi dau seama că mi-au ieşit toate, exact cum trebuia şi poate exact când trebuia... 
Am început să mă regăsesc pe mine... în mine. Mă pierdusem, ştiam asta, dar mi-era greu să îmi imaginez că aş putea reuşi să mă regăsesc... Am reuşit. Nu ştiu cum am făcut-o, nu ştiu dacă o voi putea face până la capăt, dar ce contează aceste planuri? Ce contează dacă voi reuşi să merg până la capăt? Şi până la urmă care e capătul? Capătul e cel pe care ni-l impunem noi? Capătul e cel care ne este predestinat dinainte (şi oare există aşa ceva?)? 
Atâtea întrebări la care nu vreau şi nu mă interesează răspunsul...
Wow, ce am ajuns să zic... am ajuns să spun că nu mă interesează... incredibil!
Da, nu mă interesează să ştiu cum, când şi dacă voi reuşi. Cel mai important în acest moment e că am reuşit în acest an cât n-am reuşit în toţi anii trecuţi la un loc... Cel mai important în acest moment e că sunt mulţumită de mine şi fericită. 

Planurile şi visele vor exista la nesfârşit. Reuşitele şi nereuşitele vor merge mână în mână la nesfârşit. Dar cred că cel mai important e să te bucuri de reuşite şi să treci cât mai repede peste nereuşite. Şi e atât de bine când reuşitele sunt mai multe... !

joi, 19 septembrie 2013

Fragmente...

,,Oare câte sinucideri privesc norii acum? Câţi oameni, pe câte blocuri, schele sau poduri aşteaptă să sară şi privesc cerul? Câţi oameni de pe pământ fac aceleaşi lucruri deodată? (...) Oare jumătatea mea, femeia pe care nu am cunoscut-o niciodată, se pregăteşte să sară odată cu mine? Ne vom regreta unul pe altul în cădere?"

Tudor Chirilă - Exerciţii de echilibru 

marți, 17 septembrie 2013

Liceu.


Nu-mi vine să cred când mă gândesc că acum un an începeam clasa a XII-a. A trecut atât de repede acest an şi în acelaşi timp a fost atât de plin...
A trecut atât de repede şi totuşi s-au schimbat atâtea lucruri în acest an...
Cred că ăsta e cuvântul care reprezintă cel mai mult cei 4 ani de liceu: SCHIMBARE. Sunt ultimii ani în care copilăreşti, sunt ultimii ani în care trăieşti iresponsabil şi parţial fără griji...
Am fost astăzi la deschiderea noului an să vedem bobocii, diriga ne-a pus pe fiecare (noi ăştia mari) să le zicem ceva bobocilor. N-am ştiut ce să le zic. Ar fi atât de multe de zis şi oricum fără rost. Degeaba le zici să înveţe, că tot va învăţa fiecare cât vrea (sau cât îi trebuie să treacă), degeaba le zici cât de important e să comunice unii cu alţii, că tot vor sta grupaţi şi poate că unii nu-şi vor găsi locul în nici un grup. Degeaba le zici să se distreze, fiecare o va face în felul lui şi în funcţie de conjunctura în care ajunge şi cu siguranţă degeaba îi vei spune cât de importantă este, pentru propria persoană, să se implice în multe activităţi extra şcolare. 
Eu n-am făcut nimic din toate astea deşi sunt sigură (dar nu îmi amintesc) că şi nouă ne-au zis cei mai mari ce să facem. Eu nu am învăţat destul, nu m-am distrat destul, nu am comunicat destul şi nu m-am implicat în destule proiecte. Dar cu toate acestea am supravieţuit (cu bine! = nota de la bac) celor 4 ani de liceu. 
Nu aş putea spune că nu regret nimic, dar nici că regret ceva. Îmi pare puţin rău că n-am învăţat mai mult la fzică pentru că, chiar dacă sună ciudat, mie îmi place fizica... 
Şi da, nu am ştiut ce să le spun bobocilor... Să le spun că timpul o să treacă ca o frunză într-o vijelie? Să le spun că sunt poate ultimii ani în care îşi conturează caracterul? Să le spun cât de important e să fie ei înşişi? Ce să le spun? Teoria o ştie toată lumea... dar practica... ne omoară.
Deşi postarea asta trece încet încet în ceva foarte deprimant, nu o las să ajungă chiar acolo. Sincer? Aş repeta liceul oricând. Dar cu siguranţă aş face-o de fiecare dată altfel! 
Şi acum, aşteptăm să mai treacă câteva zile să fim şi noi boboci la facultate. Îmi sună ciudat să am din nou acest statut, dar trebuie să mă adaptez. :)

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Maia.



Astăzi este o zi importantă, Maia face 3 ani. Pentru mine e cel mai frumos câine din lume... Mă gândesc de mult la această zi şi la faptul că mi-aş dori să îmi pot aduna toate gândurile şi să scriu ceva frumos. 
Eu sunt cea mai importantă fiinţă din viaţa ei şi îmi demonstrează asta de fiecare dată când lipsesc de acasă, fie pentru câteva zile, fie pentru câteva minute. Mă primeşte mereu cu aceeaşi bucurie în ochi şi îmi transmite toată fericirea ei. Acum Maia face parte din mine şi de fiecare dată când nu suntem împreună pentru câteva zile simt casa goală dacă e ea plecată sau mă gândesc mereu oare unde doarme, dacă a mâncat... cand sunt eu plecată. 
Ştiu că am greşit mult faţă de ea şi că merită mult mai multă atenţie din partea mea, ştiu că sunt multe lucruri pe care aş putea să le fac pentru ea şi nu le fac, dar cu toate astea mă iubeşte şi îmi demonstreză asta în fiecare zi. Devotamentul ei mă lasă uneori fără cuvinte şi mă gândesc că eu, ca şi om, poate greşesc faţă de ea când nu am atâta grijă...


Dar o iubesc. E primul animal de care m-am ataşat atât de mult, nu am mai iubit niciunul înainte atât de mult. Mă gândesc cu groază că anii trec, iar ea... ea nu va fi aici pentru totdeauna. Mă gândesc des la asta şi de fiecare dată când mă gândesc încerc să petrec cât mai mult timp alături de ea, să o ţin în braţe şi să mă joc cu ea. Viaţa e atât de scurtă, timpul este atât de puţin... şi un mic căţeluş îmi poate face ziua mai fericită.
Chiar acum în timp ce scriu, ea doarme la mine în braţe... o iubesc atât de mult.
Îmi amintesc când era mică şi dormea la picioarele mele şi în fiecare seară o luam şi o puneam pe pernă lângă capul meu, iar ea stătea, chiar dacă nu îi plăcea, iar când simţea că adorm, se ridica şi se ducea la picioare. Acum vine singură şi se înghesuie lângă capul meu, pe pernă... Acum doar dacă o privesc mai insistent îşi dă seama ce vreau de la ea. Acum, un simplu ,,hai!" o face să sară din orice somn adânc şi să mă urmeze. Acum, un simplu ,,stai!" o face statuie.
Aş vrea să nu plece niciodată din lumea asta... Aş vrea să fie pentru totdeauna Maia mea. Aş vrea ca măcar timpul să curgă mai încet, iar anii pe care îi mai avem de trăit împreună să fie cei mai frumoşi ani. 
O iubesc pe Maia! 

vineri, 13 septembrie 2013

Regrete?

Mi-am dat seama, odată cu aceste schimbări care mi se întâmplă că, încet încet, ajung să am anumite regrete  şi cred că acesta va fi singurul meu regret, că nu am făcut aceste schimbări mai devreme şi că nu am acţionat (cum trebuia!) mai devreme...
Prin urmare, cu părere de rău, nu mai pot spune că nu am niciun regret, dar pot spune aşa:  


duminică, 8 septembrie 2013

De ce?



Aş avea atâtea să vă reproşez. 
Da.
Vouă, celor ce mă minţiţi zilnic fără să aveţi motive să faceţi asta...
Am trăit ieri un moment în care pur şi simplu nu am ştiut cum să reacţionez, deşi am o mare putere de stăpânire în momente critice. M-am trezit într-o discuţie care, chiar dacă nu se referea la mine, mă implica şi pe mine total, iar eu... eu habar nu aveam despre ce se discută. 
Aş avea atâtea să vă reproşez.
Eu urăsc să mi se ascundă adevărul, dar de unde să ştie asta familia mea? Ce nevoie au ei să mă cunoască???...
Chiar ei îmi ascund adevărul fără să aibă nici un motiv să facă asta. Nu înţeleg de ce şi sincer! nu voi înţelege niciodată. 
Mi-am dorit de atâtea ori să îl cunosc. Mi-am dorit de atâtea ori să pot să am o discuţie cu el, să pot să îl întreb... Iar ei, restul, îmi închid orice şansă de a face asta prin simplul lor comportament...
Nu înţeleg şi nu voi înţelege niciodată de ce... Poate singura explicaţie pe care o pot găsi e că... nu toată lumea ştie ce înseamnă cuvântul comunicare.
Sincer? Nu mai am ce să comentez şi cred că e un lucru totuşi prea personal ca să îl public aici. Deci nu încerca să înţelegi ceva... 
Eu sincer nu înţeleg nimic din ce se întâmplă. 
Dar totul îmi merge bine, cu bune şi cu rele, totul merge bine...
Aş avea atâtea să le reproşez şi totuşi nu o fac, pentru că m-au învăţat să tac mai de mult, iar eu... eu nu mai ştiu să le vorbesc... Şi să nu credeţi că nu am încercat să fac asta pentru că am încercat, dar degeaba.
Să avem o noapte bună.

vineri, 6 septembrie 2013

O clipă..



O singură clipă ne poate schimba viaţa. 
Un moment de neatenţie când conduci şi poţi să nu mai exişti. Oare ne gândim la asta când conducem? Ne gândim că într-o singură clipă în care ochii ni s-au închis, putem să nu mai fim? Şi toate planurile şi toate visele... cui vor rămâne? Ce se va alege de ele? Cine le va mai duce la bun sfârşit?
O singură clipă ne poate schimba viaţa.
Un singur moment e de-ajuns să te îndrăgosteşti. Tu de el şi el de tine. Un singur moment şi viaţa întreagă ţi se poate schimba datorită iubirii. Oare ne gândim la asta când mergem pe strada sau la un eveniment? Ne gândim că un singur moment în care te uiţi în ochii cuiva îţi poate schimba viaţa pentru totdeauna? 
O singură clipă ne poate schimba viaţa.
... Şi cât de puţin preţuim, noi, oamenii, clipele...
Clipele ce sunt atât de importante uneori şi totodată nesemnificative când trec fără să schimbe nimic vizibil în noi. De schimbat ne schimbă fiecare clipă, dar deseori schimbările nu se pot observa pe moment. Dar există acele clipe în care, vrei sau nu, viaţa ţi se schimbă total şi poate chiar şi tu te schimbi iremediabil.
Ne gândim noi vreodată la clipele acestea? Ne gândim la câte clipe frumoase sau urâte au trecut prin noi? Vreau să cred că oamenii gândesc, gândesc foarte mult (bineînţeles că nu e o generalitate, doar îmi doresc să cred asta, şi o şi fac!), dar cred totodată că, deşi gândim foarte mult, nu ne gândim de multe ori la lucrurile cele mai importate. Nu reuşim niciodată să cuprindem toate aspectele vieţii în acelaşi timp, iar clipele... clipele trec atât de repede încât nici nu ai timp să te gândeşti la ele...
O singură clipă ne poate schimba viaţa...

marți, 3 septembrie 2013

Într-o zi.



Mă gândesc acum că am fost supărată de atâtea ori în ultimul timp... și mereu trebuia să vorbesc cu cineva, să stresez pe cineva cu toate gândurile mele negre. Ei nu îmi spuneau nimic ca să mă ajute și orice îmi spuneau găseam ceva cu care să neg. Orice om supărat nu va vrea să îi fie mai bine prin simplul fapt că el nu se simte bine și nimeni și nimic nu îi poate schimba starea, poate doar motivul pentru care e supărat, iar asta, de cele mai multe ori, e imposibil să se schimbe. 
Mereu când eram supărată auzeam ,,O să fie bine!" iar eu eram sigură că nu va fi. Mi se pare atât de... fără rost să spui unui om supărat că... va fi bine, când el e sigur 100% că  nu va fi şi că nimic nu se va schimba indiferent de ce va face. Ajungem uneori în momente în care nimic nu este cum ne-am dori noi să fie, nimic nu funţionează cum trebuie... iar atunci, credem că totul se dărâmă şi ca viaţa noastră va fi mereu în acelaşi sens. 
Da, aşa am crezut şi eu de mii de ori. Da, îmi venea să le dau una în cap celor care îmi spuneau senini că... va fi bine! Iar eu ştiam că nu va fi. Eram sigură de asta, eram sigură că nimic din ceea ce mă supăra nu se va schimba. Mă enervau la culme ăştia fericiţi care îmi repetau cu disperare că o să fie bine, cum naiba să fie bine dacă tot ce e în jurul meu merge prost???
Acum am ajuns într-o perioadă în care, toate îmi merg relativ bine şi nu prea am de ce să mă plâng (ba am, dar nu o mai fac). Ce s-a schimbat? Poate că nimic. Poate că lucrurile merg la fel cum mergeau şi atunci... Tot ce s-a schimbat a fost mentalitatea mea. Şi ce bine ar mai fi să îmi rămână aşa!!! 
Deci da, am ajuns să vorbesc cu oameni trişti şi să le distrug motivele de supărare, să le arăt ca nu e aşa rău cum pare şi am ajuns să le spun că va fi bine. Ştiu că ei cred că nu va fi şi că... ,, uite-o şi pe asta, eu am o mie de necazuri şi vine ea să-mi spună că va fi bine. Nu va fi, cum să fie bine?!" 
Dar eu ştiu că va fi, dacă a fost bine pentru mine, înseamnă că viaţa oricui se poate schimba în mai bine. 
Trebuie doar să treaca un timp, să se întâmple un lucru bun, apoi încă unul şi apoi încă unul, iar într-un final ni se va părea că ne merge bine, chiar dacă încă vor fi lucruri care merg prost. 
Deci... O să fie bine! Să fim siguri de asta. 

luni, 2 septembrie 2013

Toamna.



A venit toamna. Toată lumea ştie şi toată lumea vorbeşte despre asta.
Nu ştiu dacă e la fel pentru toată lumea dar pentru mine toamna înseamnă un nou început. În fiecare an aşteptam să vină toamna ca să îmi pun în aplicare noile planuri. Am iubit mereu toamna pentru aceste noi începuturi pe care mi le-a oferit. Nu am urât toamna pentru toate planurile nereuşite, pentru că a fost mereu din vina mea. 
Toată vara mi-e dor de frig. Mi-e dor de degete reci si de hanorace şi pături pufoase. Odată cu septembrie, vine şi frigul. Vine frigul ce ne răceşte trăirile exterioare dar le amplifică pe cele interioare.
Toamna nu e anotimpul meu preferat, nu mi-ar fi plăcut să mă nasc toamna, cred că, aşa cum sunt acum, mă potrivesc perfect cu tot ce ţine de mine, inclusiv anotimpul naşterii. 
Mi-a plăcut toamna mereu. Are ceva aparte. Are acel... abia aştept să vină septembrie, pentru că da... mie nu îmi place vara şi punct. Toată vara îmi doresc să vină toamna şi odată cu asta încep să trăiesc. Încep să fac şi altceva în afară de nimic. 
Toamna aceasta am multe planuri, ca întotdeauna, dar de data asta sunt sigură că se vor întâmpla. Nu ştiu de ce sunt sigură, dar important este că sunt. Toamna aceasta, odată cu începerea facultăţii, toţi începem un nou capitol din viaţa noastră. Dar de data asta, pentru prima oară, ceva s-a schimbat. Poate eu m-am schimbat... Nu am nicio aşteptare de la acest capitol. Îl las doar să văd de ce e în stare. Îl las să-mi arate toate surprizele pe care le are de oferit şi îl las să facă ce vrea din mine. 
Nu promit nimic faţă de ceilalţi, îmi promit doar mie. Nu sper nimic de la ceilalţi, sper doar de la mine. Poate că asta s-a schimbat.