miercuri, 23 octombrie 2013

O zi. O seară...


Întârziasem dar totodată ajunsesem la timp. Sună ciudat, dar există o explicaţie pe care nu o să o dau acum deoarece nu are nicio legătură cu textul.
Am intrat în restaurant cu inima deschisă, cu tot sufletul deschis şi abia aşteptam să mi se umple de muzică, abia aşteptam să aud primele acorduri şi primele versuri... Am intrat şi am rămas pe tot parcusul serii eu, eu fără nicio mască, fără nicio reţinere şi fără niciun gând negativ. Am cunoscut oameni noi şi ştiam că o să-i cunosc dar asta nu m-a făcut să fiu deloc altfel. De fapt, cam la asta s-a rezumat ultima perioadă din viaţa mea, cunosc oameni noi şi încerc să fiu cât mai aproape de eu cea reală, chiar dacă ştiu că restul nu fac asta, chiar dacă ştiu că toţi sunt altfel când sunt ei înşişi, îmi asum această responsabilitate. Şi chiar nu mă interesează dacă o să rămân a nimănui, atâta timp cât nu mă pierd eu pe mine, nu are nicio importanţă.
M-am aşezat la masă şi ce a urmat a fost ceva memorabil. O seară liniştită, cu muzică bună şi un ceva ce ajunge până acolo, în fundul cel mai ascuns al sufletului.
După eveniment, nici cetatea nu m-a dezamăgit. Ne-a oferit o privelişte minunată şi câteva minute de ascultat Vama în maşină. 
Iar asta este o poveste reală ce face parte din una dintre acele zile frumoase din viaţa mea. 
Şi am fost fericită şi înainte să intru în restaurant. Tocmai scrisesem pe facebook: ,,M-am surprins mergând pe stradă cu ochii în gol și zâmbetul pe buze, iar asta... asta numesc eu clipe de fericire. " 
Deci cred că e de bine. Totul decurge bine. Muzica face asta. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :