marți, 25 noiembrie 2014

fără

A nu știu câta oară, despre el.
O să îi spun că am încetat să mai iubesc oamenii atunci când am realizat a infinita oară că nu primeam sentimente în schimb. Nu o să înțeleagă, nu o să mă înțeleagă. O să îi pară rău că nu m-a cunoscut mai devreme, mai devreme când l-aș fi iubit mai repede, mai mult, mai bine. O să îi pară rău și o să îi ia timp să înțeleagă de ce, de ce fac așa. Îi dau voie să dea vina pe toți care au fost în viața mea înaintea lui.
O să îl privesc ciudat când mă va privi normal, o să îl privesc înțepător când mă va privi și voi vedea acolo sentimente.
Mint.
Nu o să fac nimic din toate astea. Sunt o nebună care vrea o lună pătrată, ce poți să mai vrei de la mine?!

marți, 21 octombrie 2014

Monolog.

Sunt ciudată. Știam asta deja. 
Mi-e frică să nu fie prea târziu, când va fi. 
În același timp nu fac nimic ACUM, ca să nu fie prea târziu atunci. 
De ce?
De ce nu fac nimic?
Pentru prezent mi-e teamă de cum o să evolueze lucrurile, iar pentru viitor mi-e teamă să nu fie prea târziu ca să mai poate ceva evolua cumva.
Sunt ciudată, dar da, știam asta de dinainte să mă gândesc la lucrurile de mai sus și de mai jos.
Cum?
Cum poate unui om normal să îi fie frică să nu fie prea târziu, dar totodată să nu acționeze acum?
Ok, și dacă acționez, CE și CUM să fac? 
Nu-mi amintesc să mai fi trecut vreodată prin asta, poveștile sunt unice și singulare. Nu se repetă, nu poți face bine a doua oară, pentru că nu va exista niciodată o a doua oară fix la fel ca prima! 
Mă înnebunesc toate gândurile astea și toate reținerile pe care le am în a acționa și a obține ceea ce îmi doresc. Dar stai, acum știu. 
Normal că nu acționez. Am uitat. Sunt persoana aia care trebuie să obțină tot ceea ce își propune, cred că mintea mea are impresia că dacă nu acționează să obțină acel lucru (pe care crede că îl va pierde) e ca și cum nu și-ar fi propus să obțină acel ceva. 
E atât de complicat. Și de neînțeles. Și de nerezolvat. Și de ciudat. Și de neînțeles. Momentan.


sâmbătă, 4 octombrie 2014

Dimineți

După ce am scris ultima postare, mi-am promis să nu mai scriu. 
Cel puțin o perioadă. 
Eram sigură că dacă scriam, scriam despre el și... nu vroiam să îl iubesc aici.

Au trecut aproape 2 luni (bune, ce-i drept) și, încă am multe dimineți sau nopții târzii când îmi vine să scriu, dar las asta pentru alte locuri...

miercuri, 13 august 2014

Nu te-am iubit niciodată aici.

Nu te-am iubit niciodată pe blogul acesta. 
Mă-ntreb de ce, dar aproape ca-ntotdeauna, răspunsul e... tot la mine. 
Nu te-am iubit aici poate pentru ca nu știu dacă te iubesc în vreun loc. 
Nu te-am iubit aici poate pentru că te-am iubit mai mult decât un blog, niște cuvinte, niște rânduri. 
Nu te-am iubit aici pentru că am vrut ceva mai mult de atât, poate. 
Nu te-am iubit aici și nici nu vreau să o fac, încă. 
Poate nu o să o fac niciodată sau poate o să o fac chiar mâine. 
Nu te-am iubit niciodată aici poate pentru că am vrut să fii în altă parte, în alte părți, nu aici. 
N-am vrut să te fac să fii niște cuvinte, n-am vrut să te fac să trăiești printre virgule, puncte și cratime. 
Și diacritice. 
Nu te-am iubit aici pentru că nu am vrut niciodată să fii o singură melodie, un singur cuvânt, o frază, un text.
 Ești mai mult de atât. 


Mi-e frică să spun asta, dar ești un echilibru.
Și care a fost a doua mea postare pe acest blog? Da, vorbeam de echilibru (și nu m-am uitat în arhive ca să îmi amintesc asta!). Da, era iunie 2011. Echilibrul este unul din... obiectivele mele în viață. Unul din lucrurile esențiale după care încerc să mă axez în evoluție, în trăire, în clipe, în luni, ani.

Iar tu ești un echilibru. 
Ești o combinație perfectă între toate lucrurile care există.

Cum vine asta? 
Cum se întâmplă asta? 
Cum facem cu asta? 
Am tendința să spun că-i complicat. Dar nu e. Niciodată nu trebuie să fie. E cum vrem noi să fie. 


Nu te-am iubit niciodată aici pentru că nu ai fost niciodată la fel cu cei pe care i-am iubit aici.
Ei nu au fost niciodată un echilibru. Au fost așa sau invers, niciodată între. 
Nu te-am iubit niciodată aici și nu știu, încă, dacă o să te iubesc vreodată aici.



duminică, 10 august 2014

Vreau să văd o cascadă. Mare.

Vreau să văd o cascadă. 
Mare. 
Să fie mare și să fie cascadă. 
Ce-ar fi să fie o cascadă cu susul în jos? 
Da, adică să curgă invers. 
Hmm, nu. Ar fi un peisaj dubios și chiar stricat. 
Dar vreau să văd o cascadă.
Unde văd o cascadă? 
Să fie una mare și să curgă invers doar în imaginația mea. 
Vreau să văd o cascadă.
Să fie mare. 
O cascadă mare.

sâmbătă, 5 iulie 2014

Dreams.

Și nu pot să nu recunosc, m-am bucurat de fiecare dată când am reușit să las ceva ce îmi făcea rău în urmă. Mă uit la poze din viața mea și îmi dau seama câte s-au schimbat, cât eu m-am schimbat... Dar nu regret nimic. Am lăsat mereu în urmă colegi, situații, prieteni și nu mi-a fost niciodată ușor, dar dacă stau acum să mă gândesc, nu aș fi evoluat niciodată atât de mult dacă nu i-aș fi lăsat în urmă. I-am luat cu mine doar pe cei care vroiau să evolueze și ei. I-am luat cu mine și îi voi ține cu mine atâta timp cât vom fi pe aceeași lungime de undă.
Nu aș fi evoluat niciodată dacă, după clasele 1-4 aș fi rămas la țară.
Nu aș fi evoluat niciodată dacă, după clasele 5-8 aș fi rămas în Suceava, în mentalitatea în care trăiam, în viața pe care o trăiam. Nu ar fi fost niciodată atât de bine ca acum dacă nu am fi plecat de acolo.
Și nu aș fi evoluat niciodată dacă nu aș fi vrut asta, dacă nu aș fi încercat, căutat, făcut.
Tot ce trebuie să fac acum este să continui.
Da, visele pot deveni realitate. Dar nimeni nu poate ajuta la asta dacă tu nu știi care e visul tău.
O bună perioadă de timp nici eu nu știam ce vreau de la mine, de la societate, de la viață. Poate nu voi ști niciodată asta, dar mereu am o idee despre ce îmi doresc. Iar când reușesc să îmi conturez un vis, sunt sigură că va deveni realitate.
Astăzi mă duc la concert la 30 seconds to mars. Este un vis care astăzi va deveni realitate. E unul dintre visele care se îndeplinesc azi.
Îmi iubesc viața din ce în ce mai mult, chiar dacă unele (foarte multe) întrebări nu au și poate nu vor avea răspuns niciodată.

marți, 24 iunie 2014

Doruri.

M-a întrebat cât de mult iubesc marea.
Nu știu, i-am spus.
Și m-am gândit de atâtea ori cum merg să o revăd, cum merg să o ating a nu știu câta oară... M-am gândit de atâtea ori la răsăriturile pe plajă, la zilele însorite și la căldura nisipului. M-am gândit cum merg cu mașina spre mare și cum, apropiindu-mă, văd cerul și marea cum se contopesc la orizont.
Și visez la ziua când voi revedea asta. Visez la ziua când mă voi întoarce în acele locuri și îmi voi regăsi gânduri și trăiri pierdute prin nisipuri, valuri, gălăgie și liniște.
Va veni și acea zi.
Și încep să trăiesc o viață în care nu mai am timp să fac tot ce iubesc, pentru că iubesc prea multe lucruri. Și încep să simt timpul cum se scurge din ce în ce mai repede și stau deseori să mă gândesc dacă voi apuca să fac în viața asta tot ce îmi doresc, ținând cont că de la an la an amân lucruri și evenimente pentru simplul motiv că nu mai am timp să le fac. Și nu știu dacă îmi place treaba asta.
Va veni ziua când voi fi acolo, ziua când voi revedea soarele cum iese din mare, ziua când voi sta pur și simplu și voi asculta marea.

luni, 23 iunie 2014

Sesiune.

Ar trebui să-mi iau capul în mâini și să îl arunc de toți pereții. Și inima la fel. Dar mai ales capul.
E atât de prost și de leneș și de ... uff. Nu mă ascultă deloc. Nu face ce trebuie.
E sesiune și nu înțelege asta.
Iar eu nu înțeleg de ce nu înțelege că sesiunea-i sesiune și punct.
Trag de el să mai scrie ceva, să mai învețe ceva și... nimic.
Îmi iau capul în mâini și-l arunc de toți pereții, de toate formulele, de toate teoremele și demonstrațiile lor, de toate gândurile și de toate visele, de toți norii și de toate stelele. Da, mai ales de stele trebuie să îl arunc. Mai ales.

vineri, 20 iunie 2014

Așa, de noapte bună.

O fotografie spune, de multe ori, mai multe decât ar putea-o spune cuvintele. Iar noi, oamenii, sub această premisă, uităm să mai vorbim, nu-i așa? Ne e mai ușor să ne trimitem poze pe Facebook care să spună în locul nostru: ,,Mă gândesc la tine!" sau ,,Iartă-mă!" sau ,,Mi-e dor de tine!". E mai uşor să îi trimiţi o melodie în loc să-i spui verde în faţă că tu chiar ţii la ea. Sau poate la el.
Ne bazăm pe faptul că ceilalți înțeleg ce vrem noi să spunem, fără ca măcar să spunem ceva sau să facem ceva. Și ne bazăm că ceilalți înțeleg exact ce vrem noi să înțeleagă. Dar nu e așa. Aproape niciodată nu se întâmplă așa. De ce ne e frică? De ce nu abuzăm de atâtea și atâtea cuvinte existente să ne exprimăm așa cum trebuie?
De ce nu mai avem curajul să spunem ce simțim? De ce nu avem curajul să vorbim cu noi înșine și să ne ascultăm gândurile și... sentimentele.
Atâtea melodii, fotografii, texte, fragmente, cărți... toate, dar absolut toate vorbesc despre sentimente. Despre iubire și derivatele (matematica!!!) ei. Dar noi, noi oamenii, mai vorbim despre asta? Mai avem  noi curajul să vorbim despre asta? Să simțim asta?
Habar n-am dar totuși sper că da. Sper că oamenii încă mai au curaj și sper că oamenii nu au uitat să lupte pentru ceea ce își doresc cu adevărat.

luni, 16 iunie 2014

Plouă.

De obicei nu îmi place ploaia în mod special.
Nu îmi place dacă mă prinde în plină stradă, nu îmi place dacă e frig, nu îmi place dacă trebuie să plec pe jos de acasă când plouă... dar azi...
Azi iubesc ploaia. O iubesc și mi-aș dori să nu se termine prea repede. Îmi doresc să plouă toată ziua și toată noaptea, cel puțin.
Mă uit pe geam și văd milioanele de picături cum cad, ascult liniștea și parcă toate gândurile mele încep să devină logice.
Așteptam ploaia asta, o așteptam de câteva zile și nici nu speram să vină atât de repede. Așteptam să vină ploaia ca să o iubesc, să o privesc, să o ascult.
Și tot ce mai rămâne acum de făcut este să nu se termine prea repede... Să nu-mi ia visele, gândurile...

duminică, 1 iunie 2014

Ceva.

Nu-mi plac momentele când trebuie să am discuţii serioase cu inima mea şi să-i spun să înceteze.
Nu nu nu!
Nu-mi plac deloc momentele acestea.
Inima mea o ia razna, pe zi ce trece tot mai mult, iar eu habar nu am ce să-i fac să se potolească.

sâmbătă, 31 mai 2014

Oameni.

Pe zi ce trece, îmi dau seama tot mai mult, că una din necesităţile mele pentru supravieţuire sunt oamenii. Da. Nu cred că aş putea trăi fără oameni.

Mă surprind deseori căutând oameni cu care să mai vorbesc, cu care să mai schimb câteva replici, caut oameni cu care am vorbit poate acum 10 minute, cu care n-am vorbit de 2 săptămâni sau oameni cu care nu am vorbit niciodată. Îi caut şi încep discuţii. Despre orice. Nu contează despre ce. Tot ce simt că trebuie să conteze este faptul că aceşti oameni există.
Şi sunt momente când ai da orice ca să poţi vorbi cu cineva despre ce ţi s-a întâmplat sau ce mare reuşită ai trăit. Şi pentru aceste lucruri, cauţi niște oameni mai speciali, mai apropiaţi, şi dacă în "lista" aia de oameni îi găseşti pe aceştia, atunci te poţi numi un om fericit. Eu așa mă numesc.
Iubesc oamenii şi tot ce ţine de a îi cunoaşte, datorită oamenilor se întâmplă toate lucrurile în jur şi oamenii, general vorbind, sunt cei care te fac să îţi dai seama cine eşti, ce vrei, ce îţi place şi ce nu.
Oamenii, da, îi iubesc în marea majoritate a lor.
Pentru că toţi suntem diferiţi, dar totodată toţi avem ceva în comun cu altcineva.

O seară faină!

joi, 29 mai 2014

Azi.

Câteodată mi-e greu să-mi privesc blogul şi postările.
Pentru că ştiu că în spatele fiecărui cuvânt, stau multe alte fraze, gânduri, simţiri... Ştiu că în spatele fiecărei postări e o poveste şi ştiu că, deseori, mi-aş dori să scriu mai multe lucruri decât o fac...
Mi-e greu să privesc ceva care, pe zi ce trece, simt că se îndepărtează de mine, parcă nu mai simt că face parte din mine, câteodată, ci că doar a făcut. Şi mai sunt multe lucruri aici care mă reprezintă, dar atâta timp cât nu pot fi liberă să-mi scriu orice gând, parcă nu-mi mai e așa apropiat...
Depinde de zile... sunt zile şi zile. Acum e una în care aş vrea să-mi scriu toate gândurile dar nu pot, pentru că, deh, e un loc public.

marți, 27 mai 2014

Mi-e frică.

// una din postările scrise de mult timp şi nepublicate


Mi-e frică.
Mi-e frică de mine şi de ceea ce aş putea să devin.
Mi-e frică de mine şi de ceea ce aş putea să devin din cauza unei singure clipe.
Mi-e frică de alegerea pe care ar trebui să o fac.
Mi-e frică pentru că trebuie să iau o decizie dacă se va întâmpla...
Şi cât de uşor se poate schimba viaţa. O singură clipă şi totul...se duce.
Mi-e atât de frică de mine. 
Mi-e frică de ceilalţi şi de cum mă vor fi privit.
Mi-e frică, pentru întâia oară, de judecata lor. Pentru că oamenii judecă. Asta ştiu să facă.
Mi-e frică pentru că ar putea fi prima mea greşeală majoră din această viaţă.
Mi-e frică de orice decizie aş putea lua. Niciuna nu îmi place...
Îmi va fi frică.
Îmi e frică în fiecare secundă a zilei de ACEA zi în care va trebui să aflu cum va decurge viaţa mea în continuare.
Mi-e frică să aflu... mi-e frică de ziua în care voi afla. Şi ştiu că dacă se va-ntâmpla ce nu îmi doresc să se întâmple, voi plânge. 
Voi plânge mult.
Deci trebuie să fiu singură acasă ca să pot plânge.
Voi plânge şi voi regreta.
Regret deja, indiferent de rezultat. 
Regret că nu m-am gândit. Ba m-am gândit. Regret că nu am vorbit. Da, n-am vorbit...
Mi-e frică de ce s-ar putea întâmpla.
Mi-e frică de mine şi de ceea ce aş putea să devin.
Mi-e frică de mine.
Mi-e frică în fiecare seară, în fiecare dimineaţă, la fiecare prânz şi la fiecare pas.
Mi-e frică de tot acest timp în care voi adopta o atitudine ok când, de fapt, în mine se dă o luptă imensă împotriva greşelii, împotriva unui posibil adevăr pe care nu mi-l doresc, o luptă dintre mine şi mine...
Mi-e frică de zâmbetul sec şi incomplet pe care îl afişez.
Mi-e frică de momentele când cad pe gânduri în locuri publice şi de faptul că există posibilitatea ca cineva să mă întrebe ce am păţit şi... să nu îi pot spune, să nu vreau să îi spun.
Mi-e frică de ce aş putea deveni.
Mi-e frică să mă gândesc la ce ar spune el.
Mi-e frică să mă gândesc la faptul în sine, la mine, la viitor, la noi toţi.
Încerc să n-o fac. Mi-e frică.
Mi-e frică de mine şi de ce aş putea să devin.
Mi-e frică.

 

Dacă ai şti.

// una din postările alea scrise de mult timp dar nepostate... :)


Dac-ai şti... Dacă ai şti tu cât de mult te-aş putea iubi...
M-aş gândi la tine în fiecare secundă din zi şi din noapte. Ţi-aş scrie des, doar ca să mă asigur că nu vei uita cât de mult te iubesc. 
Te-aş ţine în braţe şi aş simţi că am în mâini întregul univers. Mi-aş trece mâinile prin parul tău şi te-aş pune pe primul loc în viaţa mea. 
Dacă ai şti cât de mult aş putea să te iubesc... Aş iubi fiecare calitate pe care o ai, fiecare defect pe care nu ştii cum să îl ascunzi şi fiecare lucru pe care îl faci.
Te-aş iubi şi te-aş susţine în tot ceea ce faci. 
O să te privesc de fiecare dată ca şi cum ar fi ultima oară când te văd. 
O să te conving să trăim fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima.
O să te consider minunea vieţii mele.
O să lenevim din când în când uitându-ne la filme toată ziua.
O să plecăm de nebuni în lume şi o să marcăm locuri necunoscute ca fiind ale noastre.
O să ne creem mii de amintiri împreună şi o să facem ca lumea să nu mai pară atât de mare. 
O să ne urcăm în primul tren care vine în gară şi nu ne va păsa unde ajungem.
Sunt clişee. Poate tot ce spun sunt doar foarte multe clişee, dar chiar aş face asta. 
Dacă ai şti tu cât de mult te-aş putea iubi...

Azi.

Şi te-ai gândit vreodată că, într-o bună zi, ai putea fi cea mai importantă persoană pentru cineva?
Te-ai gândit vreodată că TU ai putea fi totul, într-o zi, pentru cineva?
Gândeşte-te la asta.
Fii cea mai bună persoană pe care o cunoști. Devino acea persoană.
Fii cum vrei tu să fii, dar gândeşte-te că într-o zi vei fi cea mai importantă persoană din viaţa cuiva.
Poţi salva vieţi fără să ştii, dar poţi opri vieţi fără să ştii.
 
Azi nu mai simt nimic. Nici măcar pe mine. Ascult o melodie pe repeat de ore întregi şi nu mă mai satur. Mă pierd printre gânduri şi amintiri şi vise. M-am regăsit de-atâtea ori în starea asta şi parcă uneori nici nu vreau să ies. E o stare care durează câteva zile şi e ca şi cum aş fi în altă lume, unde nimic nu contează şi nimic nu e important.
Azi nu mai simt nimic. Sau cel puţin asta încerc să cred. Nu ştiu care-i adevărul şi nu ştiu dacă aş vrea cumva să îl aflu.
Azi nu mai simt nimic, dar totuși... totuși visele există, ele nu mor. Visele nu-mi mor niciodată şi cred că ăsta e lucrul care mă face mereu să continui să lupt pentru ele şi să îmi depășesc limitele.
Azi nu mai simt nimic, pentru că m-am îndrăgostit pentru a nu ştiu câta oară de vocea asta, dar pentru întâia oară de melodia asta.
 

duminică, 11 mai 2014

BEST people.

Şi uneori cunoşti oamenii un pic mai mult şi îţi dai seama că, împreună cu câţiva dintre ei, ai putea crea orice.
 Ai putea face orice. 
Pentru simplul fapt că vă înţelegeţi. 
Că îi înţelegi.
Şi îi vezi, într-o mulţime mare de oameni, îi vezi doar pe ACEIA!
Şi speri să fie aceia oamenii cu care trebuie să lucrezi.
Şi lupţi pentru asta.
Şi rezultatele le vom afla curând, destul de curând tot suspansul va dispărea.


Board XVII, I'm coming.

sâmbătă, 26 aprilie 2014

... de după.

Să-ţi împărtăşeşti sentimentele, mai ales ca şi fată, poate fi un lucru foarte greu. 
Multe nici nu fac asta. 
Pentru că sunt fete. 
Mult timp nici eu nu am făcut asta. 
Pentru că sunt fată. 
Dar de data asta am făcut-o pentru că... poate pentru că de data asta cred cel mai mult în ceea ce spun. Poate pentru că de data asta nu vreau să mă mai gândesc la cum ar fi fost dacă i-aş fi spus, nu vreau să mă mai gândesc la cum ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat. De data asta, doar las lucrurile să se întâmple. Nu ştiu ce va fi, nu ştiu ce se va întâmpla, dar de multe ori e mai frumos drumul decât destinaţia. 

Dubioşenie.

S-ar putea să te îndrăgosteşti. 
Nu-ţi fie teamă de asta, nu-ţi fie teamă de ce s-ar putea întâmpla, de consecinţe, de ideea în sine. 
Lasă-te să fii liber. 
Fii liber. 
Sunt unii oameni pe care îi întâlneşti rar, dar simţi că îi cunoşti de o viaţă. Am stat până târziu azi. Am stat până târziu, dar a meritat. A meritat pentru că am ajuns acasă pe gratis şi fără prea mult efort. Mulţumesc. Dar... nu doar atât.
Vorbeam mai de mult într-o postare despre acele începuturi de. Ştiţi voi ce. Acele începuturi care există de atâtea ori, care există către atâtea persoane, dar doar unele, doar foarte puţine într-o viaţă trec de stadiul de început. E un început acum. Dar nu e de acum. E de prima dată când l-am întâlnit. Cred că în mai 2013. Da, sigur în mai 2013. A făcut una din pozele mele preferate. Asta:

A fost prima dată când l-am întâlnit şi îmi amintesc perfect. Poate sunt nebună, o dar stai, sigur sunt nebună, îmi amintesc prea multe detalii din acea zi. Avea o geacă de piele :)) şi un aparat foto în mână. Şi un suflet mare. Aşa am simţit. Aşa am considerat. 
L-am găsit pe facebook, nu prea am vorbit. 
M-am gândit multe zile, de multe ori la el. O lungă perioadă de timp, după mai 2013, nici nu l-am mai întâlnit. Deşi îmi doream. 
Printr-un noroc chior, la o nocturnă diiiiin decembrie, stăteam eu liniştită şiiii cine apare? Mdaaa, am rămas un pic aşa tablou şi mi-am dat seama apoi că începutul ăla încă există, nu a murit, încă e acolo mic şi speriat. Am încercat să nu îmi las sufletul liber să crească începutul, am încercat să îl controlez şi am reuşit. L-am revăzut şi la a doua nocturnă. Şi azi l-am văzut şi la a treia nocturnă. Am jucat Jungle Speed la fiecare dintre nocturne. A făcut poze şi a jucat Jungle Speed. Eu doar am jucat Jungle Speed. Nu îl cunosc aproape deloc. Dar eu aşa mă îndrăgostesc de oameni. Cea mai mare iubire a mea a fost faţă de un om pe care o lungă perioadă de timp ştiam doar cum îl cheamă. Dar l-am iubit aşa, pur şi simplu. Sunt o nebună. Mi-e frică să-i arăt acest text. Dar ce am de pierdut? 
Nimic. 
Ştiu că dacă o să citească asta, o să îmi eliberez oleacă sufletul, şi ori începutul o să moară, ori o să crească. Iar asta nu va depinde de mine. 
Încerc să nu-mi fie teamă de mine sau de ce gândesc, de ce simt. Încerc să-mi accept fiecare gând. 
Să nu te sperii. Te rog. Am omorât multe astfel de începuturi, îl pot omorî şi pe acesta. Vreau doar să ştii. Atât. 

Şi am numit textul aşa pentru că nu-mi vine să cred că l-am scris şi că tu o să îl citeşti. :)) 

joi, 24 aprilie 2014

Something.

O să îmi schimb viaţa.
Am făcut de multe ori asta, dar niciodată nu am ştiut cum să fac asta, nu am ştiut dacă pot să fac asta, nu am ştiut că vreau neapărat să fac asta.
Acum vreau să fac asta, acum ştiu, mai presus de toate, cum să fac asta!
Nu ştiu cât va dura şi nu ştiu nici cât de mult va funcţiona, dar ştiu că pot face asta. Ştiu că îmi pot schimba viaţa exact aşa cum vreau eu.
O să îmi schimb viaţa nu pentru că mi-a propus cineva asta, nu pentru că celorlalţi nu le convine cum sunt eu, ci pentru că mie nu îmi mai convine cum sunt. Eu trebuie să mă accept, iar atâta timp cât eu consider că pot mai mult, voi face mai mult.
M-am mai schimbat în trecut. O lungă perioadă de timp am fost perfectă pentru mine, nu consideram că mai am ceva important de schimbat la mine. Dar timpul trece, oamenii evoluează, şi mi-am dat seama că a venit momentul. A venit momentul să trag mai mult de mine, a venit momentul să fac mai mult pentru că limitele mele au fost depăşite şi astfel s-au îndepărtat. Trebuie să le ating din nou pentru ca ele să se îndepărteze şi mai mult. Pot mai mult. Trebuie să vreau şi mai mult.
Vreau să îmi doresc imposibilul.
Să îl ating.
Să îmi doresc alt imposibil.
Şi să continui tot aşa.
Imposibilul nu e chiar atât de imposibil, atâta timp cât ştii cum să îl percepi, atâta timp cât ştii pe ce parte să îl iei şi să îl atingi. Acum ştiu. Acum ştiu ce trebuie să fac. Şi nu îmi pasă dacă voi reuşi acum, peste o săptămână sau peste un an. Doar ştiu că voi reuşi. 

miercuri, 23 aprilie 2014

fără titlu, a nu ştiu câta oară.

Şi mă repet. Şi nu îmi pasă de asta.

Suntem oameni singuri. În definitiv, oricâţi prieteni am avea şi oricâţi oameni am cunoaşte, suntem singuri.
N-o să vină nimeni să te-ntrebe ce ai păţit şi mai mult decât atât să te mai şi ajute. Nimeni. Nu o să vină nimeni. Mai mult, nici măcar nu o să observe nimeni că tu nu mai exişti, că în esenţă persoana ta e moartă, pentru că te duci şi faci şi râzi şi activezi dar nu observă nimeni dincolo de toate astea. Nu observă nimeni cât de decăcat e situaţia ta. Şi nici tu nu observi situaţiile altora pentru că mulţi sunt prea închişi ca să îţi povestească sau să ceară ajutor. Sau poate ei nu sunt aşa şi pur şi simplu se descurcă singuri. Eu nu pot. Orice problemă am trebuie să o spun cuiva, trebuie să ştiu că cineva mă ascultă şi poate chiar mă înţelege.
N-o să vină nimeni să te întrebe care-i problema ta. Oamenilor nu le pasă de orice ai avea tu acolo.
Şi speri că o să fie bine şi speri ca într-o zi totul să revină la normal. Dar când? În ce zi? Şi speri.
Şi vrei oameni care să îţi fie prieteni, nu doar cunoştinţe. Vrei oameni care să vrea să îţi ştie povestea şi să vrea ca tu să o ştii pe a lor. Şi vrei oameni care mai apoi să te înţeleagă cu adevărat şi, la rândul tău, să le înţelegi deciziile şi faptele.
Şi vrei şi cauţi oamenii ăştia în fiecare om pe care îl întâlneşti. Dar degeaba.
În definitiv, suntem oameni singuri.
Între ăştia patru pereţi, sunt un om singur fără rezolvări sau soluţii. Între ăştia patru pereţi sunt altcineva, iar acest cineva nu e cunoscut de nimeni, e singur şi cam atât.


marți, 22 aprilie 2014

Scurt.

Mă îndrăgostesc de iluzii. 
De umbre, de gânduri, de speranţe. 
Şi într-un final de oameni. 
Dacă există oameni. 


Momente.

Câteodată chiar nu pot să renunţ la anumite lucruri.
Urăsc oamenii care se fixează pe o anumită ceamaiproastă soluţie şi nu vor să comunice pentru a găsi o ceamaibună soluţie. Îi urăsc în acele momente!
Eu ştiu, eu ştiu că fiecare problemă POATE fi rezolvată împăcând pe toată lumea, atâta timp cât toată lumea face un mic compromis. Dar nu, de ce să renunţe toată lumea la o bucăţică când poate renunţa unul la tot (adică eu, evident)... e foarte uşor de spus, renunţ eu şi vai de mine toată lumea-i fericită şi lucrurile sunt foarte simple. Desigur!
Iar eu nu vreau să renunţ atâta timp cât ştiu şi chiar am găsit căi mai convenabile atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi. Nu vreau să renunţ şi totuşi va trebui să o fac. N-am motive, dar cică aşa trebuie.
M-am săturat să depind de alţii. O să fac ceva în această privinţă!

Mda.

Uneori te urăsc.

Ps. Am multe postări scrise şi nepostate. Nu ştiu de ce nu mai pot fi atât de spontană în publicarea gândurilor fără să mă gândesc la persoanele care le citesc sau etc. E prima dată când am postări nepostate. Dar pur şi simplu nu le pot posta...

miercuri, 16 aprilie 2014

Dorinţe, planuri, chestii, trestii.

Recunosc.
În ultimul timp am pus acest blog pe un loc foarte inferior între priorităţile mele. N-am mai scris de mult ceva din sufletul sufletului meu. N-am mai scris de mult cum scriam odată.
Nu mai am timp pentru asta, nu mai am gânduri pentru asta, nu mai am un suflet atât de singur...
Şi mă mir, sunt şocată, sunt uimită total că, deşi eu personal am zile întregi în care nici măcar nu-mi vizitez această parte de suflet (blogul) vizualizările cresc în fiecare zi câte puţin. Şi cresc, şi cresc, şi tot cresc. Iar eu când le văd cum cresc, îmi vine să mai scriu câte ceva.
Am planuri mari pentru următoarea perioadă şi asta... e puţin spus mă sperie.
Am momente în care consider că sunt în stare să fac orice din orice vis tâmpit pe care mi l-am propus, dar am şi momente în care parcă nici să iau un amărât de examen nu mă văd în stare.
Am planuri mari pentru viitorul apropiat şi am învăţat să îmi ofer singură provocări ca să pot evolua. Nu ştiu ce planuri are viaţa mea pentru mine, dar sunt sigură că uneori o şochez şi pe ea cu ideile mele.
Şi o şochez şi pe maicămea cred.
Mi-e dor să scriu despre toate tâmpeniile despre care scriam înainte, dar parcă nu mai am suflet şi nu mai am cuvinte din alea, deşi nu s-a schimbat nimic legat de acele capitole despre care scriam. Încă iubesc oameni, încă mă doare undeva în suflet de fiecare dată când aud anumite melodii, încă mă râcâie acolo când citesc o carte nu siropoasă, ci reală, a unei persoane reale.
Chiar, am citit o carte în DOAR 2 zile. Ar trebui să fiu mândră de mine, nu?
Citeam şi cu cât dădeam paginile cu atât îmi doream să nu o termin niciodată. Îmi doream să dau paginile la nesfârşit...

Recunosc că nu mai am timp şi suflet şi cuvinte să scriu aici poveşti de adormit copii.
Recunosc totodată că mi-e dor deseori să fac asta şi revin încercând să mă regăsesc aşa cum eram... aeriană, visătoare, iluzie, vise, poveşti, imaginaţie, dorinţe, planuri, chestii, trestii.

duminică, 30 martie 2014

Fără titlu din nou.

// chiar nu mai ştiu ce titluri să mai pun la postările astea dubioase.

Am sufletul spart. 
M-am chinuit mult să găsesc acest cuvânt care să reprezinte perfect starea. Spart. Da, aşa mi-e sufletul.
Iar eu mă consum zilnic pentru a fi plină de energie şi cât mai bine dispusă. Pentru că aşa îmi place să fiu. Dar nu pot fi aşa acum. De o perioadă lungă de timp nu mai pot fi aşa. Orice fac ajung să mă gândesc la aceleaşi lucruri şi cu fiecare zi care trece fără să găsesc problema şi rezolvarea, sufletu-mi devine din ce în ce mai spart. Iar eu... eu nu ştiu cum să opresc asta. Eu nu ştiu cum să îl repar şi să îl fac fericit din nou. Eu nu ştiu cum să procedez cu el, cum să-l fac să înţeleagă ce vrea mintea mea. 
În fiecare zi mă lupt cu mine să nu arăt lumii ce e dincolo, ce e în gândurile mele. E haos. Cred. Nu ştiu ce e, ştiu doar că nu e ceea ce trebuie. Nu ştiu ce şi cum să fac. Mă simt un purice într-o lume plină de uriaşi care şi-au găsit o fericire stabilă. Degeaba găsim fericirea pentru câteva minute sau ore. O vom vrea din nou şi dacă nu o mai putem avea, atunci e trist. E trist să nu ai o fericire stabilă. Suflet spart în nuştiucâte bucăţi. Oare cum se va lipi la loc? Oare cum se realizează acest proces? 
Mă duc la somn.
Dar stai, nici măcar somnul nu rezolvă asta. Somnul rezolvă doar gălăgia pe care o fac gândurile... Dimineaţă, gândurile poate mai tac, dar sufletul nu îşi găseşte rezolvare în somn... Nici măcar în somn...

joi, 27 martie 2014

Fără titlu.

Suntem singuri. Suntem oameni făcuţi să fim alături unii de alţii dar suntem singuri... Ieşim în grupuri mari sau mici, avem prieteni, cunoştinţe, zeci, sute sau doar câţiva. Dar când ajungem acasă, suntem singuri. Şi câtă nevoie avem uneori să fim singuri, doar noi cu noi, doar noi cu gândurile noastre. 
Îmi place să tac! Vă daţi seama? Voi ăştia care m-aţi cunoscut recent, adică de când obişnuiesc să am diaree verbală, vă vine să credeţi că îmi place să tac? Da, îmi place. Îmi place deseori să tac când ar trebui să vorbesc, îmi place să tac când cineva spune ceva interesant, îmi place să tac când cineva cântă. Îmi place să tac când ceilalţi aşteaptă să vorbesc cel mai mult.
Îmi place să tac.

marți, 25 martie 2014

Lumea mea.

Îmi creez în minte mii de variante despre cum ar fi lumea mea.
Cred în fiecare dintre ele şi chiar nu ştiu pe care variantă să merg.
Îmi creez lumea mea cum îmi doresc, dar evident că va depinde de anumite lucruri şi oameni, mai ales oameni.
Îmi creez lumea în care cred cu adevărat şi sper să ajung să trăiesc în lumea mea în care cred cel mai mult.
Trebuie să găsesc varianta de lume a mea în care cred cel mai mult. Da. Asta trebuie să fac.

Găsind răspunsuri în întrebările mele.


luni, 24 martie 2014

Dor.

E atât de naşpa să te trezeşti pur şi simplu cu un imens dor de cineva. Mi-e dor de cineva de mor, mi-e atât de dor încât m-aş duce chiar acum să-i bat în uşă şi să îl întreb ce face. Doar atât. Doar să-l văd şi, eventual, să-l ascult. Atât cred că-mi doresc.
Mi-e dor de nu mai pot. Şi nu vreau să îmi fie, nu vreau să îmi mai fie...
Şi nu înţeleg de ce-mi e. Stă şi omu' liniştit şi deodată puff, trebuie să fie cuprins până în cel mai ascuns loc al sufletului (sau al minţii?) de un dor nebun. Un dor care nu este potolit nici măcar cu o convorbire banală... Un dor care habar n-am cu ce poate fi potolit. 
E complicat.
Mi-e dor de el, un simplu om printre oameni, un simplu cineva din viaţa mea şi din viaţa multor alte persoane. De ce? De ce naiba chiar de el să mi se facă dor? Chiar de el...
Caaah, chiar acum m-aş ridica de pe acest scaun şi m-aş duce să-i bat în uşă... Şi ce folos? Ce folos ar avea toate astea? 

Şi într-un fel sau altul, dorul chiar doare. 

duminică, 23 martie 2014

Meh.

Şi trece, uşor uşor dar sper că sigur, o perioadă destul de urâtă din viaţa mea. Trece o perioadă pe care chiar nu aş fi vrut să o trăiesc. Trece şi sper să nu mai revină vreodată.
Încă am mii de întrebări pentru mine şi pentru ceilalţi, încă mai am de aflat sute de mii de răspunsuri.
Încă simt că viaţa mea nu este cum trebuie să fie.

Am reuşit să am timp să vorbesc cu mine, să-mi ascult toate gândurile şi să încerc să le rezolv. Dar sunt prea multe. Mult prea multe. Trebuie să le iau pe rând, pe fiecare în parte şi să le rezolv, dar simt că încă nu pot face asta. Simt că nu pot face nimic.
E o stare foarte dubioasă. E starea aia de... meh.


vineri, 21 martie 2014

Voltaj, Polivalentă 2014.

Uitasem.
Uitasem cât de mult şi de ce iubesc trupa asta. Uitasem de ce naiba îi ascultam şi încă îi mai ascult după atâţia ani. Uitasem tot ce iubeam la ei. Dar mi-am amintit. Instant mi-am amintit totul. Până să înceapă concertul eu deja îmi amintisem toate motivele şi toate răspunsurile. Peste 5000 de oameni veniseră acolo pentru acelaşi lucru. Peste 5000 de oameni au cântat mai mult de 2 ore aceleaşi versuri şi au trăit aproximativ aceleaşi sentimente. 
A fost absolut genial tot ce s-a întâmplat acolo. Toate luminile, toate laserele, toate mişcările scenei, toţi invitaţii, toate melodiile noi şi vechi. Totul a fost genial, până şi oamenii. Asta este diferenţa dintre un concert Voltaj cu intrare şi unul gratis, la zilele oraşului X. Diferenţa este reprezentată de oameni, de public. Oamenii care plătesc să îi vadă şi să-i asculte merită tot respectul pentru că aseară, cum a spus şi Călin, au fost de nota 20 şi chiar a avut dreptate. Pentru că aseară îmi venea să plâng când auzeam 5000 nde oameni, conduşi de un copil orb la pian, cântând împreună ,,Nu-ţi fie teamă, va fi bine. Nu-ţi fie teamă, crede în tine!" 
Genial, genial a fost totul. Am trăit aproape 3 ore în care aş putea spune că mi-a trecut întreaga viaţă prin faţă, ascultând melodii din 2000, 2009 sau 2014. Mi-am amintit de toţi oamenii pe care i-am iubit, de toţi oamenii pe care încă îi iubesc şi m-au făcut chiar să mă gândesc la oamenii pe care i-aş putea iubi (TU eşti unul dintre ei). M-am gândit la viitor, ba chiar la un viitor foarte îndepărtat când sper să îi pot asculta din nou şi din nou şi din nou. 
M-am gândit la trecut, prezent şi mai ales la viitor. M-am gândit la mine, la ei, la noi toţi. M-am gândit la familie, prieteni, cunoştinţe şi chiar la oameni necunoscuţi mie încă. Şi totul în doar 3 ore. 3 ore atât de intense şi minunate. Aş plăti oricând şi oricât pentru a repeta o astfel de experienţă.
Acum sunt în tren, mă duc acasă şi sper să am puterea şi răbdarea să aplic micile lecţii pe care le-am primit sau mi le-am dat singură aseară.
A fost perfect. Asta e singurul cuvânt potrivit pentru aseară deşi nu este suficient. Încă nu s-au inventat cuvintele care să exprime atâtea lucruri deodată.



PS.: M-am gândit să mai pun încă o poză, 2 sau 3 dar cred că acest articol este minunat şi reprezintă foarte bine ce s-a întâmplat aseară:  http://www.dragosasaftei.ro/fotografii-concert-voltaj-meci-de-box/

joi, 13 martie 2014

Viaţă.

Iubesc viaţa.
Iubesc viaţa acum mai mult decât am iubit-o vreodată.
O iubesc pentru simplu fapt că, atunci când crezi că te apropii de perfecţiune, îţi arată totuşi cât de departe eşti. O iubesc pentru că atunci când eşti aproape sigur că pentru a trăi ziua de mâine nu mai ai nevoie de nicio lecţie, îţi mai dă una. O iubesc pentru că atunci când eşti sigur că n-o să faci niciodată X greşeală, o vei face. Haha, fii sigur că o vei face! 
Cred că am zis de sute de ori în viaţa mea că n-o să fac niciodată greşeala pe care au făcut-o, o fac şi o vor mai face mii de oameni. Aş fi putut garanta cu orice, că n-o să fac niciodată greşeala aceea. Şi totuşi... am făcut-o. 
Încă nu înţeleg de ce. 
Poate că aveam nevoie de această lecţie. Poate că aveam nevoie să învăţ din propria mea greşeală... deşi of, nu ştiu de ce a trebuit să fac această greşeală.
Şi măcar de-ar fi ceva minor, măcar de aş fi uitat să cumpăr o pâine sau mi-ar fi fost lene să mă trezesc şi să ajung la un laborator. Dar nu... eu când greşesc, trebuie s-o fac serios. Nu mă joc cu greşelile. Ori le fac pe alea mari, ori nu le fac... 

Sunt puţin (oare doar puţin?) dezamăgită de mine şi de această greşeală a mea. Sunt demotivată legat de orice proiect pentru că, haha, cât de uşor ţi se poate modifica TOTAL viaţa. E nevoie doar de o clipă, doar de o decizie greşită şi totul... 

Tot ce îmi doresc, tot ce sper, tot ce visez acum este ca această greşeală să fie şi să rămână doar o lecţie. Să fie şi să rămână doar câteva zile pline de stres. Să fie şi să rămână doar o lecţie pe care am demonstrat deja că am reuşit să o învăţ şi aplic. 

Iubesc viaţa pentru că este atât, dar atât de imprevizibilă. 
Iubesc viaţa pentru că mă face să devin ce n-aş fi crezut că voi deveni vreodată, iar asta o spun şi într-un sens bun, dar şi în sens rău.
Iubesc viaţa pentru că pur şi simplu te poate surprinde în orice zi. 
Iubesc viaţa şi îmi doresc să-mi dea o nouă şansă, o nouă şansă să-mi repar greşeala şi să nu o mai fac niciodată. 

Iubesc viaţa şi îmi doresc să-mi arate acum că şi ea mă iubeşte. O iubesc şi îi cer să nu-mi omoare viitorul. Atât. 

joi, 6 martie 2014

Demotivare.

Mă uit la oameni şi nu ştiu de unde naiba au atâta energie. Cum poate un om să lucreze sau să meargă la facultate, să se implice în BEST şi să iasă la bere şi totuşi, să mai aibă energie... de unde atâta?
Mă simt demotivată... deşi nu ar trebui.
Simt că, deşi îmi doresc, nu o să pot ajunge niciodată atât de sus. Simt că nu pot şi nu voi putea să fac niciodată mai mult decât acum...
Simt că tot ce reuşesc să fac, reuşesc datorită altora şi nu datorită mie sau abilităţilor mele...
Mă simt demotivată din această cauză. Am greşit cu câteva lucruri în ultimul timp. Ştiu că nimeni nu e perfect, dar obişnuiam să nu fac greşeli. Totuşi... greşelile astea puteau fi evitate atâââât de uşor... iar asta mă demotivează şi mai mult. 
Nu sunt obişnuită să greşesc, sunt obişnuită să fac lucrurile cel puţin ok dacă nu bine... iar acum, nici măcar ok nu a fost. Recunosc, se poate şi mai rău, mult mai rău, dar...
Sunt demotivată şi îmi doresc să... să apară ceva care să-mi readucă motivaţia. Am nevoie de altceva, am nevoie de... un impuls poate? Habar n-am de ce am nevoie, dar ştiu că ceva trebuie să se schimbe. 
Am greşit. Ştiu asta... şi cel mai greu îmi e să fiu indulgentă cu mine în această situaţie. Nu pot. Pur şi simplu nu pot să nu mă gândesc că am greşit, chiar dacă greşeala mea nu a avut (încă) consecinţe foarte grave. Dar ar putea să aibă, iar acest gând mă demotivează şi mai mult.
Repet, nu ştiu ce să fac să fiu din nou motivată, nu ştiu de ce înainte eram super motivată, iar acum nu mai sunt... Poate că aşa e normal să fie, dar totuşi... asta nu trebuie să rămână aşa pentru mult timp. 
Atât. M-am repetat, dar mă repet din nou... mă simt super demotivată şi habar n-am ce să fac să schimb asta.

marți, 4 martie 2014

Gânduri

... Şi legat de postarea anterioară... parcă numai seara, când pun capul pe pernă, reuşesc să-mi mai ating gândurile cu gândul.

Restul e tăcere, e haos, e amestecat. 
Dar seara... seara când durează 1 minut sau 15 să adorm, doar atunci mai reuşesc să mă gândesc la cai verzi pe pereţi. 
Doar atunci mai reuşesc să-mi întâlnesc gândurile şi să le iubesc, să le ador şi să le accept.
Şi îmi place asta, uneori mă pun în pat doar pentru că mi-e dor de gândurile mele, mi-e dor de mine... şi mă regăsesc, mă regăsesc de fiecare dată când am timp şi încerc să o fac.
Şi mă bucur. Mă bucur că încă îmi pot regăsi gândurile.


Şi mă-ntreb care naiba e părerea ta şi ce naiba simţi tu legat de tot ce se întâmplă şi tare, dar tare mult aş vrea să aflu.


Mă duc să-mi întâlnesc gândurile...
Noapte bună!

luni, 3 martie 2014

Amestecătură şi dor.

Mi-e dor să scriu de mor!
Mor de dor să scriu...

Nu mai am timp să gândesc prea mult şi asta nu e neapărat un lucru rău. Îmi doream să ajung aici, abia aşteptam să ajung în viaţa în care nu am timp să mă mai gândesc 100 de zile la acelaşi lucru. Iubesc asta, dar... întotdeauna există un dar! Gândesc pe fugă, toate lucrurile alea la care mă gândeam zeci de ore, le gândesc pe fugă şi parcă nu mai am timp să ajung în profunzimea gândurilor mele...

Şi e deja martie. E deja 3 martie şi parcă ieri... parcă ieri se-ntâmplau toate lucrurile...
Parcă ieri începeam facultate, parcă ieri am intrat în BEST, parcă ieri începeam să fiu fericită. De când sunt oare fericită? A trecut o zi, două, cincizeci? 

Încă iubesc oamenii. Încă am timp să mă mai gândesc la oamenii pe care îi iubesc... şi-s destui. Poate prea mulţi. Chiar! Nu m-am gândit niciodată la asta..hmm, oare nu-s prea mulţi oamenii ăştia care ocupă spaţiu în inima mea? Să-i dau afară? N-aş putea... N-aş putea să trăiesc fără ei acolo... 

O postare atât de ilogică..dar mi-era dor să scriu... mi-era dor să văd pagina asta albă care îţi dă voie să scrii orice... Acum mă simt bine că am scris, deşi e fără un subiect anume şi fără...logică. :))

joi, 13 februarie 2014

O clipă.

! Avertisment !
"Acest text este menit să te pună pe gânduri, nu să îţi dea o soluţie."
Viviana Cancel

O clipă. E nevoie doar de o clipă care să te facă să speri din nou, să visezi din nou...să iubeşti din nou? 
O clipă ce îţi poate rămâne în minte pentru totdeauna sau poate... (sper) că nu.
O singură clipă şi un singur moment, un singur gest este de ajuns pentru a aprinde... ceva!
Iar ceva-ul rămâne aprins până când...până când se stinge de singurătate sau îi este contruit un loc special în suflet unde poate supravieţui, unde poate rezista un timp îndelungat.
O clipă e de ajuns.
Un moment este de ajuns.
Dar când sunt mai multe astfel de momente... ce se întâmplă? Ce se schimbă?
Cum ar fi normal să reacţioneze sufletul? Dar mintea... Mintea ce trebuie să facă? Care este mai puternică în acest moment? 
Cum îţi poţi controla oare toate gândurile încât să nu se mai ducă în aceeaşi direcţie, la acele clipe, la acele momente?
Oare e posibil aşa ceva?
Am încercat de-atâtea ori. Voi încerca şi acum, ce aş putea face altceva?
Vom vedea cât şi până când va funcţiona.

Iubesc aceste momente... dar totodată sunt atât de inutile dacă nu au o continuitate, de fapt o continuare... Ceva-ul se stinge şi, cel mult, rămân amintirile momentelor... şi, cel mai probabil, încă o cutiuţă închisă în suflet! 
Şi astfel de momente sunt dese. Şi-atâtea ceva-uri aprinse ce se sting de singurătate... şi-atâtea cutiuţe închise în suflet... şi-atâta spaţiu ocupat în minte şi-n... suflet.

Şi mă-ntreb dacă ar şti, ce ar face? Ce ar face dacă ar şti că ceva-ul s-a aprins? Ce ar face dacă ar şti că EL a aprins un ceva, undeva, într-un suflet de om mic? 
Va face oare ceva? 
Probabil că nu.
Ce rost ar mai avea? Ce rost ar mai avea folosirea atâtor cuvinte şi punerea pe masă a atâtor (posibile) sentimente dacă rezultatul va fi doar... ERROR...
Toate calculele dau cu virgulă, toate gândurile deraiază şi se accidentează unele pe altele ajungând într-un ambuteiaj imens.
Ce rost mai are transmiterea acestor informaţii? Ar schimba ceva?

Feeling MEH. 

Postare scrisă pe bucăţi, într-o seară de karaoke, cu gândurile departe.

duminică, 2 februarie 2014

J.E.

Acest text nu este scris de mine, dar l-am găsit şi îmi place foarte mult.

"Pe masura ce te cunosti mai bine pe tine insuti, ai tot mai putina nevoie de oameni in jur. Inveti ca important nu e sa ai multe persoane langa tine, ci ca acelea care iti sunt alaturi sa faca o diferenta in viata ta. Nu mai ai nevoie de altii sa completeze ceea ce credeai ca iti lipseste tie, pentru ca realizezi acum ca esti perfect cu toate defectele tale. Pentru ca ajungi sa te iubesti cu bune si cu rele, in momentele in care stralucesti, dar si cand esti adancit in temeri, in zilele in care te simti mandru de tine, dar si in clipele cand ajungi sa faci cunostinta cu propriii demoni. Da, pe masura ce te regasesti pe tine insuti, incepi sa pierzi oameni. O sa ii pierzi pe aceia care iubeau la tine lucruri care le gadilau lor orgoliul, pe egoistii care ofera iubire doar in masura in care vor primi inapoi cel putin la fel de mult, in definitiv pe cei care nu te-au cunoscut niciodata cu adevarat. Dar o sa ramana acolo cei carora le pasa,cei care te iubesc dincolo de imaginea pe care o afisezi in lume, pe cei care se vor bucura sa te vada cum renasti si au simtit sublimul din tine cand nici macar tu nu stiai cat de frumos poti sa devii. Descoperirea de sine e precum o sita a sortii, care ii da la o parte pe cei care nu iti pot fi alaturi in drumul tau spre tine, dar iti arata totodata pe cine merita sa pastrezi alaturi."

Sursa: Jurnalul Evei https://www.facebook.com/photo.php?fbid=429972530468535&set=a.230143777118079.8490020.229775980488192&type=1&permPage=1


sâmbătă, 1 februarie 2014

Consum.

Sunt anumite locuri sau străzi pe care, odată ce le găseşti, vrei să le mai consumi doar cu anumite persoane. Îţi alegi omul cu care să consumi strada x şi poate prietena cu care să revezi strada z. Nu vrei să-ţi creezi amintiri urâte pe străzi frumoase.
Sunt locuri în care nu am fost niciodată, dar am auzit că sunt geniale. De ce n-am fost? Habar n-am. Poate că nu am găsit încă o persoană cu care să îmi creez amintirea acelui loc.
Poate că sunt filme despre care ai auzit mii şi mii de păreri bune, dar pur şi simplu n-ai avut instinctul să dai un google search şi să-l vezi... sau n-ai avut oamenii care trebuie în jur.
Dar oare va exista vreo persoană cu care să vrei să vezi toate filmele, să asculţi toate trupele şi cu care să consumi fiecare colţ de oraş, fiecare local, fiecare ciocolată caldă? Oare va fi vreo persoană cu care să vrei să ai toate amintirile?

Ps. Vreau să mă mut din apartamentul ăsta. N-are legătură (cred) cu textul, dar vreau să mă mut, vreau vreau vreau! Simt că am consumat fiecare perete alb, fiecare geam, fiecare oglindă, fiecare colţ de parchet şi fiecare spaţiu din dulap. Am consumat această locuinţă, am nevoie de alta! Şi dacă aş reuşi să mă mut, singurul lucru de care mi-ar fi dor, ar fi apusurile de soare şi luna plină care-mi apărea la geam dupa 3-4 dimineaţa.

Nişte răspunsuri.

Şi uneori ţi-e dor pur şi simplu de nişte oameni pe care abia i-ai cunoscut o dată, mai de mult. Oameni cu care ai vorbit poate 10 minute, sau poate 3 ore.
Mi-e dor de sufletele pe care nu am reuşit să le cunosc în totalitate, dar le simt chiar dacă sunt la sute de kilometri depărtare.
Ce contează distanţa?
Ce contează vârsta?
Ce contează detaliile?
Nu mai contează nimic din toate astea. 
Am terminat de citit o carte de 287 de pagini. Profu' de română ar trebui să fie mândru de mine (chiar fără să ştie despre ce carte e vorba) pentru că am făcut asta în 4 zile în care am fost multe ore plecată de acasă, în care am avut şi un examen naşpa, deci n-am citit constant.
Am terminat cartea şi îmi simt sufletul mai plin, mai plin de poveşti frumoase pe care, cel mai probabil nu le voi trăi niciodată. Poate nici n-au fost trăite de nimeni, doar imaginate. Scriitorii îşi permit să inventeze orice atâta timp cât îşi ţin cititorii cu ochii în carte şi cu sufletul...departe. 
Mi-au zburat şi gândurile în locuri în care n-am fost niciodată şi în poveşti pe care nu le-a trăit nimeni.
Ce mai contează acum?
Îmi pare rău că am terminat cartea, ce o să mai citesc acum? Ce cuvinte îmi vor mai intra în suflet atât de repede? Cine va mai avea grijă de asta?
Nu ştiu care ar fi răspunsurile pe care le-am aflat, dar sunt sigură că undeva, aici în interiorul meu, se conturează acum nişte idei noi, nişte baze sentimentale (? există aşa ceva ?) la care mă voi gândi mult timp de acum încolo. 
Am aşteptat cartea asta atâţia ani... şi probabil că acum a fost momentul cel mai potrivit să o citesc. Poate.

joi, 30 ianuarie 2014

Mulţumiri.

Uite că mai fac şi d-astea din când în când.
Cu o mare întârziere, că deh, unii mai au şi examene..
Vreau să mulţumesc tuturor oamenilor care şi-au rupt 30 de secunde să îmi scrie un simplu La mulţi ani! şi celor care mi-au scris mai mult de atât.
Vreau să mulţumeeesc oamenilor care au fost cu mine la ceainărie şi ne-am jucat (vreau să mai mergem!!!) şiii Clujului, Timişoarei, Iaşi, Bucureşti, Vrancea, Suceava şi cred că etc. :)))

Ps.: Abia aştept să treacă sesiunea asta nenorocită. :D

luni, 27 ianuarie 2014

19.

La 19 ani?
Ce aş vrea să îmi amintesc peste ceva timp este că 19 ani m-a prins fericită. 
Am făcut 19 ani şi trăiesc cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea din plin! Zilele trecute aş fi vrut să opresc timpul. Să apăs un buton care să facă timpul să se oprească şi să am 18 ani în continuare. Dar asta nu s-a putut întâmpla, timpul a trecut şi... gata. S-a dus 18. Dar aştept ca 19 să mă surprindă şi mai mult. 
Dacă m-am schimbat? 
Haha. Cu siguranţă! Am reuşit, cum spuneam într-o postare anterioară, să îmi creez lumea mea în care nu prea există lucruri care nu îmi plac. O lume plină de oameni frumoşi, o lume în care fiecare zi este importantă şi fiecare zi este cel puţin plină. Cred că asta e cea mai mare reuşită pentru că e legată de suflet. Permisul, bacul, facultatea... sunt nimic. Vorba aia, oricine le face, dar sufletul... câţi dintre noi avem sufletul fericit?
Ce planuri am? 
Ar fi cam tot alea care-s pentru 2014. Sunt multe şi frumoase şi aştept ca viaţa să mă surprindă cu şi mai multe planuri pentru mine.

miercuri, 22 ianuarie 2014

Muzica.

Îmi dau seama că muzica are un rol foarte important în viaţa mea.
Îmi dau seama că muzica trezeşte în sufletul meu multe amintiri pe care, poate, mi-aş dori să nu le mai... simt.
Muzica trezeşte în mintea mea toate gândurile posibile şi imposibile.
Am fost la karaoke azi. Ca de fiecare dată, m-am întors acasă cu sufletul... treaz? Melodiile alea... care îţi trezesc până şi cele mai adânci sentimente din cele mai adânci locuri...
Am sufletul treaz acum şi asta mă oboseşte enorm. Vreau să am un buton să îl pot închide la loc. E prea treaz acum ca să mă mai pot auzi, să mă mai pot înţelege... să mă mai pot abţine poate.
Se întâmplă de fiecare dată când merg la karaoke sau la vreun concert... şi totuşi fac asta din plăcere. Merg în aceste locuri pentru că îmi place să fiu acolo...dar după? Ce se întâmplă după?  După se întâmplă că mă trezesc în aceeaşi cameră goală şi totuşi plină, rece dar totuşi caldă... între aceleaşi gânduri şi simţiri. Mereu la fel. Mereu acelaşi proces şi mereu acelaşi rezultat.
Oare se va schimba vreodată asta? 
Şi încerc să-mi dau seama cine a scris postarea asta: mintea sau sufletul meu? Şi nu ştiu... poate una dintre ele, poate niciuna sau poate că au scris împreună. Habar n-am.

luni, 20 ianuarie 2014

Piedici.

De data asta o melodie este cea care mă inspiră să scriu.
O melodie şi multe gânduri pe care le aveam în minte, gata gata să iasă la lumină şi să fie scrise, dar parcă niciodată nu erau puse atât de bine ca şi acum.

Astăzi scriu despre piedici. Despre piedicile ce apar când TU vrei să faci, în sfârşit, ceva.
Când am început să fac CEVA, nu credeam că vor exista piedici atât de mari încât să mă poată opri, încât să mă facă să... mai aştept, să mai stau, să mai rabd şi, din nou, să mai aştept. Dar iată că viaţa asta, fix atunci când nu te aştepţi, te mai învaţă încă ceva.
Am început facultatea cu dreptul în adevăratul sens al cuvântului şi aveam planuri mari de viitor. Dar...

//iată că acum am primit un telefon şi trebuie să plec, asta este un exemplu de o mică piedică în a scrie pe blog. Voi reveni şi continua această postare.

Am început facultatea cu dreptul în adevăratul sens al cuvântului şi aveam planuri mari de viitor. Am încercat să-mi creez o lumea doar a mea, în care totul să fie cum vreau eu. O lume care să conţină doar oamenii pe care mi-i doresc eu. O lume care să fie perfectă pentru mine şi o lume în care să fac doar ce îmi doresc.
Am încercat şi am reuşit să creez această lume, dar apoi, cel mai greu lucru a devenit încercarea de a nu intersecta lumea mea cu lumile altor oameni, cu lumea familiei mele. 
Asta nu am reuşit nici până azi. Din octombrie şi până acum am simţit foarte, dar foarte multe piedici. Parcă niciodată nu au fost atâtea, dar totodată, parcă niciodată nu mi-am propus atât de aprig să reuşesc. Am avut multe zile în care simţeam că o să cedez, că o să îmi iau laptopul într-o mână, câinii în cealaltă şi o să plec unde văd cu ochii. Simţeam că viaţa mea nu poate continua aşa. Dar am reuşit, am avut răbdare, am avut o răbdare infinita ce încă nu mi-a fost recunoscută şi apreciată, am avut o răbdare de nedescris şi am tratat problema (gravă) cu o calmitate maximă. 
Nu am reuşit să nu-mi intersectez lumea cu alte lumi, dar am reuşit să trec cu bine de intersecţie şi totodată să nu-mi pierd drumul, idealurile şi visele. 
Am sperat atunci că totul va fi bine, dar nu a fost. Văd piedici peste tot, văd lucruri care nu ar trebui să se întâmple, că se întâmplă şi mă împiedică să îmi văd constant de ţelul meu. 
Dar nu mă mai opreşte nimic. Nici o piedică nu v-a reuşi să mă oprească definitiv din drumul meu. Sau cel puţin aşa sper...

Cred în lumea mea, unde mai pot visa şi unde mai pot zbura. Sunt sute de mii de culori şi de lumi printre care şi lumea mea! 



Şi chiar cred în lumea pe care am reuşit să o creez. Cred în ea şi încerc să o păstrez cât mai intactă şi mai... a mea.

duminică, 19 ianuarie 2014

Citat.

"Nu lăsa pe nimeni să fie prioritatea ta, în timp ce tu devii opţiunea lor!"   - Albert Camus

Am dat astăzi peste acest citat. Mi se pare de-a dreptul genial. Am greşit de atâtea ori în legătură cu asta... au fost atâţia oameni prioritatea mea pentru mult timp, în timp ce eu... eu nu contam pentru ei.

Nu ştiu dacă am fost vreodată prioritatea cuiva.
Nu ştiu dacă acum sunt prioritatea cuiva... Sunt doar o opţiune. O opţiune între atâtea alte opţiuni.
Dar asta nu contează.
Pentru că acum majoritatea oamenilor sunt nişte opţiuni pentru mine, precum şi eu sunt o opţiune pentru majoritatea oamenilor. Iar pe viitor sunt sigură că voi avea grijă să nu mai devină nimeni prioritatea mea în condiţiile în care eu voi fi doar o opţiune. 


vineri, 17 ianuarie 2014

Nu mai caut fericirea.

Nu mai caut fericirea.
Azi, ieri, maine... nu mai sunt în căutarea fericirii de ceva timp şi nici nu cred că voi reveni prea curând în acest punct.
Nu mai caut fericirea pentru că am găsit-o. Am găsit fericirea şi în lucruri în care nu credeam că o voi găsi, dar şi în lucruri în care speram să o găsesc. Am găsit fericirea în mine, am găsit fericirea în oamenii lângă care petrec un timp important. Am găsit fericirea în ocuparea timpului liber cu lucruri interesante. Am găsit fericirea în a învăţa pentru examene ( nu glumesc ).
Nu mai caut fericirea şi nu consider că mai am nevoie de vreun lucru ca să îmi pot continua traiul fericit. 
Sunt fericită că nu mai caut fericirea.
Sunt fericită în fiecare noapte când aştept să-mi apară luna la geam ca să îmi lumineze somnul. Sunt fericită când apune soarele şi văd cele mai frumoase peisaje de la propriul geam. 
Sunt fericită când văd oameni frumoşi în jurul meu. Sunt fericită când acei oameni frumoşi vorbesc cu mine, sub orice formă de comunicare.
Sunt fericită când ştiu că în viitorul apropiat am CEVA de făcut. 
Nu mai caut fericirea pentru că am găsit-o.
Fericirea este în mentalitatea mea, iar gândirea pozitivă nu m-a mai părăsit de mult timp. Acest fapt mă face fericită.
Mai lipseşti tu, dar când vei fi tu, va fi vorba de o altă fericire.
Am găsit fericirea în a adormi alături de două creaturi pufoase.
Am găsit fericirea în tot ce fac, pentru că fac ce-mi place.
Am găsit fericirea în a nu mai asculta oamenii care vorbesc despre lucruri care nu îmi plac. Am găsit fericirea în a pleca(!) de lângă oamenii care nu mă puteau face fericită.
Nu mai caut fericirea.

luni, 13 ianuarie 2014

Probleme de memorie.

L-am uitat atât de mult...
L-am uitat atât de mult încât i-am zis cuiva că nu îi cunosc zodia, în sensul în care nu am avut de-a face cu oameni din zodia lui, iar acum realizez că sunt în aceeaşi zodie. Acum realizez că l-am uitat atât de mult încât nici o moleculă din mine nu a reacţionat la auzul zodiei, ba chiar nici măcar nu mi-a putut veni în cap gândul că acel el de de mult era în aceeaşi zodie cu această persoană.
Mă simt ciudat acum. Pentru asta. Cum am putut să îl uit aşa de mult? Cum am putut să nu mai ţin minte astfel de detalii?
Şi poate că am reuşit să las trecutul în urmă în toată întregimea lui... şi poate că nimic din trecut nu mă mai poate influenţa acum. Sau poate doar asta cred eu acum... :)

duminică, 12 ianuarie 2014

Comunicare.

Îmi dau seama că un lucru vital pentru mine este comunicarea. 
Nu pot trăi fără comunicare. Nu cred că aş putea trăi într-o lume în care nu aş mai putea vorbi sau nu aş mai avea cu cine vorbi. 
Azi noapte am ajuns la 3 acasă şi m-am culcat la 7. De ce? Pentru că am vorbit. Mi-am potolit setea de comunicare, dar acum începe să îmi apară din nou. Odată apărută această sete încep să iau oamenii la rând. Uneori nu găsesc ce caut, nu găsesc oameni dispuşi să vorbească despre orice tâmpenie care le trece prin cap, nu găsesc oameni dispuşi să îşi piardă ore întregi vorbind poate fără rost. Dar alteori găsesc, găsesc oameni pe care să îi stresez ore în şir cu subiecte care mai de care mai tâmpite, cu idei şi vise ce poate ar trebui să le ţin numai pentru mine. Găsesc oameni dispuşi să îşi piardă timpul în discuţii neterminabile, pe subiecte dubioase sau foarte interesante. Iar în acele momente, nu mai contează cât este ceasul, nu mai contează nimic altceva, doar faptul că am mai găsit un om cu care să vorbesc.
Această sete de comunicare încep să o ,,scuz" datorită faptului că în copilărie nu vorbeam. :)) Vorbeam FOARTE puţin sau deloc, consideram că vorbele mele nu îşi au rostul. Dar oare acum îl au? Nu ştiu asta dar nici nu prea mă interesează asta acum. 
Îmi place să vorbesc şi asta e cel mai important. Îmi place să comunic cu oameni cu care am ce vorbi şi de la care pot învăţa lucruri interesante.

Mai există...

Mă gândesc de ceva timp la acest subiect dar abia azi, abia acum, în acest moment, am reuşit să leg în cap nişte idei mai clare ce merită, cred, să fie scrise.
Mă gândesc de mult timp dacă mai sunt oameni pe acest pământ care mai caută ce caut eu. Dar ce caut eu? Se spune că dacă ştii ce cauţi, găseşti, dar nu e chiar aşa. Eu ştiu ce caut, iar dacă nu ştiu cum s-o spun nu înseamnă că nu ştiu ce caut.
Mă întreb dacă, în această lume în care trăim, mai există gesturi mici şi frumoase, dacă mai există romantism şi dacă mai există iubire. Acea iubire profundă care nu se termină niciodată.
Mă întreb dacă mai există oameni care cred în suflete pereche şi care, poate, chiar şi-au întâlnit acel suflet.
Mă întreb dacă se mai întâmplă multe alte lucruri de genul şi nu îmi găsesc niciodată şi nicăieri răspunsuri, doar în filme. Nu am găsit răspunsuri nici în părinţii mei şi nici măcar în bunicii mei, nu vreau să îmi imaginez că relaţia dintre ei a fost una de iubire profundă.
Nu găsesc răspunsuri nicăieri şi mă întreb tot mai des aceste lucruri. Eu cred, eu cred că undeva, acolo, departe sau poate foarte aproape, mai există... mai există o fărâmă de speranţă. Şi aştept, aştept pentru că eu încă pot să cred. Aştept, dar în întreaga mea aşteptare, nu mă opresc din a trăi viaţa pe care o am acum!
Mai există oare sentimente? Mai există iubire?

miercuri, 8 ianuarie 2014

Tată.

Nici nu ştiu cu ce să încep.
A murit. 
A murit omul căruia îi spuneam tată deşi nu era tatăl meu. 
A murit omul care m-a învăţat să merg pe bicicletă fără roţi ajutătoare.
Ştiam că se va întâmpla asta, iar când am aflat că s-a întâmplat, singura mea reacţie a fost un oftat lung. Din acel moment am încercat să îmi alung toate gândurile cu şi despre el ca să îmi pot alunga şi lacrimile ce vroiau să curgă. Le spuneam gândurilor că va veni o zi când le voi chema înapoi pentru a le scrie aici, iar astăzi cred că este acea zi.
A fost un om bun, chiar dacă era printre singurele persoane de care ne era frică. A fost singura persoană în faţa căreia nu am răspuns niciodată nepoliticos sau fără să mă abţin. A fost persoana care fără să vrea m-a învăţat că e mai bine să taci decât să vorbeşti fără rost. Întreaga mea copilărie am tăcut crezând că vorbele mele nu îşi aveau rostul, iar când am început să vorbesc mi-am dat seama că a fost bine pentru mine că am tăcut atâta timp. Am avut anumite momente în ultimul timp (timp în care ştiam că va muri) în care am vrut să merg la el şi să îmi împărtăşesc gândurile cu el, cum fac oamenii în filme, am vrut să merg, să îl ţin de mână şi să îi spun tot rostul pe care l-a avut el în lumea asta pentru mine, dar nu am făcut asta. Nu am făcut-o crezând că e nepotrivit. Nu am mers la el să îl văd în ultimele zile ale vieţii deşi eram la 20 de metri de camera lui. Nu am mers să îl văd chinuindu-se. Nu regret că nu am făcut asta. Sper şi sunt aproape sigură că, într-un fel sau altul el ştie sau va afla toate gândurile mele pentru el.
A fost omul lângă care am crescut. Omul care m-a făcut să învăţ tabla înmulţirii într-o singură zi. Omul care îmi răspundea la orice întrebare legată de matematică sau altă ştiinţă exactă. 
A fost omul care, deşi ne feream de el, făcea mereu în aşa fel încât să fim lângă el.
A fost omul care m-a învăţat să joc şah, remi şi cărţi. Omul lângă care mă săturam să joc atât de mult. 
A fost omul căruia îţi era teamă să îi ceri un lucru, dar nu îmi amintesc vreun moment în care să îmi fi refuzat ceva...
A fost bunicul meu...
Să ai un drum liniştit acolo unde eşti şi sper să fii mândru de tot ce voi reuşi în viaţa asta! Poate că voi aveaţi planuri mari pentru mine, dar eu le am şi mai mari! 

vineri, 3 ianuarie 2014

2014.

M-a pus să-i spun ce planuri am pentru 2014...
Ce planuri să am?... m-am întrebat. Ce planuri să am dacă aproape tot ce îmi doresc am acum?
Am reuşit totuşi să aştern într-un word neînsemnat câteva liniuţe cu ce mi-aş dori să fac în acest an. Unele planuri mi se par mai greu de atins, altele mi se par nişte normalităţi pe care nu le concep nerealizate.
Dacă aş vrea să fac un rezumat, tot ce aştept de la 2014 este să fie măcar la fel de frumos ca 2013, iar dacă la finalul anului voi veni şi voi scrie că a fost mai bun decât precedentul, înseamnă că am primit mai mult decât am cerut. Deci da, cer ca acest an să fie măcar la fel de frumos ca 2013 şi chiar dacă nu va fi, îl voi face eu să fie, eu cu ajutorul oamenilor frumoşi din jurul meu.
Va fi un an bun, simt deja asta! Şi de fapt eu simt că va urma o perioadă plină de ani buni şi frumoşi!
Oare-s prea optimistă? Sper că nu. :D