joi, 30 ianuarie 2014

Mulţumiri.

Uite că mai fac şi d-astea din când în când.
Cu o mare întârziere, că deh, unii mai au şi examene..
Vreau să mulţumesc tuturor oamenilor care şi-au rupt 30 de secunde să îmi scrie un simplu La mulţi ani! şi celor care mi-au scris mai mult de atât.
Vreau să mulţumeeesc oamenilor care au fost cu mine la ceainărie şi ne-am jucat (vreau să mai mergem!!!) şiii Clujului, Timişoarei, Iaşi, Bucureşti, Vrancea, Suceava şi cred că etc. :)))

Ps.: Abia aştept să treacă sesiunea asta nenorocită. :D

luni, 27 ianuarie 2014

19.

La 19 ani?
Ce aş vrea să îmi amintesc peste ceva timp este că 19 ani m-a prins fericită. 
Am făcut 19 ani şi trăiesc cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea din plin! Zilele trecute aş fi vrut să opresc timpul. Să apăs un buton care să facă timpul să se oprească şi să am 18 ani în continuare. Dar asta nu s-a putut întâmpla, timpul a trecut şi... gata. S-a dus 18. Dar aştept ca 19 să mă surprindă şi mai mult. 
Dacă m-am schimbat? 
Haha. Cu siguranţă! Am reuşit, cum spuneam într-o postare anterioară, să îmi creez lumea mea în care nu prea există lucruri care nu îmi plac. O lume plină de oameni frumoşi, o lume în care fiecare zi este importantă şi fiecare zi este cel puţin plină. Cred că asta e cea mai mare reuşită pentru că e legată de suflet. Permisul, bacul, facultatea... sunt nimic. Vorba aia, oricine le face, dar sufletul... câţi dintre noi avem sufletul fericit?
Ce planuri am? 
Ar fi cam tot alea care-s pentru 2014. Sunt multe şi frumoase şi aştept ca viaţa să mă surprindă cu şi mai multe planuri pentru mine.

miercuri, 22 ianuarie 2014

Muzica.

Îmi dau seama că muzica are un rol foarte important în viaţa mea.
Îmi dau seama că muzica trezeşte în sufletul meu multe amintiri pe care, poate, mi-aş dori să nu le mai... simt.
Muzica trezeşte în mintea mea toate gândurile posibile şi imposibile.
Am fost la karaoke azi. Ca de fiecare dată, m-am întors acasă cu sufletul... treaz? Melodiile alea... care îţi trezesc până şi cele mai adânci sentimente din cele mai adânci locuri...
Am sufletul treaz acum şi asta mă oboseşte enorm. Vreau să am un buton să îl pot închide la loc. E prea treaz acum ca să mă mai pot auzi, să mă mai pot înţelege... să mă mai pot abţine poate.
Se întâmplă de fiecare dată când merg la karaoke sau la vreun concert... şi totuşi fac asta din plăcere. Merg în aceste locuri pentru că îmi place să fiu acolo...dar după? Ce se întâmplă după?  După se întâmplă că mă trezesc în aceeaşi cameră goală şi totuşi plină, rece dar totuşi caldă... între aceleaşi gânduri şi simţiri. Mereu la fel. Mereu acelaşi proces şi mereu acelaşi rezultat.
Oare se va schimba vreodată asta? 
Şi încerc să-mi dau seama cine a scris postarea asta: mintea sau sufletul meu? Şi nu ştiu... poate una dintre ele, poate niciuna sau poate că au scris împreună. Habar n-am.

luni, 20 ianuarie 2014

Piedici.

De data asta o melodie este cea care mă inspiră să scriu.
O melodie şi multe gânduri pe care le aveam în minte, gata gata să iasă la lumină şi să fie scrise, dar parcă niciodată nu erau puse atât de bine ca şi acum.

Astăzi scriu despre piedici. Despre piedicile ce apar când TU vrei să faci, în sfârşit, ceva.
Când am început să fac CEVA, nu credeam că vor exista piedici atât de mari încât să mă poată opri, încât să mă facă să... mai aştept, să mai stau, să mai rabd şi, din nou, să mai aştept. Dar iată că viaţa asta, fix atunci când nu te aştepţi, te mai învaţă încă ceva.
Am început facultatea cu dreptul în adevăratul sens al cuvântului şi aveam planuri mari de viitor. Dar...

//iată că acum am primit un telefon şi trebuie să plec, asta este un exemplu de o mică piedică în a scrie pe blog. Voi reveni şi continua această postare.

Am început facultatea cu dreptul în adevăratul sens al cuvântului şi aveam planuri mari de viitor. Am încercat să-mi creez o lumea doar a mea, în care totul să fie cum vreau eu. O lume care să conţină doar oamenii pe care mi-i doresc eu. O lume care să fie perfectă pentru mine şi o lume în care să fac doar ce îmi doresc.
Am încercat şi am reuşit să creez această lume, dar apoi, cel mai greu lucru a devenit încercarea de a nu intersecta lumea mea cu lumile altor oameni, cu lumea familiei mele. 
Asta nu am reuşit nici până azi. Din octombrie şi până acum am simţit foarte, dar foarte multe piedici. Parcă niciodată nu au fost atâtea, dar totodată, parcă niciodată nu mi-am propus atât de aprig să reuşesc. Am avut multe zile în care simţeam că o să cedez, că o să îmi iau laptopul într-o mână, câinii în cealaltă şi o să plec unde văd cu ochii. Simţeam că viaţa mea nu poate continua aşa. Dar am reuşit, am avut răbdare, am avut o răbdare infinita ce încă nu mi-a fost recunoscută şi apreciată, am avut o răbdare de nedescris şi am tratat problema (gravă) cu o calmitate maximă. 
Nu am reuşit să nu-mi intersectez lumea cu alte lumi, dar am reuşit să trec cu bine de intersecţie şi totodată să nu-mi pierd drumul, idealurile şi visele. 
Am sperat atunci că totul va fi bine, dar nu a fost. Văd piedici peste tot, văd lucruri care nu ar trebui să se întâmple, că se întâmplă şi mă împiedică să îmi văd constant de ţelul meu. 
Dar nu mă mai opreşte nimic. Nici o piedică nu v-a reuşi să mă oprească definitiv din drumul meu. Sau cel puţin aşa sper...

Cred în lumea mea, unde mai pot visa şi unde mai pot zbura. Sunt sute de mii de culori şi de lumi printre care şi lumea mea! 



Şi chiar cred în lumea pe care am reuşit să o creez. Cred în ea şi încerc să o păstrez cât mai intactă şi mai... a mea.

duminică, 19 ianuarie 2014

Citat.

"Nu lăsa pe nimeni să fie prioritatea ta, în timp ce tu devii opţiunea lor!"   - Albert Camus

Am dat astăzi peste acest citat. Mi se pare de-a dreptul genial. Am greşit de atâtea ori în legătură cu asta... au fost atâţia oameni prioritatea mea pentru mult timp, în timp ce eu... eu nu contam pentru ei.

Nu ştiu dacă am fost vreodată prioritatea cuiva.
Nu ştiu dacă acum sunt prioritatea cuiva... Sunt doar o opţiune. O opţiune între atâtea alte opţiuni.
Dar asta nu contează.
Pentru că acum majoritatea oamenilor sunt nişte opţiuni pentru mine, precum şi eu sunt o opţiune pentru majoritatea oamenilor. Iar pe viitor sunt sigură că voi avea grijă să nu mai devină nimeni prioritatea mea în condiţiile în care eu voi fi doar o opţiune. 


vineri, 17 ianuarie 2014

Nu mai caut fericirea.

Nu mai caut fericirea.
Azi, ieri, maine... nu mai sunt în căutarea fericirii de ceva timp şi nici nu cred că voi reveni prea curând în acest punct.
Nu mai caut fericirea pentru că am găsit-o. Am găsit fericirea şi în lucruri în care nu credeam că o voi găsi, dar şi în lucruri în care speram să o găsesc. Am găsit fericirea în mine, am găsit fericirea în oamenii lângă care petrec un timp important. Am găsit fericirea în ocuparea timpului liber cu lucruri interesante. Am găsit fericirea în a învăţa pentru examene ( nu glumesc ).
Nu mai caut fericirea şi nu consider că mai am nevoie de vreun lucru ca să îmi pot continua traiul fericit. 
Sunt fericită că nu mai caut fericirea.
Sunt fericită în fiecare noapte când aştept să-mi apară luna la geam ca să îmi lumineze somnul. Sunt fericită când apune soarele şi văd cele mai frumoase peisaje de la propriul geam. 
Sunt fericită când văd oameni frumoşi în jurul meu. Sunt fericită când acei oameni frumoşi vorbesc cu mine, sub orice formă de comunicare.
Sunt fericită când ştiu că în viitorul apropiat am CEVA de făcut. 
Nu mai caut fericirea pentru că am găsit-o.
Fericirea este în mentalitatea mea, iar gândirea pozitivă nu m-a mai părăsit de mult timp. Acest fapt mă face fericită.
Mai lipseşti tu, dar când vei fi tu, va fi vorba de o altă fericire.
Am găsit fericirea în a adormi alături de două creaturi pufoase.
Am găsit fericirea în tot ce fac, pentru că fac ce-mi place.
Am găsit fericirea în a nu mai asculta oamenii care vorbesc despre lucruri care nu îmi plac. Am găsit fericirea în a pleca(!) de lângă oamenii care nu mă puteau face fericită.
Nu mai caut fericirea.

luni, 13 ianuarie 2014

Probleme de memorie.

L-am uitat atât de mult...
L-am uitat atât de mult încât i-am zis cuiva că nu îi cunosc zodia, în sensul în care nu am avut de-a face cu oameni din zodia lui, iar acum realizez că sunt în aceeaşi zodie. Acum realizez că l-am uitat atât de mult încât nici o moleculă din mine nu a reacţionat la auzul zodiei, ba chiar nici măcar nu mi-a putut veni în cap gândul că acel el de de mult era în aceeaşi zodie cu această persoană.
Mă simt ciudat acum. Pentru asta. Cum am putut să îl uit aşa de mult? Cum am putut să nu mai ţin minte astfel de detalii?
Şi poate că am reuşit să las trecutul în urmă în toată întregimea lui... şi poate că nimic din trecut nu mă mai poate influenţa acum. Sau poate doar asta cred eu acum... :)

duminică, 12 ianuarie 2014

Comunicare.

Îmi dau seama că un lucru vital pentru mine este comunicarea. 
Nu pot trăi fără comunicare. Nu cred că aş putea trăi într-o lume în care nu aş mai putea vorbi sau nu aş mai avea cu cine vorbi. 
Azi noapte am ajuns la 3 acasă şi m-am culcat la 7. De ce? Pentru că am vorbit. Mi-am potolit setea de comunicare, dar acum începe să îmi apară din nou. Odată apărută această sete încep să iau oamenii la rând. Uneori nu găsesc ce caut, nu găsesc oameni dispuşi să vorbească despre orice tâmpenie care le trece prin cap, nu găsesc oameni dispuşi să îşi piardă ore întregi vorbind poate fără rost. Dar alteori găsesc, găsesc oameni pe care să îi stresez ore în şir cu subiecte care mai de care mai tâmpite, cu idei şi vise ce poate ar trebui să le ţin numai pentru mine. Găsesc oameni dispuşi să îşi piardă timpul în discuţii neterminabile, pe subiecte dubioase sau foarte interesante. Iar în acele momente, nu mai contează cât este ceasul, nu mai contează nimic altceva, doar faptul că am mai găsit un om cu care să vorbesc.
Această sete de comunicare încep să o ,,scuz" datorită faptului că în copilărie nu vorbeam. :)) Vorbeam FOARTE puţin sau deloc, consideram că vorbele mele nu îşi au rostul. Dar oare acum îl au? Nu ştiu asta dar nici nu prea mă interesează asta acum. 
Îmi place să vorbesc şi asta e cel mai important. Îmi place să comunic cu oameni cu care am ce vorbi şi de la care pot învăţa lucruri interesante.

Mai există...

Mă gândesc de ceva timp la acest subiect dar abia azi, abia acum, în acest moment, am reuşit să leg în cap nişte idei mai clare ce merită, cred, să fie scrise.
Mă gândesc de mult timp dacă mai sunt oameni pe acest pământ care mai caută ce caut eu. Dar ce caut eu? Se spune că dacă ştii ce cauţi, găseşti, dar nu e chiar aşa. Eu ştiu ce caut, iar dacă nu ştiu cum s-o spun nu înseamnă că nu ştiu ce caut.
Mă întreb dacă, în această lume în care trăim, mai există gesturi mici şi frumoase, dacă mai există romantism şi dacă mai există iubire. Acea iubire profundă care nu se termină niciodată.
Mă întreb dacă mai există oameni care cred în suflete pereche şi care, poate, chiar şi-au întâlnit acel suflet.
Mă întreb dacă se mai întâmplă multe alte lucruri de genul şi nu îmi găsesc niciodată şi nicăieri răspunsuri, doar în filme. Nu am găsit răspunsuri nici în părinţii mei şi nici măcar în bunicii mei, nu vreau să îmi imaginez că relaţia dintre ei a fost una de iubire profundă.
Nu găsesc răspunsuri nicăieri şi mă întreb tot mai des aceste lucruri. Eu cred, eu cred că undeva, acolo, departe sau poate foarte aproape, mai există... mai există o fărâmă de speranţă. Şi aştept, aştept pentru că eu încă pot să cred. Aştept, dar în întreaga mea aşteptare, nu mă opresc din a trăi viaţa pe care o am acum!
Mai există oare sentimente? Mai există iubire?

miercuri, 8 ianuarie 2014

Tată.

Nici nu ştiu cu ce să încep.
A murit. 
A murit omul căruia îi spuneam tată deşi nu era tatăl meu. 
A murit omul care m-a învăţat să merg pe bicicletă fără roţi ajutătoare.
Ştiam că se va întâmpla asta, iar când am aflat că s-a întâmplat, singura mea reacţie a fost un oftat lung. Din acel moment am încercat să îmi alung toate gândurile cu şi despre el ca să îmi pot alunga şi lacrimile ce vroiau să curgă. Le spuneam gândurilor că va veni o zi când le voi chema înapoi pentru a le scrie aici, iar astăzi cred că este acea zi.
A fost un om bun, chiar dacă era printre singurele persoane de care ne era frică. A fost singura persoană în faţa căreia nu am răspuns niciodată nepoliticos sau fără să mă abţin. A fost persoana care fără să vrea m-a învăţat că e mai bine să taci decât să vorbeşti fără rost. Întreaga mea copilărie am tăcut crezând că vorbele mele nu îşi aveau rostul, iar când am început să vorbesc mi-am dat seama că a fost bine pentru mine că am tăcut atâta timp. Am avut anumite momente în ultimul timp (timp în care ştiam că va muri) în care am vrut să merg la el şi să îmi împărtăşesc gândurile cu el, cum fac oamenii în filme, am vrut să merg, să îl ţin de mână şi să îi spun tot rostul pe care l-a avut el în lumea asta pentru mine, dar nu am făcut asta. Nu am făcut-o crezând că e nepotrivit. Nu am mers la el să îl văd în ultimele zile ale vieţii deşi eram la 20 de metri de camera lui. Nu am mers să îl văd chinuindu-se. Nu regret că nu am făcut asta. Sper şi sunt aproape sigură că, într-un fel sau altul el ştie sau va afla toate gândurile mele pentru el.
A fost omul lângă care am crescut. Omul care m-a făcut să învăţ tabla înmulţirii într-o singură zi. Omul care îmi răspundea la orice întrebare legată de matematică sau altă ştiinţă exactă. 
A fost omul care, deşi ne feream de el, făcea mereu în aşa fel încât să fim lângă el.
A fost omul care m-a învăţat să joc şah, remi şi cărţi. Omul lângă care mă săturam să joc atât de mult. 
A fost omul căruia îţi era teamă să îi ceri un lucru, dar nu îmi amintesc vreun moment în care să îmi fi refuzat ceva...
A fost bunicul meu...
Să ai un drum liniştit acolo unde eşti şi sper să fii mândru de tot ce voi reuşi în viaţa asta! Poate că voi aveaţi planuri mari pentru mine, dar eu le am şi mai mari! 

vineri, 3 ianuarie 2014

2014.

M-a pus să-i spun ce planuri am pentru 2014...
Ce planuri să am?... m-am întrebat. Ce planuri să am dacă aproape tot ce îmi doresc am acum?
Am reuşit totuşi să aştern într-un word neînsemnat câteva liniuţe cu ce mi-aş dori să fac în acest an. Unele planuri mi se par mai greu de atins, altele mi se par nişte normalităţi pe care nu le concep nerealizate.
Dacă aş vrea să fac un rezumat, tot ce aştept de la 2014 este să fie măcar la fel de frumos ca 2013, iar dacă la finalul anului voi veni şi voi scrie că a fost mai bun decât precedentul, înseamnă că am primit mai mult decât am cerut. Deci da, cer ca acest an să fie măcar la fel de frumos ca 2013 şi chiar dacă nu va fi, îl voi face eu să fie, eu cu ajutorul oamenilor frumoşi din jurul meu.
Va fi un an bun, simt deja asta! Şi de fapt eu simt că va urma o perioadă plină de ani buni şi frumoşi!
Oare-s prea optimistă? Sper că nu. :D