miercuri, 8 ianuarie 2014

Tată.

Nici nu ştiu cu ce să încep.
A murit. 
A murit omul căruia îi spuneam tată deşi nu era tatăl meu. 
A murit omul care m-a învăţat să merg pe bicicletă fără roţi ajutătoare.
Ştiam că se va întâmpla asta, iar când am aflat că s-a întâmplat, singura mea reacţie a fost un oftat lung. Din acel moment am încercat să îmi alung toate gândurile cu şi despre el ca să îmi pot alunga şi lacrimile ce vroiau să curgă. Le spuneam gândurilor că va veni o zi când le voi chema înapoi pentru a le scrie aici, iar astăzi cred că este acea zi.
A fost un om bun, chiar dacă era printre singurele persoane de care ne era frică. A fost singura persoană în faţa căreia nu am răspuns niciodată nepoliticos sau fără să mă abţin. A fost persoana care fără să vrea m-a învăţat că e mai bine să taci decât să vorbeşti fără rost. Întreaga mea copilărie am tăcut crezând că vorbele mele nu îşi aveau rostul, iar când am început să vorbesc mi-am dat seama că a fost bine pentru mine că am tăcut atâta timp. Am avut anumite momente în ultimul timp (timp în care ştiam că va muri) în care am vrut să merg la el şi să îmi împărtăşesc gândurile cu el, cum fac oamenii în filme, am vrut să merg, să îl ţin de mână şi să îi spun tot rostul pe care l-a avut el în lumea asta pentru mine, dar nu am făcut asta. Nu am făcut-o crezând că e nepotrivit. Nu am mers la el să îl văd în ultimele zile ale vieţii deşi eram la 20 de metri de camera lui. Nu am mers să îl văd chinuindu-se. Nu regret că nu am făcut asta. Sper şi sunt aproape sigură că, într-un fel sau altul el ştie sau va afla toate gândurile mele pentru el.
A fost omul lângă care am crescut. Omul care m-a făcut să învăţ tabla înmulţirii într-o singură zi. Omul care îmi răspundea la orice întrebare legată de matematică sau altă ştiinţă exactă. 
A fost omul care, deşi ne feream de el, făcea mereu în aşa fel încât să fim lângă el.
A fost omul care m-a învăţat să joc şah, remi şi cărţi. Omul lângă care mă săturam să joc atât de mult. 
A fost omul căruia îţi era teamă să îi ceri un lucru, dar nu îmi amintesc vreun moment în care să îmi fi refuzat ceva...
A fost bunicul meu...
Să ai un drum liniştit acolo unde eşti şi sper să fii mândru de tot ce voi reuşi în viaţa asta! Poate că voi aveaţi planuri mari pentru mine, dar eu le am şi mai mari! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :