duminică, 30 martie 2014

Fără titlu din nou.

// chiar nu mai ştiu ce titluri să mai pun la postările astea dubioase.

Am sufletul spart. 
M-am chinuit mult să găsesc acest cuvânt care să reprezinte perfect starea. Spart. Da, aşa mi-e sufletul.
Iar eu mă consum zilnic pentru a fi plină de energie şi cât mai bine dispusă. Pentru că aşa îmi place să fiu. Dar nu pot fi aşa acum. De o perioadă lungă de timp nu mai pot fi aşa. Orice fac ajung să mă gândesc la aceleaşi lucruri şi cu fiecare zi care trece fără să găsesc problema şi rezolvarea, sufletu-mi devine din ce în ce mai spart. Iar eu... eu nu ştiu cum să opresc asta. Eu nu ştiu cum să îl repar şi să îl fac fericit din nou. Eu nu ştiu cum să procedez cu el, cum să-l fac să înţeleagă ce vrea mintea mea. 
În fiecare zi mă lupt cu mine să nu arăt lumii ce e dincolo, ce e în gândurile mele. E haos. Cred. Nu ştiu ce e, ştiu doar că nu e ceea ce trebuie. Nu ştiu ce şi cum să fac. Mă simt un purice într-o lume plină de uriaşi care şi-au găsit o fericire stabilă. Degeaba găsim fericirea pentru câteva minute sau ore. O vom vrea din nou şi dacă nu o mai putem avea, atunci e trist. E trist să nu ai o fericire stabilă. Suflet spart în nuştiucâte bucăţi. Oare cum se va lipi la loc? Oare cum se realizează acest proces? 
Mă duc la somn.
Dar stai, nici măcar somnul nu rezolvă asta. Somnul rezolvă doar gălăgia pe care o fac gândurile... Dimineaţă, gândurile poate mai tac, dar sufletul nu îşi găseşte rezolvare în somn... Nici măcar în somn...

joi, 27 martie 2014

Fără titlu.

Suntem singuri. Suntem oameni făcuţi să fim alături unii de alţii dar suntem singuri... Ieşim în grupuri mari sau mici, avem prieteni, cunoştinţe, zeci, sute sau doar câţiva. Dar când ajungem acasă, suntem singuri. Şi câtă nevoie avem uneori să fim singuri, doar noi cu noi, doar noi cu gândurile noastre. 
Îmi place să tac! Vă daţi seama? Voi ăştia care m-aţi cunoscut recent, adică de când obişnuiesc să am diaree verbală, vă vine să credeţi că îmi place să tac? Da, îmi place. Îmi place deseori să tac când ar trebui să vorbesc, îmi place să tac când cineva spune ceva interesant, îmi place să tac când cineva cântă. Îmi place să tac când ceilalţi aşteaptă să vorbesc cel mai mult.
Îmi place să tac.

marți, 25 martie 2014

Lumea mea.

Îmi creez în minte mii de variante despre cum ar fi lumea mea.
Cred în fiecare dintre ele şi chiar nu ştiu pe care variantă să merg.
Îmi creez lumea mea cum îmi doresc, dar evident că va depinde de anumite lucruri şi oameni, mai ales oameni.
Îmi creez lumea în care cred cu adevărat şi sper să ajung să trăiesc în lumea mea în care cred cel mai mult.
Trebuie să găsesc varianta de lume a mea în care cred cel mai mult. Da. Asta trebuie să fac.

Găsind răspunsuri în întrebările mele.


luni, 24 martie 2014

Dor.

E atât de naşpa să te trezeşti pur şi simplu cu un imens dor de cineva. Mi-e dor de cineva de mor, mi-e atât de dor încât m-aş duce chiar acum să-i bat în uşă şi să îl întreb ce face. Doar atât. Doar să-l văd şi, eventual, să-l ascult. Atât cred că-mi doresc.
Mi-e dor de nu mai pot. Şi nu vreau să îmi fie, nu vreau să îmi mai fie...
Şi nu înţeleg de ce-mi e. Stă şi omu' liniştit şi deodată puff, trebuie să fie cuprins până în cel mai ascuns loc al sufletului (sau al minţii?) de un dor nebun. Un dor care nu este potolit nici măcar cu o convorbire banală... Un dor care habar n-am cu ce poate fi potolit. 
E complicat.
Mi-e dor de el, un simplu om printre oameni, un simplu cineva din viaţa mea şi din viaţa multor alte persoane. De ce? De ce naiba chiar de el să mi se facă dor? Chiar de el...
Caaah, chiar acum m-aş ridica de pe acest scaun şi m-aş duce să-i bat în uşă... Şi ce folos? Ce folos ar avea toate astea? 

Şi într-un fel sau altul, dorul chiar doare. 

duminică, 23 martie 2014

Meh.

Şi trece, uşor uşor dar sper că sigur, o perioadă destul de urâtă din viaţa mea. Trece o perioadă pe care chiar nu aş fi vrut să o trăiesc. Trece şi sper să nu mai revină vreodată.
Încă am mii de întrebări pentru mine şi pentru ceilalţi, încă mai am de aflat sute de mii de răspunsuri.
Încă simt că viaţa mea nu este cum trebuie să fie.

Am reuşit să am timp să vorbesc cu mine, să-mi ascult toate gândurile şi să încerc să le rezolv. Dar sunt prea multe. Mult prea multe. Trebuie să le iau pe rând, pe fiecare în parte şi să le rezolv, dar simt că încă nu pot face asta. Simt că nu pot face nimic.
E o stare foarte dubioasă. E starea aia de... meh.


vineri, 21 martie 2014

Voltaj, Polivalentă 2014.

Uitasem.
Uitasem cât de mult şi de ce iubesc trupa asta. Uitasem de ce naiba îi ascultam şi încă îi mai ascult după atâţia ani. Uitasem tot ce iubeam la ei. Dar mi-am amintit. Instant mi-am amintit totul. Până să înceapă concertul eu deja îmi amintisem toate motivele şi toate răspunsurile. Peste 5000 de oameni veniseră acolo pentru acelaşi lucru. Peste 5000 de oameni au cântat mai mult de 2 ore aceleaşi versuri şi au trăit aproximativ aceleaşi sentimente. 
A fost absolut genial tot ce s-a întâmplat acolo. Toate luminile, toate laserele, toate mişcările scenei, toţi invitaţii, toate melodiile noi şi vechi. Totul a fost genial, până şi oamenii. Asta este diferenţa dintre un concert Voltaj cu intrare şi unul gratis, la zilele oraşului X. Diferenţa este reprezentată de oameni, de public. Oamenii care plătesc să îi vadă şi să-i asculte merită tot respectul pentru că aseară, cum a spus şi Călin, au fost de nota 20 şi chiar a avut dreptate. Pentru că aseară îmi venea să plâng când auzeam 5000 nde oameni, conduşi de un copil orb la pian, cântând împreună ,,Nu-ţi fie teamă, va fi bine. Nu-ţi fie teamă, crede în tine!" 
Genial, genial a fost totul. Am trăit aproape 3 ore în care aş putea spune că mi-a trecut întreaga viaţă prin faţă, ascultând melodii din 2000, 2009 sau 2014. Mi-am amintit de toţi oamenii pe care i-am iubit, de toţi oamenii pe care încă îi iubesc şi m-au făcut chiar să mă gândesc la oamenii pe care i-aş putea iubi (TU eşti unul dintre ei). M-am gândit la viitor, ba chiar la un viitor foarte îndepărtat când sper să îi pot asculta din nou şi din nou şi din nou. 
M-am gândit la trecut, prezent şi mai ales la viitor. M-am gândit la mine, la ei, la noi toţi. M-am gândit la familie, prieteni, cunoştinţe şi chiar la oameni necunoscuţi mie încă. Şi totul în doar 3 ore. 3 ore atât de intense şi minunate. Aş plăti oricând şi oricât pentru a repeta o astfel de experienţă.
Acum sunt în tren, mă duc acasă şi sper să am puterea şi răbdarea să aplic micile lecţii pe care le-am primit sau mi le-am dat singură aseară.
A fost perfect. Asta e singurul cuvânt potrivit pentru aseară deşi nu este suficient. Încă nu s-au inventat cuvintele care să exprime atâtea lucruri deodată.



PS.: M-am gândit să mai pun încă o poză, 2 sau 3 dar cred că acest articol este minunat şi reprezintă foarte bine ce s-a întâmplat aseară:  http://www.dragosasaftei.ro/fotografii-concert-voltaj-meci-de-box/

joi, 13 martie 2014

Viaţă.

Iubesc viaţa.
Iubesc viaţa acum mai mult decât am iubit-o vreodată.
O iubesc pentru simplu fapt că, atunci când crezi că te apropii de perfecţiune, îţi arată totuşi cât de departe eşti. O iubesc pentru că atunci când eşti aproape sigur că pentru a trăi ziua de mâine nu mai ai nevoie de nicio lecţie, îţi mai dă una. O iubesc pentru că atunci când eşti sigur că n-o să faci niciodată X greşeală, o vei face. Haha, fii sigur că o vei face! 
Cred că am zis de sute de ori în viaţa mea că n-o să fac niciodată greşeala pe care au făcut-o, o fac şi o vor mai face mii de oameni. Aş fi putut garanta cu orice, că n-o să fac niciodată greşeala aceea. Şi totuşi... am făcut-o. 
Încă nu înţeleg de ce. 
Poate că aveam nevoie de această lecţie. Poate că aveam nevoie să învăţ din propria mea greşeală... deşi of, nu ştiu de ce a trebuit să fac această greşeală.
Şi măcar de-ar fi ceva minor, măcar de aş fi uitat să cumpăr o pâine sau mi-ar fi fost lene să mă trezesc şi să ajung la un laborator. Dar nu... eu când greşesc, trebuie s-o fac serios. Nu mă joc cu greşelile. Ori le fac pe alea mari, ori nu le fac... 

Sunt puţin (oare doar puţin?) dezamăgită de mine şi de această greşeală a mea. Sunt demotivată legat de orice proiect pentru că, haha, cât de uşor ţi se poate modifica TOTAL viaţa. E nevoie doar de o clipă, doar de o decizie greşită şi totul... 

Tot ce îmi doresc, tot ce sper, tot ce visez acum este ca această greşeală să fie şi să rămână doar o lecţie. Să fie şi să rămână doar câteva zile pline de stres. Să fie şi să rămână doar o lecţie pe care am demonstrat deja că am reuşit să o învăţ şi aplic. 

Iubesc viaţa pentru că este atât, dar atât de imprevizibilă. 
Iubesc viaţa pentru că mă face să devin ce n-aş fi crezut că voi deveni vreodată, iar asta o spun şi într-un sens bun, dar şi în sens rău.
Iubesc viaţa pentru că pur şi simplu te poate surprinde în orice zi. 
Iubesc viaţa şi îmi doresc să-mi dea o nouă şansă, o nouă şansă să-mi repar greşeala şi să nu o mai fac niciodată. 

Iubesc viaţa şi îmi doresc să-mi arate acum că şi ea mă iubeşte. O iubesc şi îi cer să nu-mi omoare viitorul. Atât. 

joi, 6 martie 2014

Demotivare.

Mă uit la oameni şi nu ştiu de unde naiba au atâta energie. Cum poate un om să lucreze sau să meargă la facultate, să se implice în BEST şi să iasă la bere şi totuşi, să mai aibă energie... de unde atâta?
Mă simt demotivată... deşi nu ar trebui.
Simt că, deşi îmi doresc, nu o să pot ajunge niciodată atât de sus. Simt că nu pot şi nu voi putea să fac niciodată mai mult decât acum...
Simt că tot ce reuşesc să fac, reuşesc datorită altora şi nu datorită mie sau abilităţilor mele...
Mă simt demotivată din această cauză. Am greşit cu câteva lucruri în ultimul timp. Ştiu că nimeni nu e perfect, dar obişnuiam să nu fac greşeli. Totuşi... greşelile astea puteau fi evitate atâââât de uşor... iar asta mă demotivează şi mai mult. 
Nu sunt obişnuită să greşesc, sunt obişnuită să fac lucrurile cel puţin ok dacă nu bine... iar acum, nici măcar ok nu a fost. Recunosc, se poate şi mai rău, mult mai rău, dar...
Sunt demotivată şi îmi doresc să... să apară ceva care să-mi readucă motivaţia. Am nevoie de altceva, am nevoie de... un impuls poate? Habar n-am de ce am nevoie, dar ştiu că ceva trebuie să se schimbe. 
Am greşit. Ştiu asta... şi cel mai greu îmi e să fiu indulgentă cu mine în această situaţie. Nu pot. Pur şi simplu nu pot să nu mă gândesc că am greşit, chiar dacă greşeala mea nu a avut (încă) consecinţe foarte grave. Dar ar putea să aibă, iar acest gând mă demotivează şi mai mult.
Repet, nu ştiu ce să fac să fiu din nou motivată, nu ştiu de ce înainte eram super motivată, iar acum nu mai sunt... Poate că aşa e normal să fie, dar totuşi... asta nu trebuie să rămână aşa pentru mult timp. 
Atât. M-am repetat, dar mă repet din nou... mă simt super demotivată şi habar n-am ce să fac să schimb asta.

marți, 4 martie 2014

Gânduri

... Şi legat de postarea anterioară... parcă numai seara, când pun capul pe pernă, reuşesc să-mi mai ating gândurile cu gândul.

Restul e tăcere, e haos, e amestecat. 
Dar seara... seara când durează 1 minut sau 15 să adorm, doar atunci mai reuşesc să mă gândesc la cai verzi pe pereţi. 
Doar atunci mai reuşesc să-mi întâlnesc gândurile şi să le iubesc, să le ador şi să le accept.
Şi îmi place asta, uneori mă pun în pat doar pentru că mi-e dor de gândurile mele, mi-e dor de mine... şi mă regăsesc, mă regăsesc de fiecare dată când am timp şi încerc să o fac.
Şi mă bucur. Mă bucur că încă îmi pot regăsi gândurile.


Şi mă-ntreb care naiba e părerea ta şi ce naiba simţi tu legat de tot ce se întâmplă şi tare, dar tare mult aş vrea să aflu.


Mă duc să-mi întâlnesc gândurile...
Noapte bună!

luni, 3 martie 2014

Amestecătură şi dor.

Mi-e dor să scriu de mor!
Mor de dor să scriu...

Nu mai am timp să gândesc prea mult şi asta nu e neapărat un lucru rău. Îmi doream să ajung aici, abia aşteptam să ajung în viaţa în care nu am timp să mă mai gândesc 100 de zile la acelaşi lucru. Iubesc asta, dar... întotdeauna există un dar! Gândesc pe fugă, toate lucrurile alea la care mă gândeam zeci de ore, le gândesc pe fugă şi parcă nu mai am timp să ajung în profunzimea gândurilor mele...

Şi e deja martie. E deja 3 martie şi parcă ieri... parcă ieri se-ntâmplau toate lucrurile...
Parcă ieri începeam facultate, parcă ieri am intrat în BEST, parcă ieri începeam să fiu fericită. De când sunt oare fericită? A trecut o zi, două, cincizeci? 

Încă iubesc oamenii. Încă am timp să mă mai gândesc la oamenii pe care îi iubesc... şi-s destui. Poate prea mulţi. Chiar! Nu m-am gândit niciodată la asta..hmm, oare nu-s prea mulţi oamenii ăştia care ocupă spaţiu în inima mea? Să-i dau afară? N-aş putea... N-aş putea să trăiesc fără ei acolo... 

O postare atât de ilogică..dar mi-era dor să scriu... mi-era dor să văd pagina asta albă care îţi dă voie să scrii orice... Acum mă simt bine că am scris, deşi e fără un subiect anume şi fără...logică. :))