luni, 24 martie 2014

Dor.

E atât de naşpa să te trezeşti pur şi simplu cu un imens dor de cineva. Mi-e dor de cineva de mor, mi-e atât de dor încât m-aş duce chiar acum să-i bat în uşă şi să îl întreb ce face. Doar atât. Doar să-l văd şi, eventual, să-l ascult. Atât cred că-mi doresc.
Mi-e dor de nu mai pot. Şi nu vreau să îmi fie, nu vreau să îmi mai fie...
Şi nu înţeleg de ce-mi e. Stă şi omu' liniştit şi deodată puff, trebuie să fie cuprins până în cel mai ascuns loc al sufletului (sau al minţii?) de un dor nebun. Un dor care nu este potolit nici măcar cu o convorbire banală... Un dor care habar n-am cu ce poate fi potolit. 
E complicat.
Mi-e dor de el, un simplu om printre oameni, un simplu cineva din viaţa mea şi din viaţa multor alte persoane. De ce? De ce naiba chiar de el să mi se facă dor? Chiar de el...
Caaah, chiar acum m-aş ridica de pe acest scaun şi m-aş duce să-i bat în uşă... Şi ce folos? Ce folos ar avea toate astea? 

Şi într-un fel sau altul, dorul chiar doare. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :