sâmbătă, 26 aprilie 2014

... de după.

Să-ţi împărtăşeşti sentimentele, mai ales ca şi fată, poate fi un lucru foarte greu. 
Multe nici nu fac asta. 
Pentru că sunt fete. 
Mult timp nici eu nu am făcut asta. 
Pentru că sunt fată. 
Dar de data asta am făcut-o pentru că... poate pentru că de data asta cred cel mai mult în ceea ce spun. Poate pentru că de data asta nu vreau să mă mai gândesc la cum ar fi fost dacă i-aş fi spus, nu vreau să mă mai gândesc la cum ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat. De data asta, doar las lucrurile să se întâmple. Nu ştiu ce va fi, nu ştiu ce se va întâmpla, dar de multe ori e mai frumos drumul decât destinaţia. 

Dubioşenie.

S-ar putea să te îndrăgosteşti. 
Nu-ţi fie teamă de asta, nu-ţi fie teamă de ce s-ar putea întâmpla, de consecinţe, de ideea în sine. 
Lasă-te să fii liber. 
Fii liber. 
Sunt unii oameni pe care îi întâlneşti rar, dar simţi că îi cunoşti de o viaţă. Am stat până târziu azi. Am stat până târziu, dar a meritat. A meritat pentru că am ajuns acasă pe gratis şi fără prea mult efort. Mulţumesc. Dar... nu doar atât.
Vorbeam mai de mult într-o postare despre acele începuturi de. Ştiţi voi ce. Acele începuturi care există de atâtea ori, care există către atâtea persoane, dar doar unele, doar foarte puţine într-o viaţă trec de stadiul de început. E un început acum. Dar nu e de acum. E de prima dată când l-am întâlnit. Cred că în mai 2013. Da, sigur în mai 2013. A făcut una din pozele mele preferate. Asta:

A fost prima dată când l-am întâlnit şi îmi amintesc perfect. Poate sunt nebună, o dar stai, sigur sunt nebună, îmi amintesc prea multe detalii din acea zi. Avea o geacă de piele :)) şi un aparat foto în mână. Şi un suflet mare. Aşa am simţit. Aşa am considerat. 
L-am găsit pe facebook, nu prea am vorbit. 
M-am gândit multe zile, de multe ori la el. O lungă perioadă de timp, după mai 2013, nici nu l-am mai întâlnit. Deşi îmi doream. 
Printr-un noroc chior, la o nocturnă diiiiin decembrie, stăteam eu liniştită şiiii cine apare? Mdaaa, am rămas un pic aşa tablou şi mi-am dat seama apoi că începutul ăla încă există, nu a murit, încă e acolo mic şi speriat. Am încercat să nu îmi las sufletul liber să crească începutul, am încercat să îl controlez şi am reuşit. L-am revăzut şi la a doua nocturnă. Şi azi l-am văzut şi la a treia nocturnă. Am jucat Jungle Speed la fiecare dintre nocturne. A făcut poze şi a jucat Jungle Speed. Eu doar am jucat Jungle Speed. Nu îl cunosc aproape deloc. Dar eu aşa mă îndrăgostesc de oameni. Cea mai mare iubire a mea a fost faţă de un om pe care o lungă perioadă de timp ştiam doar cum îl cheamă. Dar l-am iubit aşa, pur şi simplu. Sunt o nebună. Mi-e frică să-i arăt acest text. Dar ce am de pierdut? 
Nimic. 
Ştiu că dacă o să citească asta, o să îmi eliberez oleacă sufletul, şi ori începutul o să moară, ori o să crească. Iar asta nu va depinde de mine. 
Încerc să nu-mi fie teamă de mine sau de ce gândesc, de ce simt. Încerc să-mi accept fiecare gând. 
Să nu te sperii. Te rog. Am omorât multe astfel de începuturi, îl pot omorî şi pe acesta. Vreau doar să ştii. Atât. 

Şi am numit textul aşa pentru că nu-mi vine să cred că l-am scris şi că tu o să îl citeşti. :)) 

joi, 24 aprilie 2014

Something.

O să îmi schimb viaţa.
Am făcut de multe ori asta, dar niciodată nu am ştiut cum să fac asta, nu am ştiut dacă pot să fac asta, nu am ştiut că vreau neapărat să fac asta.
Acum vreau să fac asta, acum ştiu, mai presus de toate, cum să fac asta!
Nu ştiu cât va dura şi nu ştiu nici cât de mult va funcţiona, dar ştiu că pot face asta. Ştiu că îmi pot schimba viaţa exact aşa cum vreau eu.
O să îmi schimb viaţa nu pentru că mi-a propus cineva asta, nu pentru că celorlalţi nu le convine cum sunt eu, ci pentru că mie nu îmi mai convine cum sunt. Eu trebuie să mă accept, iar atâta timp cât eu consider că pot mai mult, voi face mai mult.
M-am mai schimbat în trecut. O lungă perioadă de timp am fost perfectă pentru mine, nu consideram că mai am ceva important de schimbat la mine. Dar timpul trece, oamenii evoluează, şi mi-am dat seama că a venit momentul. A venit momentul să trag mai mult de mine, a venit momentul să fac mai mult pentru că limitele mele au fost depăşite şi astfel s-au îndepărtat. Trebuie să le ating din nou pentru ca ele să se îndepărteze şi mai mult. Pot mai mult. Trebuie să vreau şi mai mult.
Vreau să îmi doresc imposibilul.
Să îl ating.
Să îmi doresc alt imposibil.
Şi să continui tot aşa.
Imposibilul nu e chiar atât de imposibil, atâta timp cât ştii cum să îl percepi, atâta timp cât ştii pe ce parte să îl iei şi să îl atingi. Acum ştiu. Acum ştiu ce trebuie să fac. Şi nu îmi pasă dacă voi reuşi acum, peste o săptămână sau peste un an. Doar ştiu că voi reuşi. 

miercuri, 23 aprilie 2014

fără titlu, a nu ştiu câta oară.

Şi mă repet. Şi nu îmi pasă de asta.

Suntem oameni singuri. În definitiv, oricâţi prieteni am avea şi oricâţi oameni am cunoaşte, suntem singuri.
N-o să vină nimeni să te-ntrebe ce ai păţit şi mai mult decât atât să te mai şi ajute. Nimeni. Nu o să vină nimeni. Mai mult, nici măcar nu o să observe nimeni că tu nu mai exişti, că în esenţă persoana ta e moartă, pentru că te duci şi faci şi râzi şi activezi dar nu observă nimeni dincolo de toate astea. Nu observă nimeni cât de decăcat e situaţia ta. Şi nici tu nu observi situaţiile altora pentru că mulţi sunt prea închişi ca să îţi povestească sau să ceară ajutor. Sau poate ei nu sunt aşa şi pur şi simplu se descurcă singuri. Eu nu pot. Orice problemă am trebuie să o spun cuiva, trebuie să ştiu că cineva mă ascultă şi poate chiar mă înţelege.
N-o să vină nimeni să te întrebe care-i problema ta. Oamenilor nu le pasă de orice ai avea tu acolo.
Şi speri că o să fie bine şi speri ca într-o zi totul să revină la normal. Dar când? În ce zi? Şi speri.
Şi vrei oameni care să îţi fie prieteni, nu doar cunoştinţe. Vrei oameni care să vrea să îţi ştie povestea şi să vrea ca tu să o ştii pe a lor. Şi vrei oameni care mai apoi să te înţeleagă cu adevărat şi, la rândul tău, să le înţelegi deciziile şi faptele.
Şi vrei şi cauţi oamenii ăştia în fiecare om pe care îl întâlneşti. Dar degeaba.
În definitiv, suntem oameni singuri.
Între ăştia patru pereţi, sunt un om singur fără rezolvări sau soluţii. Între ăştia patru pereţi sunt altcineva, iar acest cineva nu e cunoscut de nimeni, e singur şi cam atât.


marți, 22 aprilie 2014

Scurt.

Mă îndrăgostesc de iluzii. 
De umbre, de gânduri, de speranţe. 
Şi într-un final de oameni. 
Dacă există oameni. 


Momente.

Câteodată chiar nu pot să renunţ la anumite lucruri.
Urăsc oamenii care se fixează pe o anumită ceamaiproastă soluţie şi nu vor să comunice pentru a găsi o ceamaibună soluţie. Îi urăsc în acele momente!
Eu ştiu, eu ştiu că fiecare problemă POATE fi rezolvată împăcând pe toată lumea, atâta timp cât toată lumea face un mic compromis. Dar nu, de ce să renunţe toată lumea la o bucăţică când poate renunţa unul la tot (adică eu, evident)... e foarte uşor de spus, renunţ eu şi vai de mine toată lumea-i fericită şi lucrurile sunt foarte simple. Desigur!
Iar eu nu vreau să renunţ atâta timp cât ştiu şi chiar am găsit căi mai convenabile atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi. Nu vreau să renunţ şi totuşi va trebui să o fac. N-am motive, dar cică aşa trebuie.
M-am săturat să depind de alţii. O să fac ceva în această privinţă!

Mda.

Uneori te urăsc.

Ps. Am multe postări scrise şi nepostate. Nu ştiu de ce nu mai pot fi atât de spontană în publicarea gândurilor fără să mă gândesc la persoanele care le citesc sau etc. E prima dată când am postări nepostate. Dar pur şi simplu nu le pot posta...

miercuri, 16 aprilie 2014

Dorinţe, planuri, chestii, trestii.

Recunosc.
În ultimul timp am pus acest blog pe un loc foarte inferior între priorităţile mele. N-am mai scris de mult ceva din sufletul sufletului meu. N-am mai scris de mult cum scriam odată.
Nu mai am timp pentru asta, nu mai am gânduri pentru asta, nu mai am un suflet atât de singur...
Şi mă mir, sunt şocată, sunt uimită total că, deşi eu personal am zile întregi în care nici măcar nu-mi vizitez această parte de suflet (blogul) vizualizările cresc în fiecare zi câte puţin. Şi cresc, şi cresc, şi tot cresc. Iar eu când le văd cum cresc, îmi vine să mai scriu câte ceva.
Am planuri mari pentru următoarea perioadă şi asta... e puţin spus mă sperie.
Am momente în care consider că sunt în stare să fac orice din orice vis tâmpit pe care mi l-am propus, dar am şi momente în care parcă nici să iau un amărât de examen nu mă văd în stare.
Am planuri mari pentru viitorul apropiat şi am învăţat să îmi ofer singură provocări ca să pot evolua. Nu ştiu ce planuri are viaţa mea pentru mine, dar sunt sigură că uneori o şochez şi pe ea cu ideile mele.
Şi o şochez şi pe maicămea cred.
Mi-e dor să scriu despre toate tâmpeniile despre care scriam înainte, dar parcă nu mai am suflet şi nu mai am cuvinte din alea, deşi nu s-a schimbat nimic legat de acele capitole despre care scriam. Încă iubesc oameni, încă mă doare undeva în suflet de fiecare dată când aud anumite melodii, încă mă râcâie acolo când citesc o carte nu siropoasă, ci reală, a unei persoane reale.
Chiar, am citit o carte în DOAR 2 zile. Ar trebui să fiu mândră de mine, nu?
Citeam şi cu cât dădeam paginile cu atât îmi doream să nu o termin niciodată. Îmi doream să dau paginile la nesfârşit...

Recunosc că nu mai am timp şi suflet şi cuvinte să scriu aici poveşti de adormit copii.
Recunosc totodată că mi-e dor deseori să fac asta şi revin încercând să mă regăsesc aşa cum eram... aeriană, visătoare, iluzie, vise, poveşti, imaginaţie, dorinţe, planuri, chestii, trestii.