sâmbătă, 26 aprilie 2014

Dubioşenie.

S-ar putea să te îndrăgosteşti. 
Nu-ţi fie teamă de asta, nu-ţi fie teamă de ce s-ar putea întâmpla, de consecinţe, de ideea în sine. 
Lasă-te să fii liber. 
Fii liber. 
Sunt unii oameni pe care îi întâlneşti rar, dar simţi că îi cunoşti de o viaţă. Am stat până târziu azi. Am stat până târziu, dar a meritat. A meritat pentru că am ajuns acasă pe gratis şi fără prea mult efort. Mulţumesc. Dar... nu doar atât.
Vorbeam mai de mult într-o postare despre acele începuturi de. Ştiţi voi ce. Acele începuturi care există de atâtea ori, care există către atâtea persoane, dar doar unele, doar foarte puţine într-o viaţă trec de stadiul de început. E un început acum. Dar nu e de acum. E de prima dată când l-am întâlnit. Cred că în mai 2013. Da, sigur în mai 2013. A făcut una din pozele mele preferate. Asta:

A fost prima dată când l-am întâlnit şi îmi amintesc perfect. Poate sunt nebună, o dar stai, sigur sunt nebună, îmi amintesc prea multe detalii din acea zi. Avea o geacă de piele :)) şi un aparat foto în mână. Şi un suflet mare. Aşa am simţit. Aşa am considerat. 
L-am găsit pe facebook, nu prea am vorbit. 
M-am gândit multe zile, de multe ori la el. O lungă perioadă de timp, după mai 2013, nici nu l-am mai întâlnit. Deşi îmi doream. 
Printr-un noroc chior, la o nocturnă diiiiin decembrie, stăteam eu liniştită şiiii cine apare? Mdaaa, am rămas un pic aşa tablou şi mi-am dat seama apoi că începutul ăla încă există, nu a murit, încă e acolo mic şi speriat. Am încercat să nu îmi las sufletul liber să crească începutul, am încercat să îl controlez şi am reuşit. L-am revăzut şi la a doua nocturnă. Şi azi l-am văzut şi la a treia nocturnă. Am jucat Jungle Speed la fiecare dintre nocturne. A făcut poze şi a jucat Jungle Speed. Eu doar am jucat Jungle Speed. Nu îl cunosc aproape deloc. Dar eu aşa mă îndrăgostesc de oameni. Cea mai mare iubire a mea a fost faţă de un om pe care o lungă perioadă de timp ştiam doar cum îl cheamă. Dar l-am iubit aşa, pur şi simplu. Sunt o nebună. Mi-e frică să-i arăt acest text. Dar ce am de pierdut? 
Nimic. 
Ştiu că dacă o să citească asta, o să îmi eliberez oleacă sufletul, şi ori începutul o să moară, ori o să crească. Iar asta nu va depinde de mine. 
Încerc să nu-mi fie teamă de mine sau de ce gândesc, de ce simt. Încerc să-mi accept fiecare gând. 
Să nu te sperii. Te rog. Am omorât multe astfel de începuturi, îl pot omorî şi pe acesta. Vreau doar să ştii. Atât. 

Şi am numit textul aşa pentru că nu-mi vine să cred că l-am scris şi că tu o să îl citeşti. :)) 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :