miercuri, 23 aprilie 2014

fără titlu, a nu ştiu câta oară.

Şi mă repet. Şi nu îmi pasă de asta.

Suntem oameni singuri. În definitiv, oricâţi prieteni am avea şi oricâţi oameni am cunoaşte, suntem singuri.
N-o să vină nimeni să te-ntrebe ce ai păţit şi mai mult decât atât să te mai şi ajute. Nimeni. Nu o să vină nimeni. Mai mult, nici măcar nu o să observe nimeni că tu nu mai exişti, că în esenţă persoana ta e moartă, pentru că te duci şi faci şi râzi şi activezi dar nu observă nimeni dincolo de toate astea. Nu observă nimeni cât de decăcat e situaţia ta. Şi nici tu nu observi situaţiile altora pentru că mulţi sunt prea închişi ca să îţi povestească sau să ceară ajutor. Sau poate ei nu sunt aşa şi pur şi simplu se descurcă singuri. Eu nu pot. Orice problemă am trebuie să o spun cuiva, trebuie să ştiu că cineva mă ascultă şi poate chiar mă înţelege.
N-o să vină nimeni să te întrebe care-i problema ta. Oamenilor nu le pasă de orice ai avea tu acolo.
Şi speri că o să fie bine şi speri ca într-o zi totul să revină la normal. Dar când? În ce zi? Şi speri.
Şi vrei oameni care să îţi fie prieteni, nu doar cunoştinţe. Vrei oameni care să vrea să îţi ştie povestea şi să vrea ca tu să o ştii pe a lor. Şi vrei oameni care mai apoi să te înţeleagă cu adevărat şi, la rândul tău, să le înţelegi deciziile şi faptele.
Şi vrei şi cauţi oamenii ăştia în fiecare om pe care îl întâlneşti. Dar degeaba.
În definitiv, suntem oameni singuri.
Între ăştia patru pereţi, sunt un om singur fără rezolvări sau soluţii. Între ăştia patru pereţi sunt altcineva, iar acest cineva nu e cunoscut de nimeni, e singur şi cam atât.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează :