sâmbătă, 31 mai 2014

Oameni.

Pe zi ce trece, îmi dau seama tot mai mult, că una din necesităţile mele pentru supravieţuire sunt oamenii. Da. Nu cred că aş putea trăi fără oameni.

Mă surprind deseori căutând oameni cu care să mai vorbesc, cu care să mai schimb câteva replici, caut oameni cu care am vorbit poate acum 10 minute, cu care n-am vorbit de 2 săptămâni sau oameni cu care nu am vorbit niciodată. Îi caut şi încep discuţii. Despre orice. Nu contează despre ce. Tot ce simt că trebuie să conteze este faptul că aceşti oameni există.
Şi sunt momente când ai da orice ca să poţi vorbi cu cineva despre ce ţi s-a întâmplat sau ce mare reuşită ai trăit. Şi pentru aceste lucruri, cauţi niște oameni mai speciali, mai apropiaţi, şi dacă în "lista" aia de oameni îi găseşti pe aceştia, atunci te poţi numi un om fericit. Eu așa mă numesc.
Iubesc oamenii şi tot ce ţine de a îi cunoaşte, datorită oamenilor se întâmplă toate lucrurile în jur şi oamenii, general vorbind, sunt cei care te fac să îţi dai seama cine eşti, ce vrei, ce îţi place şi ce nu.
Oamenii, da, îi iubesc în marea majoritate a lor.
Pentru că toţi suntem diferiţi, dar totodată toţi avem ceva în comun cu altcineva.

O seară faină!

joi, 29 mai 2014

Azi.

Câteodată mi-e greu să-mi privesc blogul şi postările.
Pentru că ştiu că în spatele fiecărui cuvânt, stau multe alte fraze, gânduri, simţiri... Ştiu că în spatele fiecărei postări e o poveste şi ştiu că, deseori, mi-aş dori să scriu mai multe lucruri decât o fac...
Mi-e greu să privesc ceva care, pe zi ce trece, simt că se îndepărtează de mine, parcă nu mai simt că face parte din mine, câteodată, ci că doar a făcut. Şi mai sunt multe lucruri aici care mă reprezintă, dar atâta timp cât nu pot fi liberă să-mi scriu orice gând, parcă nu-mi mai e așa apropiat...
Depinde de zile... sunt zile şi zile. Acum e una în care aş vrea să-mi scriu toate gândurile dar nu pot, pentru că, deh, e un loc public.

marți, 27 mai 2014

Mi-e frică.

// una din postările scrise de mult timp şi nepublicate


Mi-e frică.
Mi-e frică de mine şi de ceea ce aş putea să devin.
Mi-e frică de mine şi de ceea ce aş putea să devin din cauza unei singure clipe.
Mi-e frică de alegerea pe care ar trebui să o fac.
Mi-e frică pentru că trebuie să iau o decizie dacă se va întâmpla...
Şi cât de uşor se poate schimba viaţa. O singură clipă şi totul...se duce.
Mi-e atât de frică de mine. 
Mi-e frică de ceilalţi şi de cum mă vor fi privit.
Mi-e frică, pentru întâia oară, de judecata lor. Pentru că oamenii judecă. Asta ştiu să facă.
Mi-e frică pentru că ar putea fi prima mea greşeală majoră din această viaţă.
Mi-e frică de orice decizie aş putea lua. Niciuna nu îmi place...
Îmi va fi frică.
Îmi e frică în fiecare secundă a zilei de ACEA zi în care va trebui să aflu cum va decurge viaţa mea în continuare.
Mi-e frică să aflu... mi-e frică de ziua în care voi afla. Şi ştiu că dacă se va-ntâmpla ce nu îmi doresc să se întâmple, voi plânge. 
Voi plânge mult.
Deci trebuie să fiu singură acasă ca să pot plânge.
Voi plânge şi voi regreta.
Regret deja, indiferent de rezultat. 
Regret că nu m-am gândit. Ba m-am gândit. Regret că nu am vorbit. Da, n-am vorbit...
Mi-e frică de ce s-ar putea întâmpla.
Mi-e frică de mine şi de ceea ce aş putea să devin.
Mi-e frică de mine.
Mi-e frică în fiecare seară, în fiecare dimineaţă, la fiecare prânz şi la fiecare pas.
Mi-e frică de tot acest timp în care voi adopta o atitudine ok când, de fapt, în mine se dă o luptă imensă împotriva greşelii, împotriva unui posibil adevăr pe care nu mi-l doresc, o luptă dintre mine şi mine...
Mi-e frică de zâmbetul sec şi incomplet pe care îl afişez.
Mi-e frică de momentele când cad pe gânduri în locuri publice şi de faptul că există posibilitatea ca cineva să mă întrebe ce am păţit şi... să nu îi pot spune, să nu vreau să îi spun.
Mi-e frică de ce aş putea deveni.
Mi-e frică să mă gândesc la ce ar spune el.
Mi-e frică să mă gândesc la faptul în sine, la mine, la viitor, la noi toţi.
Încerc să n-o fac. Mi-e frică.
Mi-e frică de mine şi de ce aş putea să devin.
Mi-e frică.

 

Dacă ai şti.

// una din postările alea scrise de mult timp dar nepostate... :)


Dac-ai şti... Dacă ai şti tu cât de mult te-aş putea iubi...
M-aş gândi la tine în fiecare secundă din zi şi din noapte. Ţi-aş scrie des, doar ca să mă asigur că nu vei uita cât de mult te iubesc. 
Te-aş ţine în braţe şi aş simţi că am în mâini întregul univers. Mi-aş trece mâinile prin parul tău şi te-aş pune pe primul loc în viaţa mea. 
Dacă ai şti cât de mult aş putea să te iubesc... Aş iubi fiecare calitate pe care o ai, fiecare defect pe care nu ştii cum să îl ascunzi şi fiecare lucru pe care îl faci.
Te-aş iubi şi te-aş susţine în tot ceea ce faci. 
O să te privesc de fiecare dată ca şi cum ar fi ultima oară când te văd. 
O să te conving să trăim fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima.
O să te consider minunea vieţii mele.
O să lenevim din când în când uitându-ne la filme toată ziua.
O să plecăm de nebuni în lume şi o să marcăm locuri necunoscute ca fiind ale noastre.
O să ne creem mii de amintiri împreună şi o să facem ca lumea să nu mai pară atât de mare. 
O să ne urcăm în primul tren care vine în gară şi nu ne va păsa unde ajungem.
Sunt clişee. Poate tot ce spun sunt doar foarte multe clişee, dar chiar aş face asta. 
Dacă ai şti tu cât de mult te-aş putea iubi...

Azi.

Şi te-ai gândit vreodată că, într-o bună zi, ai putea fi cea mai importantă persoană pentru cineva?
Te-ai gândit vreodată că TU ai putea fi totul, într-o zi, pentru cineva?
Gândeşte-te la asta.
Fii cea mai bună persoană pe care o cunoști. Devino acea persoană.
Fii cum vrei tu să fii, dar gândeşte-te că într-o zi vei fi cea mai importantă persoană din viaţa cuiva.
Poţi salva vieţi fără să ştii, dar poţi opri vieţi fără să ştii.
 
Azi nu mai simt nimic. Nici măcar pe mine. Ascult o melodie pe repeat de ore întregi şi nu mă mai satur. Mă pierd printre gânduri şi amintiri şi vise. M-am regăsit de-atâtea ori în starea asta şi parcă uneori nici nu vreau să ies. E o stare care durează câteva zile şi e ca şi cum aş fi în altă lume, unde nimic nu contează şi nimic nu e important.
Azi nu mai simt nimic. Sau cel puţin asta încerc să cred. Nu ştiu care-i adevărul şi nu ştiu dacă aş vrea cumva să îl aflu.
Azi nu mai simt nimic, dar totuși... totuși visele există, ele nu mor. Visele nu-mi mor niciodată şi cred că ăsta e lucrul care mă face mereu să continui să lupt pentru ele şi să îmi depășesc limitele.
Azi nu mai simt nimic, pentru că m-am îndrăgostit pentru a nu ştiu câta oară de vocea asta, dar pentru întâia oară de melodia asta.
 

duminică, 11 mai 2014

BEST people.

Şi uneori cunoşti oamenii un pic mai mult şi îţi dai seama că, împreună cu câţiva dintre ei, ai putea crea orice.
 Ai putea face orice. 
Pentru simplul fapt că vă înţelegeţi. 
Că îi înţelegi.
Şi îi vezi, într-o mulţime mare de oameni, îi vezi doar pe ACEIA!
Şi speri să fie aceia oamenii cu care trebuie să lucrezi.
Şi lupţi pentru asta.
Şi rezultatele le vom afla curând, destul de curând tot suspansul va dispărea.


Board XVII, I'm coming.