marți, 26 mai 2015

20.

Acum vreo două săptămâni trebuia să scriu într-un formular vârsta mea. 
Am scris 19. 
Am privit ecranul 5 secunde.
Am șters.
Am scris 20. 
Cum?
Când?
Când s-a întâmplat asta? 
Și eu care credeam că-ți ia ceva timp să ajungi să fii mare...
Eu nu sunt mare. Nu sunt și nici nu voi fi prea curând. 

De ceva timp caut să mă angajez. Și nu pentru că mă plictisesc și nu am ce face cu timpul meu liber... Vine un moment în viață când știi sigur că nu vrei să faci asta, dar totuși... trebuie. 
Mă simt ca un copil aruncat. Ca un copil care trebuie să aibă un job. Care trebuie să stea 4-6 ore (în cel mai fericit caz) într-un loc numit job. Un copil care o să învețe să spună ”nu pot să vin acum, mă duc la muncă”, un copil care o să aibă șef, task-uri și salariu. 
Pot eu să fac asta?
Sunt eu gata să intru în această lume? 
Și când voi mai avea timp să fac ce iubesc? Când voi mai avea timp să fac ce deja trebuie să fac? Când voi mai avea timp să trăiesc, să iubesc, să simt, să visez?
Da... unde se vor duce visele mele? Or să mai aibă loc să stea prin mintea mea? 

sâmbătă, 16 mai 2015

No title

Sa iti fie frica nu e o greseala. 
Crede-ma... s-ar putea ca mie sa imi fie mai frica decat iti este tie. 
Mi-e frica sa te vad. Mi-e frica sa iti vorbesc. Mi-e fucking frica de ideea de a sta cateva ore/zile impreuna cu tine. Nu, gresesc! Nu mi-e frica de asta, mi-e frica de ce se va intampla dupa... Cum vom putea sa ne descurcam cu gandurile si cu sentimentele (exista?) noastre?
Dar, hei! Pana la urma viata nu-mi este formata din ganduri de genul. 
Vrei sa renunti? O poti face (sau ai facut-o?) 
Eu nu vreau sa renunt!
Si stii de ce? Nu pentru ca-s o nebuna si nu pot sa traiesc fara tine, nu e cazul inca. 
Nu vreau sa renunt pentru ca viata mea este formata din momente. Din clipe. Din fericire. Iar ce se intampla dupa... trebuie sa fie tot o fericire, tot o bucata de clipa. 
Ce rost are sa renuntam la... nimic? 
De ce sa renuntam la niste lucruri din teama? 
Unde mai este aventura din viata fiecaruia dintre noi daca ne oprim din a face lucruri din cauza unei frici pe care noi insine ne-o instalam in minte?
Daca vrei sa renunti, renunta. Dar nu cred ca strica daca vorbim despre asta. 
Renunta, dar nu uita ca vei ramane mereu cu acea tipica intrebare... ce ar fi fost daca..? 
O sa iti amintesti peste o vreme de mine, chiar de-ar fi sa nu mai vorbim niciodata de acum inainte... o sa iti amintesti. O sa iti amintesti si o sa vrei sa stii cum ar fi decurs totul, cum ar fi fost aceasta poveste, cum si mai ales ce s-ar fi intamplat... 
Deciziile fac parte din viata noastra. Clipele la fel. Si fericirea. 
Acum, decizia e intre noi. Cine si cum o va lua? Cine si pe ce criterii? 
Eu nu renunt la momente, clipe, fericire, experienta. Tu?



miercuri, 13 mai 2015

Random.

Scriu din ce în ce mai rar.
Am o viață ocupată și o iubesc așa de ocupată cum e.
Aș fi în stare să vorbesc nopți întregi cu tine despre orice lucruri.
Nu știu dacă viața mea e ocupată cu ce trebuie, dar hei.. ce mai contează atâta timp cât este ocupată?
Mă gândesc non stop la ce faci, la cum va fi, la ce va fi... îmi derulez imagini despre cum se va întâmpla... și totuși mi-e greu. Mi-e greu  să-mi imaginez. E ceva nou și e normal să fie așa...
Am o viață aglomerată în care nu mai știu ce parte din mine să ascult, nu mai pot delimita ce vreau să fac și ce trebuie să fac...