marți, 9 iunie 2015

Singurătate

N-am mai fost de mult singură. 
Nu, nu din punct de vedere al unei relații, ci din punct de vedere fizic, uman. Am fost mereu înconjurată de oameni, de mulți oameni... și fiecare vrea ceva de la tine. 
De aproape 2 zile sunt singură.
Stau într-un hotel de 4 stele. Doar eu și gândurile mele. Doar eu și cu mine.
Mi-e frică.
Mi-e frică să stau de vorbă cu mine. Mi-e frică să mă cunosc din nou. Nu mai știu cine sunt, ce vreau, nu-mi mai cunosc idealurile... Sunt un visător, de fapt, ăsta e singurul lucru de care sunt absolut sigură că a mai rămas în mine. Visele.
Ce am nevoie? Cine vreau să devin? Vreau să mă schimb? 
Dacă aș fi altcineva și m-aș întâlni cu mine... mi-ar plăcea acea persoană? Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu acea persoană ore întregi? 
Singurătate. 
Doar eu și un cer albastru pe care încep să apară stele. Eu înconjurată de brazi, munți și câteva bănci pline de povești. Eu și un lac care-mi amintește povestea mea de demult.
Mi-e atât de greu să-mi vorbesc.
Stâlpii ce luminează sunt atât de galbeni... de ce sunt oare galbeni? 
De ce nu vreau să vorbesc cu mine? 
Și totuși... îmi iubesc viața și când mă uit în jur, mă întreb dacă ceilalți oameni simt la fel.
Mi-e frig.
Dar frigul este bun... îți dai seama că ești încă viu. Frigul se simte. Îți simți fiecare celulă cum tremură... deci încă exiști.
Pe cer sunt mai multe stele acum. 
Se aude un avion. 
Mi-e dor să călătoresc.
E frig și aproape noapte... iar mie mi-e dor să știu cine sunt, dar totodată mi-e frică să aflu.
Și până la urmă, sunt doar un om singur.