sâmbătă, 31 decembrie 2016

De toate.

Uff, nici n-ai idee cât de tare mi-e dor. 
Mi-e dor să-mi bată inima. Să o simt cum face asta... 
Mi-e dor să zâmbesc în acel sens. 
Mi-e dor să scriu despre sentimente. Nu c-aș fi scris vreodată despre altceva.
Mi-e dor să îmi doresc să-mi închid laptopul două zile și să nu-mi pese de altceva... ci doar de noi. 
Sincer, mi-e dor să iubesc.
Despre povești? Aș putea să scriu oricând. 
El n-a fost persoana care m-a rănit cel mai mult. Cu toate astea, nu găsesc în mintea mea o persoană care să o fi făcut mai mult decât el... Nu a făcut-o cu inteție totuși... iar asta poate e tot ce contează.
Chiar credeam cu toată ființa mea că niciodată nu e prea târziu... dar totuși, câteodată e. De data asta a fost și poate că e mai bine așa. Poate nu trebuia să se întâmple altfel. 
E ultima zi din an. O altă ultimă zi.. dintr-un alt an. 
E perioada analizelor personale, perioada în care orice om se gândește la ce a făcut și la ce va face. 
Ce-mi doresc? 
Ei bine... nimic anormal. 
Să simt din nou. Să-mi învie cineva toți fluturii morți din mine din orice punct de vedere. 
Să-mi ating visele. Și nu-s puține... să intru în boardul internațional în BEST, să reușesc să lucrez la publicarea unei cărți, să-mi iau examenele și să continui toate celelalte lucruri pe care le fac. 
Să petrec de ziua mea. 
Să nu uit să mă distrez și să cunosc oameni. 
nu știu dacă o să fie un an mișto sau nu, dar tot ce contează este existența lui și a noastră. 
Mi-e dor să simt. Mi-e dor să trimit mesaje și să zâmbesc discret și random. 
Dar da, cel mai tare mi-e dor să simt. 
Și deși nu a trecut așa de mult timp din noiembrie, simt că a trecut o veșnicie de când n-am mai simțit. Și poate că, într-un final, de fapt, nici n-am simțit ceva... poate c-au fost doar iluzii care mi-au ținut fluturii în viață din când în când... dar știi? Fluturii nu-s ceva ce mor și înviu la nesfârșit... sau, nu știu? 
Poate nu-s o persoană care știe atât de multe despre fluturi... 
Învață-mă. 
Oricând. 
Oricine ai fi tu, cel care m-ar putea învăța despre asta. 

marți, 9 august 2016

Iluzii?

Pentru o clipă am văzut în ochii ei speranța.
O speranță imensă că va fi bine, fără nicio temelie. Așa știa ea să viseze, cât mai sus și departe. 
Pentru o clipă, părea că fiecare vis al ei va fi real când va dori ea... pentru o clipă, totul părea posibil în ochii ei. Era veselă, binedispusă și pregătită să înfrunte orice obstacol cu o ușurință greu de imaginat și de acceptat. 
Ochii ei, de obicei mici, acum erau mari, deschiși, pregătiți să vadă miracolul întâmplându-se. Puteai să vezi în ochii ei cea mai frumoasă realitate posibilă, era a ei, realitatea care fusese un vis, realitatea pentru care a muncit atâta timp. Și cât de mult a muncit...
Credeam că văd speranța, dar vedeam de fapt realitatea și fericirea de a trăi clipa din momentul prezent. 
Pentru o clipă. :)

Maia. August 2016.

Realizez că va veni o dimineață când mă voi trezi și tu nu vei mai fi aici. 
Așa cum s-a întâmplat vineri, când ai plecat...
Doar că atunci, în acea dimineață grea, tu vei fi plecat pentru totdeuana...
Mă voi trezi și tu nu vei mai fi aici.
Maia, știi că nu îmi plac înmormântările și că pentru cele 2 de până acum din familie am fost aproape pregătită psihic să le ”duc”. Dar știi... pentru a ta mă pregătesc de vreo 3-4 ani, când mi-am dat seama că într-o zi nu vei mai fi... și de atunci tot încerc să îmi pregătesc sufletul și nu pot. 
De exemplu, vineri, după ce ai plecat, venisem de la muncă și eram la laptop, ca întotdeauna, iar din 20 în 20 de minute întorceam capul spre pat să te caut, să te iubesc, să-ți văd privirea aia de adormită... și nu erai. Pentru o secundă, te căutam în restul camerei iar apoi îmi aminteam că ai plecat.
Ce bine că nu pentru totdeauna! 
Au trecut 4 zile și mi-e dor de tine de nu mai pot! 
Când o să vii înapoi, promit să te iubesc câteva zile doar pe tine și numai pe tine. 
O să te iau în brațe în fiecare noapte așa cum o făceam și înainte, dar de data asta mai strâns, mai cald și cu mai multă dragoste. O să te așezi pe gâtul meu să adormim împreună, așa cum faceam înainte. 
Maia, știu că e o postare extrem de dubioasă, dar te iubesc și mi-e dor de tine și trebuie să spun cuiva asta. Mi-e frică. Ok, recunosc. Mi-e frică! Dacă vineri a fost ultima zi când ne-am văzut? 
Știi cât de repede mor oamenii în zilele noastre? Ce să mai spunem de câini??? 
Mi-e dor de tine și sper că ești bine. 
Aștept să ne vedem. 
Să mă privești când râd, când plec spre țări mai calde, să mă aștepți când mă întorc. 
Să mă privești când plâng cu ochii în monitor, să mă enervezi în acele puține sâmbete când pot să dorm mai mult trezindu-mă cu noaptea în cap. 
Abia aștept. 
Ești cea mai dragă ființă de pe pământ. Nimeni și nimic nu o să schimbe asta.

vineri, 6 mai 2016

Rămân.

Toți mă întreabă de ce?
De ce încă mai sunt aici, de ce încă am planuri mari aici, de ce continui? 
De ce nu mă țin de facultate în acel mod impus de societate, de ce nu lucrez full-time, de ce nu aș accepta un job de vară în altă țară?
De ce îmi pasă, de ce, după atâta timp, încă citesc și răspund la mailuri zilnic, încă mă implic cât de mult pot (și e mult!), de ce nu mă opresc, de ce nu trec la o viață normală?
Normală? 
Haha. 
Pentru mine, viața mea de acum este una dintre cele mai normale pe care le-am dus până acum. 
Rămân pentru că fac ce îmi place.
Rămân! pentru că nu am nevoie de mai mulți bani. 
Rămân! pentru că vreau mai mult de la mine. De la BEST. 
Rămân! pentru că uneori simt că BESTul are nevoie de mine. 
Rămân! pentru că mă simt datoare să ajut organizația să crească, așa cum m-a ajutat ea să cresc.
Rămân! pentru că iubesc oamenii, pentru că fiecare zi din viața mea este imprevizibilă, pentru că mă trezesc în fiecare dimineață făcând ceea ce îmi place, pentru că este locul în care mi-am găsit locul. 
Rămân! pentru că mai am de arătat multe, de făcut multe. 
Rămân! pentru că este locul în care am ajuns să fiu cineva, locul care m-a ajutat să mă descopăr și să cresc în orice direcție aș fi vrut.
Rămân! din nou, pentru că iubesc oamenii, diversitatea lor, faptul că mă pot înconjura de oameni care să mă inspire... și de oameni pe care pot să îi inspir. 
Rămân. 
Pentru că e al naibii de bine să faci ceva ce îți place, să trăiești clipa la maxim, să nu îți pese de ziua de mâine. Visele mele sunt mai importante decât visele pe care le are societatea pentru mine. 
Rămân. 
Iar pentru asta îți mulțumesc BEST. 
Îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să trăiesc aproape 3 cei mai frumoși ani din viața mea și sunt sigură că mai vin câțiva. Îți mulțumesc că te-am găsit și că m-ai acceptat, învățat și crescut. 
Acum? E rândul meu.
Rămân!

miercuri, 27 aprilie 2016

hurricane.

E doar o pagină albă. 
E un loc în care-mi scriu furtunile sufletești. 
E un loc în care scriu doar în momente grele, în care mi-e greu, mi-e frică sau mă doare. 
Simt că acel moment vine. 
Poate e prima oară când mi se întâmplă.
Dar simt cum mă apropii de un moment greu.
Mă apropii de singurătate, mă apropii de mult timp liber.
Iar mie nu îmi place să am timp liber. 
Simt că va veni acel moment când voi avea atât de mult timp liber încât mă voi asculta. Nu vreau să mă aud. Nu vreau să îmi aud sumedenia asta de gânduri care e gata gata să iasă, să răbufnească ca un uragan. Sau ca o furtună. 
Știi? Încerc să previn acel moment, încerc să-mi caut un loc în care să plec, încerc să caut oameni cu care să stau... dar parcă toate încercările astea duc în aceeași direcție. Singurătate.
Să stau doar eu, cu mine și cu gândurile mele. 
Mi-e frică.
Poate uneori am nevoie de cineva care să-mi asculte gândurile pentru mine. Cineva care să fie filtrul gândurilor mele. Cineva care să aibă răbdare să le asculte... 

duminică, 24 ianuarie 2016

Timpuri...

Îmi place să port ceasuri. 
Pe lângă faptul că îmi plac ceasurile pe care le port, mai există un lucru care îmi place.
Îmi place să aud cum se scurge timpul. 
Mai ales seara.
Noaptea. 
Îmi place ca înainte să adorm cu capul pe mâna stângă, să aud ultimele secunde din zi (vorba vine) cum se scurg.
Parcă atunci când auzi ticăitul ceasului, conștientizezi în totalitate că timpul... chiar trece! 
Și trece repede. Iremediabil.
Îmi place să-mi ascult ceasul cum ticăie și parcă atunci când nu îl am la mână... e prea liniște, prea nimic. Parcă timpul e altul, parcă nu îți dai seama când a mai trecut o secundă.
Uneori mă găsesc uitându-mă la el.
Doar atât.
Nu fac nimic altceva decât să mă uit la ceas.
Secundarul se mișcă, timpul trece.
E clar că nimeni nu poate opri timpul.
Poate doar dacă... scoatem bateria de la ceas :)

Atât despre ceasuri, mă duc la culcare, cu capul pe mâna stângă, să ascult cum trece timpul. 

vineri, 8 ianuarie 2016

Dimineață

Oameni nebuni. 
Nu mai vreau să-i iubesc.
Nu mai vreau să iubesc oameni nebuni.